Ziua Liana era veselă ca și odinioară, înainte de a fi întâlnit pe Dandu. Nu mai purta doliu mare, dar mai păstra culoarea cernită în îmbrăcăminte.
„M-am învățat cu doliul ca și cu durerea”, se gândea în sine, deși altfel spunea că a îndrăgit culoarea neagră pentru că îi șade bine.
Serile se întrista. Atunci rămânea singură cu gândurile pe care nu le mai putea înșela. Voia să judece rece și obiectiv. Nu-și mai găsea vini imaginare și nici nu se condamna că n-a făcut tot ce trebuia și nu trebuia ca să-și apere iubirea. Se mângâia de multe ori, după ce examina în gând atâtea momente în care Dandu s-a purtat odios, că a fost năpasta ei să dea peste un om nedemn de o dragoste mare și curată. își amintea de atâția băieți cari au oftat după ea și ar fi fost fericiți dacă i-ar fi ascultat Nici unul n-ar fi fost atât de rău ca Dandu… Se întreba de ce l-a ales tocmai pe el? Și nu găsea nici o explicație sau motivare logică. în realitate Dandu e exact antipodul celui visat de ea înainte de a-1 fi cunoscut. Ce antipatie a avut ea față de ofițeri totdeauna! Poate a fost presimțirea suferințelor ce va avea să îndure din pricina unui mic locotenent.
Într-o seară, târziu, neputând adormi, hărțuită mereu de aceleași gânduri, a aprins becul, a coborât din pat și a tras sertarul scrinului cu amintiri, să le trieze, să le aranjeze din nou — poate de un an nici n-a mai cotrobăit prin ele — și astfel să-și alunge ispitele. Erau mai cu seamă scrisori de la tineri cari jurau că o adoră, bilețele, mici trofee de la baluri sau petreceri, lucruri neînsemnate de care totuși se lega câte-o sclipire a trecutului, și care păstrau vii pentru ea momente plăcute care s-au stins de mult ca bășicile de săpun… Citea câte-o frază înflăcărată și se înduioșa. Pe atunci bombasticismul romantic în amor i se părea atât de caraghios !… Răscolind mereu în sertar, dădu deodată peste revolverul lui Dandu. Se sperie o clipă. Apoi își aduse aminte cum i l-a șterpelit, cu câtă groază și grabă, ca nu cumva să se omoare bietul Dandu pentru ea.
— Cât am fost de proastă ! se gândea cu părere de rău. El făcea teatru și eu, neroada, credeam că e iubire. Am trăit numai cu iluzii!
Luă revolverul fără frică și-l examină parc-ar fi vrut să ghicească cum funcționează. Dandu spunea că apasă pe trăgaci și… Privind revolverul se gândea că numai de la Dandu n-are nici o amintire, nimic decât durerea și rușinea. El nu i-a scris nici un rând, nu i-a făcut nici un cadou, cât de neînsemnat I-a trimis flori câtva timp, până ce i-a infectat inima. Pe urmă nici măcar flori… Florile veștede s-au aruncat la gunoi, cum a aruncat-o și el pe ea când s-a veștejit. între semnele de la alții, străini cărora ea nu le-a oferit decât cel mult vreun surâs înșelător, a rămas și revolverul lui ca o amintire sinistră. Dacă nu i l-ar fi luat ea, ar fi putut crede că i l-a ascuns Dandu înadins ca un îndemn.
Și totuși, când se hotărî să nu mai păstreze revolverul printre lucrurile scumpe, primul gând care i-a răsărit în creieri a fost să meargă să i-1 dea înapoi. E datoare să i-1 ducă. Nu poate să reție nimic de la dânsul. Dealtfel Dandu i l-a și cerut mereu… Și cu acest prilej îi va putea anunța și căsătoria pe curând cu Alistar.
„Nu, nu !” își zise îndată cu dezgust de ea însăși că mai poate să se gândească să-i treacă pragul
Chiar răzgândirea o simți nesinceră și provocată numai de temerea că soldatul nu i-ar mai permite să intre, ba ar putea s-o și bruscheze dacă ar insista, firește din ordinul lui Dandu care și atunci era cât pe-aci să-l bată…
Orișicum revolverul nu mai poate să-l păstreze. Ar deveni o altă ispită. Trebuie să-l înlăture. Deocamdată nu știa ce să facă cu el. îl ascunse în poșeta ce-i era la îndemână, pe mescioara de noapte. Apoi aranjând din nou sertarul și chibzuind mereu cum să-l zvârle undeva, îi răsări în minte spontan, ca o idee care fermentează, mult până să-și găsească forma de circulație:
— Am să-l împușc cu revolverul lui!
Zadarnic mai încerca să izgonească din creieri gândul. Recunoștea că face o nebunie, că își distruge viața, că. își dă în vileag rușinea… Fără ură, cu sânge rece și cu liniște sufletească își zicea că numai omorîndu-1 pe el se salvează pe ea. Cât timp va trăi Dandu, viața ei va fi o veșnică temniță. Când va fi dispărut el, ea va putea trăi și în temniță mai bine decât azi în libertate.
Adormi făurindu-și planul. Și se trezi a doua zi mai hotărâtă.
Firește, cel mai nimerit ar fi fost să-l ucidă chiar acasă, acolo, în strada Regală, unde i-a terfelit iubirea. Dar a renunțat, nu pentru că nu ar putea pătrunde, ci de frică să n-o înduioșeze amintirile sau să nu-și închipuiască Dandu că dragostea a mânat-o iar la dânsul. îi rămânea să-l aștepte pe stradă, oriunde în afară de strada lui.
Nu se grăbea. Avea răbdare. Ieșea în fiecare zi pe Calea Victoriei, pe unde obișnuia el să treacă. Se întorcea acasă fără părere de rău că nu l-a întâlnit. Revolverul îl purta în poșetă, mereu, să-l aibă în orice clipă, la îndemână.
De câteva ori i s-a părut că-1 zărește. își iuțea pașii, fără emoție. Când vedea că l-a confundat, că era un străin, trecea liniștită înainte ori se întorcea înapoi.
În sfârșit, într-o după-amiazi, în colțul străzii Sărindar, oprindu-se puțin să se ferească de o mașină ce cotea claxonând furios, s-a pomenit deodată față-n față, la trei pași, cu Dandu care venea dinspre Cercul Militar. Se văzură în același moment și avură amândoi aceeași ușoară tresărire. Liana rămase pironită pe loc în timp ce el continua să se apropie. Era civil, cu pălăria cafenie trasă puțin pe ochi și la dreapta. Când ajunse în dreptul ei, Dandu, ridică pălăria cu un surâs natural, zicând simplu ca un prieten bun:
— Sărut mâna, Liana !
— Bună ziua, Danduțule! răspunse glasul Lianei, la fel de simplu și de prietenos.
Dandu trecu pe lângă ea, depărtându-se. Liana în același loc, întoarse capul după el, urmărindu-1 cu ochii mari albaștri și bâiguind în neștire:
— Danduțule…
Spera că va întoarce și el capul, dar Dandu se depărta mereu și curând dispăru în mulțimea pestriță care umplea strada. Abia când îl pierdu din ochi, simțindu-și degetele amorțite de cum se încleștaseră în poșetă, își aduse aminte de revolver și de planul ei ucigaș. Parcă ar fi mustrat-o conștiința, repetă stins:
— Danduțule…