Totuși Remus Oloman deveni oaspe frecvent în casa Rozmarin. Pentru el Liana era un „caz” asupra căruia voia să-și exercite observațiile psihologice. Viitor romancier, avea nevoie de material luat direct din vâltoarea vieții. Creația literară veridică trebuie să se inspire din trăirea directă, să se altoiască pe viața vie.

Fecioară care iubește întâia oară merită totdeauna o atenție specială. Asemenea iubire poate cuprinde în ea virtual o capodoperă precum într-un bloc de marmoră se poate ascunde un monument de artă. Când apare ochiul talentului care să vadă o fațetă a eternului omenesc în iubirea fecioarei sau dalta artistului care să desprindă statua din marmora informă, opera de artă e gata să se realizeze.

Liana i-a fost dragă de la început, fără interes, ca o păpușă din vitrină. Nu s-a gândit nici un moment să-i facă curte. Nici nu era genul lui (îi plăceau femeile mai planturoase, probabil prin contrast cu sine) și nici nu îl tentau aventurile amoroase platonice. I s-a părut o fată inteligentă cu care se poate sta de vorbă. Mai ales că știa să asculte simpatic chiar când nu pricepea nimic. Prin experiența de dragoste pe care o trăia actualmente, Liana dobândea în ochii lui o nouă valoare, tocmai Fiindcă ea o lua în serios spre deosebire de alte fete care practicau amorul multiplu și numai ca o excitație epidermică în care sufletul n-avea nici o participare. Nu mai aștepta de la ea revelații, deși Liana s-a oprit la mijlocul confesiunii. A înțeles, după ce s-a depărtat atunci de ea, că pudoarea firească o împiedecă să-și dezvăluie complect inima. Poate îi lipsește încrederea în el, poate el n-a știut cum să-i vorbească. Dar nici nu îra nevoie de confesiuni integrale. în realitate Liana sorbea prin ochii ei, prin toată înfățișarea el Câte un cuvânt întâmplător exprima cât un fulger în beznă.

Venea la câte două-trei zile. Pomeneau rar pe Dandu. Discutau mai mult literatură, subiectul preferat al lui Remus. Fiindcă nu se putea realiza în scris, era bucuros să-și expună necontenit planurile operelor viitoare si să distrugă realizările celor care scriau.

Când nu găsea acasă pe Liana, se mulțumea să stea la taifas cu Rozmarin. Bătrânul îi făcea impresia unui om cinstit și mărginit pe care l-a trădat viața. îl interesa ca un specimen de funcționar român cu sufletul fără orizont și înfricoșat de labirintul biurocratic. Printr-o amabilitate care se oprea cu compasiune asupra preocupărilor lui mărunte, Remus i-a câștigat repede simpatia și încrederea. Rosmarin s-a apucat să-i dezvăluiască toate necazurile familiei și pe ale lui în special.

De la bătrânul a aflat Remus că părinții ar fi cei mai fericiți dacă Liana s-ar mărita, ca să scape de o grijă mare, că au pus multe speranțe în aviatorul Dandu, dar că acela nu le mai inspiră încredere, deși se ține mereu de capul fetei, că Liana are o perspectivă strălucită în Constantin Alistar, director general și bărbat solid din toate punctele de vedere, care e îndrăgostit nebun de Liana, a început să-și sporească vizitele, să-i trimită flori și mici cadouri, și că Alistar ar cere-o oficial cu siguranță dacă ea ar fi mai drăguță cu dânsul Din nenorocire Liana, pe cât e de deșteaptă și de frumoasă, pe atât e de capricioasă și încăpățânată.

— Pentru căsătorie desigur că domnul Alistar prezintă o seriozitate importantă ! observă tânărul cu gravitatea necesară.

— Nu-i așa, domnule? exclamă bătrânul transportat, parcă aprobarea l-ar fi ridicat în ochii săi proprii. Ei, poftim de-i spune ei, să vezi cum se irită și cum protestează că ea nu e marfă de vânzare, că afacerile de inimă o privesc pe ea și nu pe noi cari suntem anchilozați și câte altele… Cu fetele de azi nu e chip să te înțelegi,, par că ar fi străine de părinții lor… Și unde mai pui că ar trebui să se mai gândească și la greutățile vieții. Că eu am ajuns, după treizeci de ani de serviciu, de sunt ca frunza pe apă…

Era eterna lui groaza cu scoaterea la pensie sau poate și mai rău. Intervenția doamnei Gotcu la ministru l-a liniștit, dar nu deplin, deși n-a mai spus nimănui nimica, afară de Didina, ca să nu ajungă la urechile coanei Raluca și să creadă ea că e nerecunoscător. El a tot așteptat atunci să-l cheme ministrul sau secretarul general și să-i dea un cuvânt de încurajare, ori măcar în alt chip să se afle în minister că de el nu se va atinge nimeni. Sunt și alții în situația lui, cu proptele, despre care știe toată lumea că rămân pe loc orice s-ar întâmpla. Pe Constantinescu, de la mișcarea fondurilor, care era subșef de birou, cum l-au făcut acum un an dintr-o dată șef de secție, fiindcă e omul regelui, adică cumnat cu un subcomisar de la poliția Palatului? A venit bilețelul de la cine trebuie și n-a mai întrebat nimeni nici de statut, nici de vechime, nici de merite, ci s-a făcut… Adevărat că la 1 ianuarie nu i s-a întâmplat nici lui nimic, dar se știe că au fost amânate toate schimbările până la aprilie și deci nu s-a făcut o favoare specială pentru el. Acuma se apropie 1 aprilie și la minister a început iar fierberea. De când vine pe aici mai des, pentru Liana, a stat de vorbă cu Costică Alistar și a aflat că într-adevăr se pregătește o mișcare vastă de tot. El i-a promis că se va face luntre și punte să-l ajute, dar a adăogat că ultimul cuvânt numai ministrul îl are. Gavrilescu i-a spus la fel Odinioară l-a crezut șiret când i-a spus că nu poate face nimic. Alistar i-a confirmat că într-adevăr Gavrilescu însuși e amenințat poate mai mult ca Rozmarin. Neavând altceva, s-a agățat cu desperare de intervenția d-nei Gotcu, căutând să rămâi convins că ministrul, dacă a promis atunci, își va respecta și acuma cuvântul. în adâncul său însă își dă seama cât de șubred e sprijinul acesta. Ministrul trebuie să facă cel puțin o sută de promisiuni pe zi. își mai poate el aduce aminte după trei luni de un Rozmarin oarecare?

A treia oară când i-a ascultat plângerea, fiindcă bătrânul nu se sătura jeluindu-se și relua povestea de fiece dată cu noi amănunte, Remus, cuprins și de milă, dar și ca să-și arate greutatea, i-a propus să se adreseze directorului său, Pantelimon Răcaru care, dacă îl va nemeri în toane bune, îl va ajuta cu siguranță. E și prieten cu ministrul și-l știe toată lumea de frică, încât o vorbă a lui atârnă mai greu decât a oricui. Rozmarin s-a îmbujorat de nădejde și a mulțumit tânărului ca unui mare binefăcător. S-a sfătuit și cu familia care l-a încurajat. S-a hotărât să se ducă chiar a doua zi la Răcaru, însoțit însă de Liana care l-a cunoscut în cabinetul ministrului așa că ea poate prea bine să-l introducă. Liana a refuzat cu îndârjire. li era silă de Răcaru și nu vedea ce rost ar avea ea acolo, afară de o umilință inutilă. Toate insistențele au rămas zadarnice.

— De ce nu te introduce mai bine și mai cu folos chiar Remus? zise Liana în cele din urmă. Ar fi și mai natural din moment ce el a venit cu ideea.

Rozmarin i-a dat aici dreptate, dar a și adăogat că el nu cutează să-i ceară băiatului și asta. Atunci Liana, ca să-și arate bunăvoința, s-a însărcinat să-i vorbească ea. Oloman s-a cam buimăcit. Răcaru își tiraniza redactorii și-i suspecta că fac învârteli personale în loc să le aducă ziarului. Cu toată admirația sinceră ce o purta șefului său, Remus avea oroare să vorbească cu el, fiindcă veșnic îl bruftuluia, chiar când îl lăuda. își blestema clipa în care a pomenit de Răcaru bătrânului. Neavând însă încotro, peste vreo două zile, văzând pe Răcaru binedispus, i-a povestit durerea lui Rozmarin. Răcaru deodată s-a făcut borș:

— Bine, pârțule, și tu ai început să-mi umbli cu gheșefturi? Parcă ziceai că ești literat, mă, năblegule! Halal literatură !… Oi fi luat și vreun șperț de la bietul om în numele meu? Să știi că dacă te prind, te dau afară! Ai auzit! Dar mai înainte te cotonogesc în bătaie ca să mă ții minte!… Ce, mă, eu sunt biurou de intervenții pentru toți incapabilii ?… Ce, eu am timp pentru d-astea când trebuie să hrănesc o șleahtă de pușlamale ca tine care vă credeți gazetari?… Cuce țin eu gazeta asta, idiotule? Vouă ce vă pasă, că prostul de Răcaru aleargă până ii iese limba de-un cot, ca voi sa veniți de-a gata la chenzină ! Asta-i, băiete! Vi s-a urât cu binele! Ați început să vă faceți clientelă pe spinarea mea!… Să vii cu ăla, auzi, dar altădată să-ți bagi mințile în cap că pe urmă o pățești!… Ei, hai, acu ieși afară că am de lucru !

Ziua următoare Remus a venit cu Rozmarin înverzit de emoție.

— Spune, șefule, ce-i cu d-ta, să văd dacă pot face ceva! zise Răcaru după ce Oloman se retrase discret.

în vreme ce bătrânul își depăna povestea cu multe bâlbâieli, Răcaru se plimba gânditor prin biuroul simplu, între masa încărcată de ziare și o bibliotecă răvășită, bocănind atât de tare încât aproape acoperea glasul plângător și răgușit care îl urmărea timid de colo până colo. Umblând își examina ghetele botocănoase și numai din când în când zvârlea câte-o privire furișe spre Rozmarin. De cum l-a văzut, slab și amărât, Răcaru și-a adus aminte de. tatăl său, mort acum câțiva ani. Mic funcționar la căile ferate, împovărat cu o casă de copii, tot așa tremura și el de groaza zilei de mâine și se căciulea, umil, pe la mărimile care-1 amenințau mereu cu suprimarea • pentru economii bugetare. Până ce, într-o zi, a venit acasă de la biurou cu o hărțulie mototolită în mână și cu ochii înroșiți de lacrimi: lăsat în disponibilitate fiindcă locul lui trebuia dat unui protejat oarecare. întoarcerea aceea de la biurou a tatălui său i-a rămas lui Răcaru un izvor de revoltă pentru toată viața.

— Destul! strigă deodată răgușit parcă a r fi simțit o mână în beregată. Am priceput.

Se repezi la masă, îi notă numele și funcția pe un petec de hârtie și apucă receptorul telefonului:

— Ascultă, fetițo, cere-mi pe secretarul general de la finanțe!… Repede, repede!… Stau cu receptorul la ureche!

Își morfolea mustățile cu dinții, uitându-se spre Rozmarin dar fără să-l vadă ca și când l-ar fi uitat cu desăvârșire, urmărit de altă vedenie. Așteptarea îl înfuria. Mormăi o înjurătură în telefon, apoi peste câteva secunde:

— Alo!… Da, eu, Răcaru L.. Tu ești, Nicule?… Uite ce e! Aveți voi acolo un funcționar, Rozmarin Alexandru, subdirector la datoria publică… Așa, Rozmarin L.. Ai însemnat?… Ei, să știi, băiete, că acest Rozmarin e omul meu și prin urmare să-l lăsați în pace!… Nu, nu! Vreau să rămâi la locul lui și să fie ocrotit de tine în toate privințele!… Ce ministru? I-ascultă, Nicule, pe mine să nu mă iei cu ministrul că pe urmă mă superi! Te rog să-i spui și ministrului că Rozmarin nu se mișcă orice s-ar întâmpla!… Sper că atâta lucru puteți să-mi faceți și voi mie când eu vă fac vouă atâtea servicii!… Cred, cred că recunoașteți, dar vrei să mă sperii cu ministrul… Așa, da… Stai! Să nu crezi că eu mă mulțumesc cu simple promisiuni care se uită a doua zi! Eu vreau lucruri clare. Prin urmare să faci bine să dai dispozițiile ce trebuiesc ca să nu se uite promisiunea, ai înțeles?… Și să chemi pe Rozmarin la tine, să îi spui tu, cu gura ta, ce trebuie să-i spui !… Ei da, așa-mi placi, Nicule!… Mersi! Noroc! Trânti telefonul și adăogă către bătrânul împietrit de uimire:

— Dacă nu te cheamă mâine, să vii să-mi spui, ai înțeles?… Să poftească să se atingă cineva de d-ta L. Mama lor de hoți și de neisprăviți!

Rozmarin încercă să bâlbâie o mulțumire. Răcaru nu-i dădu răgaz. îi scutură mâna, bombănind:

— Umblă sănătos!… Și să n-ai nici o grijă!… Nu las eu să-și bată joc nimeni de d-ta…

Pe stradă Rozmarin se simțea întinerit cu 20 de ani.