Nunta Iui Mircea cu Nina era fixată pentru a treia duminecă din februarie. Mai fericit chiar ca fericiții logodnici, Gavrilescu umbla prin nori și nu se mai gândea decât cum să facă cununia mai frumoasă, să o ție minte tinerii cât vor trăi și să-și amintească de el, când nu va mai fi, că s-a străduit să aștearnă numai fieri pe cărarea vieții lor comune, cum spunea dânsul cu o expresie păstrată, în colțișorul cu rămășițe romantice al sufletului său, din cine știe ce lectură străveche. Cu cine se întâlnea numai despre căsătoria Ninei vorbea parc-ar fi fost evenimentul cel mai important din univers. Cu cât se apropia ziua nunții, cu atât mai des trecea pe la familia Rozmarin să se sfătuiască, să stabilească sau să limpezească cutare amănunte. Erau doar atâtea lucruri pe care un singur om, și încă un bărbat, nu le putea prididi. Încă dinainte de logodnă l-a preocupat mult chestia nașilor. Dorea niște nași cari să fie un sprijin și o protecție pentru tinerii căsătoriți și acuma, dar mai ales în viitor. S-a gândit întâi să roage pe ministrul lui să-i cunune fata. Deși ministrul îi arăta multă simpatie, i-a fost frică să nu-1 refuze Lui Rozmarin i-a spus însă că miniștrii prea se schimbă des și de aceea nu-1 vrea pe actualul. Atunci Rozmarin a propus pe Costică Alistar, prieten cu amândoi și om cu mare trecere. O săptămână s-au frământat apoi să-i găsească o parteneră. Au adoptat pe d-na Gotcu, boieroaică adevărată și totuși populară, în stare să sară în foc când trebuie să servească pe cineva… Dar rămânea alegerea bisericii, lista invitaților, trusoul miresei, bufetul, voiajul de nuntă, atâtea probleme delicate și încurcate, plus chestia apartamentului tinerilor pe care trebuie să-l găsească gata mobilat și aranjat când se vor întoarce din luna de miere…
— Dacă ați ști ce e la noi, v-ați cruci! exclama Gavrilescu asudat de entuziasm Atelier de croitorie, de rufărie, de toatei.. Adică ce vă mai spun că doar cuscra Didina a fost și a văzut încât n-am cuvinte să-i mulțumesc că se ostenește și mai dă câte-o mână de ajutor bietelor fete fără mamă ! Degeaba, casa fără femeie e ca o corabie fără căpitan. Om fi și noi bărbații buni, dar gospodăria numai femeia știe s-o conducă cum trebuie!
D-na Rozmarin se ducea într-adevăr din când în când cu Liana să se intereseze de pregătirile miresei, zicându-și că numai în asemenea ocazie simte o fată lipsa mamei care s-o îndrumeze și s-o mângâie. într-una din aceste vizite familiale avură să hotărască și asupra domnișoarelor și cavalerilor de onoare. Gavrilescu susținea că trebuie să fie douăsprezece perechi, adică cât se poate de multe, ca să dea mai mare strălucire cununiei Fetele obiectau că n-ar fi elegant fiindcă azi numai mitocanii mai umblă cu domnișoare de onoare. Ele voiau să renunțe de tot, cocardele și florile urmând să fie distribuite în biserică invitaților de Liana și Angela, adică numai rude. D-na Rozmarin propuse un compromis care satisfăcea pe toată lumea: Angela și Liana să-și ia câte un cavaler, ca să nu rătăcească singure, mai ales în biserică, printre oamenii străini. Nina se bucura că Liana va aduce pe Dandu, socotind că un ofițer de aviație în mare ținută e foarte decorativ la o nuntă. Pentru Angela se gândeau să invite pe Remus Oloman, băiat subțire, intelectual distins și cunoscut.
Și în casa Rozmarin se vorbea, firește, din ce în ce mai mult despre nunta lui Mircea, deși pentru ei nu prezenta greutăți și dandanale ca pentru Gavrilescu. Bătrânul Rozmarin zicea deseori:
— Bine-i să ai băieți, din toate punctele de vedere! N-ai bătaie de cap nici să-l păzești, nici să-l însori, nici să-l înzestrezi… Te duci la nuntă ca un mosafir!
Pe cât de nemulțumiți erau odinioară de purtările lui Mircea, pe atât îl lăudau acuma toți și-i atribuiau toate calitățile. Bătrânul Rozmarin cel puțin nu mai înceta: că a fost totdeauna băiat serios și harnic, că e funcționar plin de merite și pus pe tabloul de avansări, că are să ajungă departe!…
Pentru Liana toate convorbirile acestea erau ace în inimă. în toate simțea apropouri și aluzii la ea și la Dandu, chiar când nu erau. Dealtfel pregătirile de nuntă nu împiedecau continuarea aproape cotidiană a certurilor dintre ea și părinți. Fiindcă încetase de-a mai lipsi noaptea de-acasă, controversele culminau într-o întrebare a bătrânului, repetată de zeci de ori încât, auzind-o, Lianei îi venea să înnebunească:
— Dacă relațiile voastre sunt corecte, de ce nu mai îndrăznește domnul să dea pe-aici?
I-ar fi fost ușor să scape de întrebarea această urâtă. N-avea decât să spuie lui Dandu să vie și el ar fi venit. Dar se încăpățâna în suferință ca și când ar fi fost elementul fără de care iubirea și-ar fi pierdut din vraja ei misterioasă. Niciodată nu i-a pomenit lui despre ce pătimește acasă. Era sigură că el ar suferi mai mult și asta ar fi întunecat bucuria întâlnirilor. îi părea rău și de destăinuirea după prima ceartă când el a fost atât de înțelept și n-a lăsat-o să facă un gest ireparabil. Atunci însă a trebuit să-i motiveze de ce nu mai poate petrece noaptea cu el cum proiectaseră.
După ce se hotărî că Dandu va fi cavalerul ei, Liana îi ceru să vie la vizită, mai mult de frică să nu-i facă bătrânul vreo mojicie dacă-1 va întâlni numai la nuntă. Când îi anunță Tinca sosirea, se produse o mică rumoare în subsol unde se găsea toată familia.
— Ai, du-te de ți-1 primește! zise Rozmarin batjocoritor, fiindcă tocmai despre cl discutaseră iarăși, dar totuși cu o nuanță de satisfacție.
Liana se prefăcea că nu știe nimic. Alergă sus și-l introduse în salon unde sosi în curând și Didina, cam înțepată și mirată:
— Vai, domnule locotenent, de mult n-ai mai fost pe la noi…
— Bine c-ai venit, dragă Dandule — întrerupse Liana repede — că părinții mei și mai ales tata își închipuiau că cine știe ce orori s-au petrecut între noi și de aceea ne ocolești casa!
își dădea seama că întreruperea și în special sensul ei e o necuviință gratuită față de părinții ei. A făcut-o însă înadins ca să se răcorească pentru toate suferințele îndurate ca un elev care pârăște profesorului pe un coleg care l-a sâcâit prea mult și pe care altfel nu se poate răzbuna.
Dandu avu o clipă impresia că a căzut într-o curgă. Surâsul Lianei îl liniști cel puțin cât să poată bâlbâi:
— Vai, doamnă, se poate?… îmi pare rău că… Eu aș fi venit mai des dacă nu mi-ar fi fost frică să vă deranjez…
— Cu Liana știm noi că vă vedeți, dar oricum… — reluă d-na Rozmarin, fără să termine, supărată puțin de întreruperea Lianei, dar mai astâmpărată.
— Tocmai! zise și Dandu mai sigur. Când e gheața bună ne întâlnim, natural, la patinaj. Dealtfel Liana e eleva mea și am dreptul să fiu Mîndru că a învățat admirabil, aproape să mă întreacă și pe mine…
Mai târziu se urcă și Rozmarin, cu figura înăcrită strâmbată de zâmbetul lui ciudat care voia să fie politicos. Și vorbiră cu toții mai mult despre nunta lui Mircea, bătrânii făcând ici-colo aluzii vagi la datoriile băieților față de fetele pe care le iubesc, în speranța că ofițerul se va simți și spre disperarea Lianei care le tăia mereu vorba ca nu cumva să observe Dandu și să crează că l-a poftit anume ca să fie maltratat de părinții ei. Dandu însă nu lua în seamă sau nu înțelegea aluziile parcă ar fi intrat întâia oară în casa Rozmarin și chiar aproba sentințele înțelepte ca un om imparțial și cu judecată solidă.
După vizita aceasta, urmată din când în când de altele, certurile cu Liana s-au mai potolit. Neliniștea ei însă creștea zi cu zi. Se simțea necontenit suspectată, înconjurată de primejdii. I se părea că s-a urzit un complot împotriva iubirii ei tăinuite. Bănuiala densă, compactă ca o pânză, o învăluia și o însoțea pretutindeni, dându-i impresia că de-ar întinde mâna ar putea-o pipăi Secretul o fermeca și o înăbușea.
Trebuia să rărească întâlnirile la Dandu. Era o suferință nouă de care avea nevoie ca să-și întreție martirajul. își zicea acuma, din experiență, că iubirea fără piedici nu poate avea farmec. Dacă nu intervine la fiece pas, în fiecare zi, o primejdie nouă sau măcar o mică amenințare, pasiunea riscă să devină o obișnuință banală ca masa la oră fixă care te plictisește.
Spre a abate bănuielile și pentru trecut Liana chemă într-o seară pe Coralia, citiră împreună până după miezul nopții, oprind-o să se culce la ea. Părinții s-au putut convinge astfel că lipsurile ei de-acasă au fost într-adevăr întrebuințate pentru studii, nu cum își vor fi închipuit ei. Peste câteva zile însă le spuse aproape cu trufie, ca și când ar fi crezut că-i pedepsește, că renunță să se mai prezinte în sesiunea asta la examen fiindcă nu s-a putut prepara suficient Bătrânii au primit declarația fără nici o emoție și fără să-i răspundă cu imputări cum s-a așteptat ea. Pentru ei învățătura fetei era un lux în așteptarea măritișului Mai mult i-a supărat insistența ei de a râvni diplome și slujbe în loc de o partidă bună. D-na Rozmarin era convinsă că Liana ar fi de mult măritată și la casa ei dacă n-ar fi lăsat-o să-și umple mintea cu atâția gărgăuni de carte. Bunica exprimă gândurile tuturor când îi răspunse blând:
— Bine faci că nu te mai trudești atâta. Liana, că Dumnezeu poate să-ți ajute și să-ți trimită mâine-poimâine un noroc mai bun.
Liana ar fi avut poftă de ceartă. Când zicea că a renunțat la examene, se gândea în sine că a renunțat la nopțile cu Dandu. Era deci sacrificiul cel mai dureros. Vorba bunicii despre norocul care poate să-i vie îi risipi răutatea și-i îmblânzi inima, aducându-i aminte pe Dandu. Zise sentimental:
— Matînă dragă, ce bună ești tu!
Pe Liana o adora toată familia. Micuță, blondă, fragilă ca o jucărie, cu ochii ei mirați și plini de taine era răsfățata tuturor. Și totuși acuma ea umbla prin viață solitară, într-un fel de vid particular în care nu putea pătrunde nimeni afară de el. Se complăcea atât de mult în situația aceasta încât ar fi dorit să continue până la sfârșitul sfârșitului.
Precum învățase să-și tăinuiască iubirea, tot astfel își ascundea toate zbuciumările sub o mască de surâs exuberant pe care o purta ostentativ acasă ca și în lume. Totdeauna, din discreție mai mult decât din calcul, s-a ferit să-și spovedească cuiva intimitățile. Nici mamei sale nu și-a deschis sufletul complect niciodată. Lucrurile cele mai dragi și pe cele mai chinuitoare le păstra numai pentru ea într-o tainiță fără cheie. De aceea nimeni nu bănuia tumultul ce clocotea în inima păpușii veșnic zâmbitoare care parcă răspândea în jurul ei numai bucurie și plăcere de viață…
Familia Rozmarin s-ar fi considerat coborâtă dacă, cu ocazia căsătoriei fiului lor, n-ar fi făcut nimic și s-ar fi prezentat doar la ceremonii și la ospăț ca niște mosafiri indiferenți. După copioase consfătuiri hotărâră ca, în ajunul cununiei, să dea o masă bună și intimă, numai pentru cele două familii cu nașii și cavalerii de onoare. Gavrilescu protestă puțin din gură, dar se vedea că-i place atenția aceasta.
Ca totdeauna Didina era agitată și îngrijorată. Inutil însă, căci s-a petrecut foarte bine, într-o atmosferă de intimitate cum rar s-a văzut. Liana, care a distribuit locurile, dintr-un exces de prudență și ca să evite orice suspiciune, n-a așezat pe Dandu lângă ea, ci tocmai în celalalt capăt al mesei, în fața ci. A și ex-plicat, în timpul mesei, că a făcut schimb de cavaleri pentru azi ca să nu se plictisească două zile la rând aceleași perechi. La dreapta ei ședea Alistar, nașul, alături de Nina, apoi Mircea și d-na Gotcu, iar în partea cealaltă la mijloc bunica, având în dreapta pe Gavrilescu și pe Didina, în stânga pe Rozmarin și pe Bebe. Cel puțin dacă nu-1 poate avea pe Dandu lângă ea, se va sătura privindu-1 necontenit și schimbând cu dânsul câte un gest de încredere discretă.
Ca și la logodnă, sufletul petrecerii a fost Gavrilescu. El spunea glumele și el râdea mai tare ca toți. A închinat primul pahar în cinstea nașilor, urând comesenilor să danseze în curând și la nunta lor, fiindcă nașul era burlac și nașa văduvă. Vorbindu-se mai mult despre nași și fini, d-na Rozmarin a pomenit cu duioșie de nașa Lianei, nevasta unui fost coleg al lui Alexandru, oameni foarte cumsecade și săritori ca frații la orice nevoie. S-au prăpădit amândoi, săracii, în timpul răz-boiului, în catastrofa de la Ciurea. Ea era străină, poate chiar germană. Ea a ținut mult la numele Liana, căci Didina ar fi vrut s-o boteze Frusina, ca pe bunica. Dacă ar fi trăit. Liana ar fi avut într-însa o bună prietenă și o protectoare pentru toată viața.
— Nașii trebuie să fie ca părinții! zise d-na Gotcu ca și când ar fi dorit să arate că-și cunoaște datoria. Eu așa știu și așa vreau să fiu ! Ce-o face dumnealui — Adăogă cu o înțepătură pentru Alistar — îl privește, dar finii mei pot să mă considere de azi încolo ca pe mama lor!
Gavrilescu, de emoție și bucurie, era gata să se repeadă s-o sărute. Tocmai atunci însă Angela a observat cu groază că sunt treisprezece persoane la masă. D-na Rozmarin era nenorocită. Cum de n-au băgat de seamă? Dădu să scoale pe Bebe de la masă D-na Gotcu se împotrivi:
— Ia lasă copilul în pace!… Auzi! Cine mai crede azi în bazaconii d-astea?
— Exact, nașă dragă! strigă Gavrilescu. Ba dimpotrivă, eu știu că atunci când sunt treisprezece la masă înseamnă că sunt mulți îndrăgostiți!
Liana, parcă s-ar fi făcut aluzie la ea, aruncă o privire spre Dandu. Văzu că în aceeași clipă se ui ta la el și Angela cu niște ochi întrebători. Dandu, fiind aplecat puțin spre d-na Gotcu, cu care vorbea ceva, nici n-a observat privirile fetelor. Dealtminteri Gavrilescu continua râzând gălăgios:
— Ce folos de dragoste pentru alde mine și Rozmarin ! Bodaproste că ne-a iertat Dumnezeu, că dragostea e pacoste mare pe capul omului… Pot să recomand însă îndrăgostiților fără speranță un leac foarte sigur contra boalei de amor. Ia seama, Rosmarine, că poate să-ți facă trebuință vreodată! Alifia de fată sfântă, de muscă văduvă și de țânțar trăznit te vindecă în douăzeci și patru de ore de cea mai rebelă pasiune!
Liana zâmbea deși glumele lui Gavrilescu i se păreau nesărate. în hohotele ce urmară ochii ei întâlniră ochii lui Dandu care aveau niște luciri zvăpăiate. El răspunse cu o ridicare din sprâncene, liniștitoare. Liana înțelegea că vrea s-o liniștească în privința Angelei care sc vâra mereu într-însul, î i șoptea mereu câte ceva la ureche și îl provoca în toate chipurile cu o dezinvoltură pe care Liana n-ar fi cutezat s-o întrebuințeze niciodată nici față de Dandu, nici față de nimeni. Grija aceasta a lui pentru susceptibilitatea ei, o măgulea deși nu dădea nici o importanță schimonoselilor Angelei. Liana era atât de sigură de iubirea lui încât în sufletul ei numai încăpea loc pentru rădăcinile geloziei S-ar fi socotit vinovată față de el dacă n-ar fi avut încredere desăvârșită în lealitatea iubirii lui ca și în a ei însăși. Apoi cum ar putea fi geloasă, dacă ar fi să fie, pe una ca Angela, o maimuță cu nasul ca un dop, cu dinții iniei într-o gură care râde mereu, cu părul blond păios? Nici n-ar admite să fie măcar comparată cu ea.
Totuși Liana simțea că, în clipa aceasta îl iubește mai mult pe Dandu ca oricând. îl vedea mai frumos și ar fi vrut să strălucească mai mândru peste toți ca un luceafăr. Dealtfel, el era foarte vesel astă-seară și mai vorbăreț ca de obicei. Arunca din când în când în discuție câte un crâmpei de frază care Lianei i se părea atât de spirituală încât se mira că lumea nu face haz suficient. într-un avânt de bună dispoziție Dandu începu chiar să povestească o anecdotă obscenă, dar nu îndrăzni să o sfârșească, deși Liana și Angela, în același timp, îi cereau să continue…
Altminteri Liana n-a prea participat la conversație. N-o amuzau glumele cu orice preț ale lui Gavrilescu și nici ieșirile spirituale ale d-nei Gotcu, care au dat tonul general. A ascultat mai bucuroasă bârfeala literară a lui Remus și a schimbat câteva cuvinte cu Alistar, ale cărui priviri o mângâiau necontenit De atunci, de la Crăciun, când i-a pus întrebarea, nu s-a mai întâlnit, fie că întâmplarea a vrut așa, fie că el a evitat înadins. Liana, de teamă să nu-i reclame răspunsul, se ferea să se întrețină cu dânsul mai îndelung. Dar spre sfârșit Alistar i-a amintit, mai în glumă:
— Știi că-mi ești datoare un răspuns. Liana?… Sper că n-ai uitat!
— Dacă d-ta n-ai mai venit să-l iei? zâmbi Liana. Cum era să ți-1 dau?… Mi se pare că întrebarea n-a fost prea serioasă.
— Te înșeli! făcu Alistar repede și cu alt glas. A fost și este foarte serioasă. Ai să te convingi. Eu nu renunț așa de ușor, cel puțin la un răspuns!
Spre norocul Lianei, Gavrilescu interveni cu o nouă glumă, adresată tocmai nașului, încât aparteul lor se rupse. De fapt Liana nu s-ar mai fi codit azi de o explicație cu Alistar. Se simțea capabilă să-i servească un răspuns care nici să n-o oblige neapărat, nici sa nu rupă toate punțile, ceea ce odinioară n-ar fi făcut. I-ar fi convenit azi să aibă un pretendent serios ca directorul, fiindcă astfel ar fi putut înlătura mai ușor orice bănuieli în privința lui Dandu. Pentru iubirea aceasta se credea îndreptățită să ia asupră-și orice jertfă. Dar asemenea explicație nu se putea dezbate la o masă gălăgioasă, cu martori. Se va ivi un prilej mai bun altădată, dacă Alistar ține într-adevăr la ea…
Pentru nuntă Liana și-a făcut o rochie nouă. Când a îmbrăcat-o și s-a văzut în oglindă a recunoscut că are dreptate maică-sa că va fi mai frumoasă decât mireasa. Se bucura pentru Dandu. Numai pentru el ținea să fie cea mai frumoasă, să se mândrească el în sine că e iubit de o fată ca ea. într-adevăr și Dandu, venind s-o ia la biserică, a exclamat admirativ:
— Superbă ești azi, Liana dragă! O zână din povești !… Totdeauna ești frumoasă, dar azi te-ai întrecut pe tine!
— Îți plac, Dandu ? murmură ea fericită. Dacă-ți plac ție, mi-e suficient. Pentru mine tu ești mai mult decât toată lumea!
Biserica Amzei era înțesată de invitați și mai ales de curioșii ceremoniilor nupțiale. Dominau, firește, femeile care doreau să vadă cum se înfățișează mireasa. Și, firește, mireasa se făcea așteptată. Mircea, cu un buchet de crini, pândea agitat în ușa bisericii. La brațul lui Dandu, Liana distribuia, împreună cu cocardele, surâsul ei fermecător cunoscuților și necunoscuților. într-un moment auzi lângă ea un glas de femeie:
— Uite, ce pereche frumoasă ! Ca mâine o să venim și la cununia lor !
Liana întoarse capul, curioasă. Era o necunoscută, îi răspunse cu un zâmbet de recunoștință. Necunoscuta, încântată că a fost auzită, stărui:
— Nu-i așa, domnișoară frumoasă?
Liana se îndepărtă. Dandu n-a auzit nimic și o ducea în altă parte.
În sfârșit, cu întârzierea reglementară, sosi și mireasa, însoțită de Gavrilescu, asudat cumplit de fericire. Corul mixt cânta un marș nupțial original. D-na Rozmarin conduse pe Nina, care tremura de emoție, s-o închine la icoane. Și apoi începu slujba, celebrată de patru preoți în frunte cu un arhiereu, cum orânduise Gavrilescu pentru a înălța prestigiul și fastul ceremoniei Liana, agățându-se de brațul lui Dandu, stătea în rândul întâi, puțin într-o parte, așa încât vedea perfect și pe arhiereu, și pe mirii încadrați de nași. La început asista indiferentă ca toată lumea, schimbând salutări și surâsuri cu cunoștinți pe care încă nu le observase, auzind împrejur șoaptele și chicotelile privitorilor. Pe urmă ceremonia îi cuprinse atenția din ce în ce mai mult Glasul grav trăgănat al preoților, răspunsurile corului nevăzut, fumul de tămâie, flăcările luminărilor, zumzetul înăbușit al mulțimii, apropierea caldă a lui Dandu, toate se topeau într-o senzație stranie de înălțare și coborâre. își simțea sufletul rătăcind însetat, sorbind cuvinte sfinte și miresme. I se părea că și ea e mireasă, că slujba a început și mirele lipsește. în inimă i se prelingeau picuri mari de rușine și de spaimă, parcă secretul ei ar fi amenințat din clipă în clipă să se reverse și să o trădeze în fața tuturor oamenilor. Pe buzele ei vopsite dăinuia un surâs, o simplă manifestare inconștientă ca și căscatul într-o încordare de atenție sau ca râsul în momentul unui pericol iminent Ochii ei însă erau plini de deznădejde și scăldați în lacrimi încât nici nu mai cuteza să miște ploapele de frică să n-o năpădească plânsul. Apoi ca și când s-ar fi prăvălit în vis într-o prăpastie fără fund, începu să tremure și se agăță mai tare de brațul lui Dandu, simțind deodată ca altfel și-ar pierde cunoștința.
— Ce ai, Liana?-.. Ia seama!
Glasul lui îi părea străin și totuși mângâietor. Cu batista micuță ca o aripă albă își înăbuși întâi lacrimile, apoi șopti, căutând zadarnic o intonație cochetă:
— Nimic… Sunt puțin emoționată… Ceremoniile astea…
Aștepta de la el un răspuns sau măcar un gest discret, nu-și dădea bine seama ce anume. Ochii lui însă alergau de ici-colo, grăbiți, fără vreo țintă anume, ca și ochii celorlalți, ai străinilor. Liana recunoscu îndată că exagerează când vrea ca sufletul lui să palpite în ritmul sufletului ei, să ghicească în fiece moment dorințele ei.
Îi rămase totuși, ca o neliniște vagă, așteptarea răspunsului și neliniștea aceasta nu o spulbera nici o încercare a ei de a justifica atitudinea lui Dandu. A urmărit-o toată seara, și în timpul dansului, și la masă, și la gară petrecând cu familiile pe tinerii căsătoriți care plecau cu ultimul tren de noapte spre Veneția unde hotărâse Gavrilescu. De câte ori spunea ceva Dandu, ea căuta în vorbele lui subînțelesuri pe care să le poată tălmăci drept răspunsul așteptat. îl privea mereu atât de ciudat că în cele din urmă el a trebuit să observe și i-a zis cu un fel de imputare:
— Ești așa de curioasă astă-seară că nici nu te mai înțeleg… Ai ceva. Liana?
— Nu. Ce să am?… La o nuntă… — răspunse ea crezând că în sfârșit i se va împlini așteptarea.
— Nu cumva ești geloasă, Liana? adăogă deodată Dandu, cu alt glas, ironic și râzând.
— Ooo! exclamă Liana cu o indignare greu stăpânită. Atâta înțelegi tu din…
Îi părea rău de indignare și izbuti să sfârșească cu tonul lui de ironie:
— Eu să fiu geloasă?,.. Nu cumva e la mijloc o confuzie de roluri?
Umilit fără să-și dea seama, Dandu își pierdu siguranța și bâlbâi încurcat:
— Fiindcă nu mai știu ce să cred când te văd așa de…
Liana nu mai stărui. Umilința lui o durea. I-a spus de atâtea ori că se consideră inferior, încât ar fi o nedelicatețe să-l înjosească cu ironii când el nici măcar nu e vinovat de nimic. Vinovată este ea care îi pretinde lui să-i aline o surescitare sufletească neclară chiar pentru ea însăși.
Peste câtva timp Alistar, după un dans împreună, duse pe Liana în colțul unui salonaș rămas gol momentan. Acolo îi spuse îndată că dorește să-i dea o explicație înainte de a-i reclama răspunsul cel vechi. Ca să netezească puțin calea, Liana i-o luă înainte cu imputări că, după ce atunci a fost atât de grăbit încât aproape să o oblige să răspundă fără a-i da răgaz să-și scruteze inima, a putut totuși sta deoparte săptămâni multe, nepăsător și necurios măcar să o vadă.
— Am avut dreptate să nu iau în serios expansivitatea d-tale de atunci? urmă ea. Nu e mai bine că am fost prudentă și nu m-am încrezut că mă iubești cu adevărat?
Directorul își recăpătă puțin din aplombul de cuceritor, încât replică zâmbind:
— Apoi aici e toată drama mea, ca să zic așa!… Tu ești sigură și poți fi sigură că vei fi iubită cu adevărat, nu doar de unul ca mine, ci de oricine. Ai și tinerețea, și frumusețea și inteligența care, toate împreună, îți garantează certitudinea. Pe când eu trebuie să am îndoieli întâi dacă pot îndrăzni să iubesc o păpușă delicioasă ca tine, fără a apărea ridicol în fața ta și a lumii, iar pe urmă de-abia să îndrăznesc a merge mai departe și să întreb dacă ar fi posibil să fiu iubit!
Liana răspunse fără înconjur:
— Nu voi fi ipocrită să-ți spun că situația nu este cum ai arătat, deși ai exagerat-o mult. Dar cu aceeași francheță am dreptul să-ți reproșez că m-ai întrebat pe mine dacă te iubesc înainte de-a fi sigur d-ta însuți dacă mă iubești suficient. Nu-i așa?
Alistar deveni mai elocvent și explică pe larg că, poate din nenorocire pentru el, dragostea lui nu poate fi pusă la îndoială. Recunoștea că poate s-a pripit puțin înainte și că ar fi fost mai cuminte dacă ar fi căutat să-i câștige simpatia, ca să nu zică numaidecât iubirea, încetul cu încetul, și numai când ar fi fost sigur că ea s-a obișnuit cel puțin cu ideea, numai atunci să-i puie întrebarea cea mare. A regretat ulterior gestul. Era prea târziu. Poate de aceea nici n-a stăruit să afle răspunsul pe care dealtfel îl cam bănuia. în toate acestea însă a avut o scuză hotărâtoare: că și asiduitățile lui s-ar putea preta la ridicol dacă în prealabil n-ar avea perspectiva succesului. El nu-și poate permite să se ție după ea prin oraș, la spectacole; acasă, ca un tânăr care face curte azi Lianei, mâine alteia, fără a risca să fie arătat cu degetul în derâdere…
Pe când Alistar își depăna lămuririle, dădu buzna în salonaș Dandu. Văzând-o în patru ochi cu directorul, avu o mică ezitare înainte de-a zice:
— Pardon… Te caut pretutindeni, Liana… Era vorba ca primul tango să…
— Dansăm mai pe urmă, dragă Dandu — surise ea drăgălaș. Nu te superi?
După ce se retrase ofițerul, Alistar continuă parcă întristat:
— Vezi?… Cum să lupt eu cu dânsul, de pildă!… Aș putea avea eu îndrăzneala lui, încrederea lui? El nu poate fi ridicol pe oricine ar iubi! Dacă aș fi năvălit eu în casa voastră ca dânsul atunci, ce ar fi zis toată lumea?… Și el de-atunci continuă, stăruie… V-am văzut de atâtea ori împreună la patinaj, alteori la cinematografe…
— A, va să zică nici n-am apucat să-ți răspund și ai început să mă urmărești? râse Liana.
— Da, atâta mi-a fost permis, în taină, firește, fără a mă expune la râsul nimănui!
În sfârșit Liana îi ceru să vie totuși pe la ei, să se cunoască mai bine, să-și verifice amândoi inimile. Alistar promise cu adaosul că totuși nu va abuza de invitație, oricât l-ar îndemna inima, fiindcă nici măcar în fața părinților ei nu vrea să apară ridicol.
— Vrei cu orice preț să-mi smulgi anticipat o declarație de iubire! exclamă Liana zâmbind. Ei bine, nu ! Și dealtfel eu când iubesc nu fac declarații — ca să știi pentru viitor!
Explicația cu Alistar a înviorat pe Liana și i-a alungat din suflet deocamdată neliniștea rămasă de la biserică. Era mulțumită și de întorsătura ce a intervenit astfel între ea și Alistar, dar mai ales de ezitarea lui Dandu când i-a găsit împreună. Niciodată nu i-a trecut prin gând să-i stârnească gelozia pentru a-i ațâța iubirea. Surise când Dandu o întrebă mai târziu, prefăcându-se nepăsător:
— Ce-ți spunea nășicul acolo în tete-a-tete? Nu cumva îți face curte… Caraghios!