Pentru că Alistar a venit de câteva ori, soții Rozmarin socoteau că se cuvine să răspundă și ei cu o atenție specială și l-au poftit într-o seară la masă, să poată sta mai lung de vorbă și cu Liana. în urma întâmplării cu Răcaru s-au simțit obligați să invite și pe Remus asupra căruia se revărsa mai plin recunoș-tința bătrânului Rozmarin. La masă i-a povestit și lui Costică cum a repezit Răcaru la telefon pe secretarul general și cum a doua zi secretarul general l-a și chemat și i-a spus că nu era nevoie de intervenții fiindcă îl știe funcționar model și asemenea funcționari sunt indispensabili în minister și în sfârșit câte alte complimente. Alistar râdea și confirma că într-adevăr așa se răstește Răcaru la toți miniștrii, că numai de Brătianu și de Maniu se sfiește…
După masă, bătrânii au căutat să lase pe Alistar cu Liana. Ei însă, fiind numai în familie se jenau să stea singuri deoparte și reveneau mereu la grupul care vorbea firește despre Răcaru, secretarul general, oamenii regelui, reducerea lefurilor și alte asemenea lucruri de actualitate… Remus poza puțin simțindu-se înconjurat de recunoștința întregii familii. Totuși, în răstimpul de câteva minute cât a putut și el să vorbească în patru ochi cu Liana, făcu vreo două aluzii la Alistar ca și când ar fi vrut să întrebe cum se împacă aceasta cu iubirea cea mare.
— Degeaba ești malițios— zise Liana cam vexată. Când iubești nu ești obligat să fii și sălbatec. Așa ar putea și Alistar să facă aluzii răutăcioase la adresa ta !
— Dar eu nu-ți fac curte! replică tânărul Dealtfel notez, n-am fost malițios. într-o privință Alistar mi se pare preferabil celuilalt Am exprimat o simplă nedumerire psihologică.
— E un bărbat foarte simpatic cu care-mi face plăcere să mă întrețin — adăogă Liana simplu.
Într-adevăr Alistar îi era mai simpatic acuma. Când își lepădase masca de cuceritor ieften pe care o afișa în lume, rămânea un suflet sfios și delicat care putea inspira o duioșie. Reținerea permanentă ce o avea față de Liana, mai ales când se aflau singuri, o impresiona plăcut. Parcă i-ar fi fost mereu teamă să nu-i bruscheze sentimentele, Alistar se silea să nu-i ceară nimic, ca să vie tot în mod firesc, din inimă adevărată.
Liana nici nu admitea în sinea ei vreo apropiere între el și celălalt. Pentru Alistar n-ar putea simți niciodată ce simte pentru Dandu. Sunt două lumi deosebite și cu desăvârșire străine, despărțite una de alta printr-un zid impenetrabil. Cu Alistar, și cu oricine, era deplin lucidă, putea discuta și mai cu seamă a-și formula gândurile, pe când față de Dandu parcă nici n-avea gânduri, ci doar fragmente nebuloase care nu reușeau să se închege în contururi precise. De aceea iubirea rămânea fără alt scop decât un dor etern neastâmpărat Era ca o somnambulă care trebuie să meargă pe marginea prăpastiei inconștientă de primejdie.
Cu altă ocazie a încercat să lămurească lui Remus starea de tulburare stranie ce-i încătușa ființa întreagă. Tânărul o complectă cu gravitatea unui medic savant care se află în fața unei boli rebele:
— Diagnosticul iubirii adevărate, a iubirii ca element primordial în viață!
Liana ar mai fi vrut să adaoge că dragostea ei e excepțională, dar s-a stăpânit ca să nu pară ridicolă cu închipuirea că dragoste ca a ei n-a mai existat, dându-și seama că toți îndrăgostiții au aceeași convingere despre dragostea lor.
De când a început Alistar vizitele, părinții ei nu se mai interesau de Dandu, nici chiar d-na Rozmarin, atât de râvnitoare la un ginere ofițer. Dimpotrivă, ar fi fost bucuroși să-l înlăture de tot ca să nu se întâmple să-l întâlnească aici Alistar și să se supere. Cum și Liana se ferea să mai vorbească de el acasă, toată lumea era mulțumită.
Având impresia că a mai scăpat de suspiciuni, Liana se simțea mai liniștită și întâlnirile cu Dandu continuau mai nestingherite, deși la intervale mai rare, dealtfel fixate totdeauna de ea. în viața ce-și urma mersul grăbit și nepăsător, singură iubirea lor părea Lianei un punct de sprijin și un refugiu care compensa toate vicisitudinile cotidiene.
S-a mirat ce repede a trecut luna când într-o zi a trebuit să iasă la gară cu familia și cu Gavrileștii să întâmpine pe tinerii căsătoriți cari se întorceau din călătoria de nuntă. în gară, Angela i-a spus că duminecă aranjează o mică petrecere pentru sărbătorirea întoarcerii. I-a înșirat și o listă de nume de invitați între care Liana n-a auzit pe al lui Dandu. S-a întristat puțin zicându-și că fără el petrecerea va fi săracă. I-a trecut prin creieri să găsească un pretext și să refuze a merge, dar asta ar fi însemnat o ofensă. Acuma erau și rude, cum să lipsească ? Dealtminteri au să meargă și bătrânii, afară de bunica însă care de cât va timp era cam șubredă… Pentru aceeași după-amiază avea hotărâtă mai dinainte o întâlnire la Dandu. I-a povestit cum a sosit Mircea cu Nina, dar n-a pomenit nimic despre ceaiul Angelei socotind că Dandu s-ar putea simți jicnit că n-a fost invitat după ce de atâtea ori a luat parte la alte petreceri ale Gavrileștilor și a fost cavaler de onoare la nunta Ninei. în schimb, ca să-l despăgubească pentru că nu vor fi împreună duminecă, i-a făgăduit că va veni negreșit luni să stea cu dânsul până seara…
Parc-ar fi fost o pedeapsă cerească pentru că se ducea la petrecere fără Dandu, Liana a avut o zi proastă duminecă. Toată vremea a încercat-o durerea de cap, o durere vagă, dar cu atât mai plictisitoare. Apoi bunica, simțindu-se mai rău, nu s-a sculat din pat, spunând că n-a prea putut dormi și vrea să se mai odihnească puțin. Familia s-a alarmat, a vrut să cheme un doctor. Bătrână i-a liniștit că n-are nimic, doar o slăbiciune, să nu-și facă inimă rea din pricina ei. Liana s-a oferit să nu mai plece la petrecere:
— Mi-e mai drag să stau cu tine, matînă mică… Te-am și neglijat în ultimul timp. Sunt o nerecunoscătoare.
— Ba ești bună, măicuță scumpă! zise bunica mângâind-o. Știu eu bine cât iubești tu pe matîna ta, n-ai grijă. Și dacă vrei să-mi faci o bucurie, să te duci la Gavrilești și să petreci bine, că eu tot nu vreau să mor până nu te-oi vedea mireasă…
Au plecat mai târzior ca să nu sosească cei dintâi. I-a primit, cu mare bucurie, Gavrilescu singur, fiindcă tinerii, cum s-au adunat, au și început să danseze după gramofon. Aruncând o privire de curiozitate spre salon. Liana a zărit numaidecât printre dansatori și pe Dandu cu Angela. A băgat chiar de seamă că și el a văzut-o, dar a întors capul și a continuat să danseze. Durerea de cap o răzbi acum deodată, ca un trăznet Simțea cum i se răcesc mâinile și cum genunchii încep să-i amorțească. Prin minte îi fulgera în zigzaguri același junghi:
— Cum a venit el aici și de ce nu mi-a spus că vine?
Își dădea seama că întrebarea e stupidă și totuși nu putea scăpa de ea ca de o muscă supărătoare. Ca să justifice anticipat orice s-ar întâmpla, a șoptit d-nei Rozmarin, înainte de-a trece în salon:
— Dac-ai ști, mamă, cum a început să mă doară!
— O, sărăcuța de tine, te cred! zise Didina compătimitor. O fi din pricina căldurii din casă…
În duda durerii, a intrat surâzând la dansatori. în clipa aceea discul se termina. Angela s-a repezit la ea s-o îmbrățișeze, urmată de Dandu, surâzător și înădușit. După ce Angela a trecut să îmbrățișeze pe bătrâni, Dandu a început să-i explice:
— M-am întâlnit ieri cu Angela și m-a rugat să viu neapărat că ești și tu…
— De ce te dezvinovățești? zise Liana. Foarte bine ai făcut c-ai venit dacă te-a poftit…
Îl părăsi. Dandu făcu doi pași după ea, dar se opri văzând că se duce spre Nina. Când a început însă alt dans, s-a apropiat din nou s-o invite. Liana refuză, fără să-i spuie vreun motiv.
— Nu mai vrei să dansezi cu mine? întrebă ofensat Dandu.
— Nu pot! murmură ea.
— Ești supărată?
— Nu.
— Ești bolnavă?
— Da. Capul.
O oră a suportat chinurile. Pe urmă i-a spus d-nei Rozmarin că nu mai poate și că se duce acasă. Angela era de fața. Nu voia s-o lase; îi oferi medicamente. Nereușind nicicum s-o mai re ție, s-a oferit să cheme pe Dandu s-o întovărășească până acasă.
— Nu, nu, te rog, dragă Angeluș — făcu Liana aproape speriată. Iau o mașină și în cinci minute sunt acasă. Nu vreau să-ți stric petrecerea. Nu-ți închipui cât de rău îmi pare că… Dealtfel toată ziua m-a plictisit, dar acum a devenit îngrozitoare… Nici nu vreau să observe nimeni că plec, te rog foarte mult!
Bunica se spăimântă văzând-o sosind singură. Liana se așeză într-un fotoliu, lângă patul ei, în toaleta de ceai, cum era. Glasul blând al matînei îi alină curând migrena ca un leac miraculos. Numai în suflet îi stăruia durerea cealaltă, răscolită necontenit de întrebări ce-i apăreau ca niște pumnale. Pe aceasta însă izbutea s-o ascundă ca să nu întristeze pe matîna bolnavă care o dorea veselă și fericită. I-a povestit pe cine a văzut la Gavrilești și ce bună dispoziție era, adăogând cât regretă că n-a mai putut sta din pricina chinurilor. Apoi bunica, din vorbă în vorbă, ajunse iar la măritișul ei pe care-1 spera pe curând, pe curând, zugrăvind în toate amănuntele cum va fi micuța Liana în rochia de mireasă, cu beteala și coronița de lămâiță pe buclele ei de aur curat, parcă ar fi spus o poveste cu zâne și cu feți-frumoși ca odinioară, când studenta de azi era o fetiță cuminte și ascultătoare… Liana asculta cu un surâs în care pâlpâia și bucurie și amărăciune. închise pleoapele, ca și odinioară, legănată de cuvintele dulci ale matînei, uitând parcă încetul cu încetul realitatea de azi și întorcându-se înapoi în lumea trandafirie unde nu exista dorință neîmplinită…
Soții Rozmarin, sosind cu Bebe, le-au găsit pe amândouă adormite, cu toate că de-abia era ceasul unsprezece.
A doua zi Liana a căutat să judece cu sânge rece întâmplarea și a găsit-o mai urâtă. Dandu s-a purtat odios și a fost mai ales de o nelealitate intolerabilă. Că la mijloc nu poate fi lucru curat reiese clar din faptul că nici el nu i-a spus că merge, nici Angela că l-a invitat De Angela nu-i pasă, poate minți cât poftește și să umble cu orice tertipuri. Dar el! Nu e vorba nici de iubire și mai puțin încă de gelozie, ci pur și simplu de…
Mai mult decât considerentele reci, se simțea ofensată și înjosită și trădată. Peste vorbele în care își circumscria indignarea exterioară, era durerea continuă pe care o ațâțau îndoielile pornite din toate colțurile inimii. în timp ce se revolta, scârba îi cuprindea sufletul ca o caracatiță nemiloasă.
După-amiazi, când se apropia ora întâlnirii, a ezitat totuși: să se ducă? A stat acasă, dar tot timpul cu inima a fost în strada Regală unde el o aștepta, desigur, să-i ceară iertare și să-i explice, să-i dea motivele plauzibile ale neînțelegerii pe care ea dorea să le creadă…
Ziua următoare a venit Dandu. înfățișarea lui, glasul lui, în loc să o încălzească, o spăimântau. Observa cum se silește să fie mieros și drăguț, să o mintă și să o înșele. Nu știa ce ar fi trebuit să facă, dar ceea ce făcea îi deschidea o prăpastie. îl auzea:
— Te-am așteptat până la nouă ieri… De ce n-ai venit. Liana?… Nu mă mai iubești, Liana?… Te-am supărat cu ceva?
Și apoi, fără să aștepte vreun îndemn, a repetat justificarea cu amplificări: de-ar avea ceva de ascuns, tocmai că n-ar fi mers, știind prea bine că Liana trebuie să fie acolo. Atâta de prost îl crede? Dealtfel fata lui Gavrilescu mai curând ar putea zice că i-e antipatică, fiindcă… El, care de obicei nu era în stare să vorbească trei minute, acuma sporovăi un sfert de ceas până să ajungă să întrebe:
— Mă crezi. Liana dragă?
— Nu! răspunse ea cu glas parcă mai gros ca totdeauna, rămânând apoi cu ochii mirați ațintiți pe buzele lui.
Pe Dandu privirea cu imputarea mută îl ardea. Ca să se smulgă din puterea ei, încruntă sprâncenele și, cu voce brusc tăioasă:
— Atunci… mă gonești?
— Nu! repetă Liana cu același glas.
— Bine, dar… — mormăi confuz Dandu, nemaiștiind ce să facă. în orice caz eu nu mai am ce să-ți spun… Dacă nu vrei să mă crezi…
Schiță involuntar un gest de plecare.
— Fă cum crezi tu, Dandu! murmură atunci Liana înflorindu-și fața cu un surâs în care, fără voia ei, se îmbina o slabă provocare cu mai mult dezgust.
Tânărul se zăpăci de tot. Bâlbâi ceva neînțeles nici de dânsul și apoi, nemaiputând suporta privirea ei, plecă fruntea în pământ, cuprins parcă de o remușcare. Tăcerea se îngroșa în jurul lor, greoaie, irespirabilă. Liana își dădea vag seama că acuma ar fi momentul să uite tot și să dărâme cu un singur cuvânt chinul care se încheagă despărțitor între dânșii. Emoția o sugruma însă. Aștepta să rostească el cuvântul salvator.
Stătură așa un răstimp lung neîndrăznind nici unul să reia cel puțin convorbirea, dacă nu explicația, sperând amândoi într-o minune care să topească scoarța de gheață ce li s-a prins pe inimă.
În sfârșit Dandu făcu un gest cu mâna care distruse toată emoția. Se sculă în picioare, se duse până la fereastra dinspre stradă și se întoarse la Liana zicând natural ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic:
— E târziu și trebuie să… Atunci când vii, Liana?
Întrebarea era ca o împunsătură într-o rană caldă.
Liana tresări. îi venea să-i arunce o privire disprețuitoare, dar se răzgândi socotind și asta de prisos. Răspunse evaziv:
— Nu știu…
Dandu o măsură o clipă, ridică din umeri și zise mohorât:
— Bine, dacă…
Îi luă mâna, i-o sărută ușor și șopti parcă înfricoșat:
— Atunci, la revedere, Liana!
Mai stărui o secundă, ca și când ar fi așteptat să-i ofere gura. ca altădată. Desprinsă dintre mâinele lui, mâna Lianei căzu grea ca de plumb.
Liana îi auzi pașii în hol, grăbiți, apoi în vestiar poposind până să-și ia mantaua, apoi auzi ușa marchizei deschizându-se și închizându-se, de asemenea și poarta de la stradă. Mai rămăsese câteva clipe în același loc, parcă în sufletul ei ar mai fi dăinuit un firicel de nădejde.
Coborî pe urmă în subsol unde părinții făceau planuri, ca totdeauna.
— A plecat ? întrebă Didina.
— A plecat — zise Liana.