D-na Raluca Gotcu fu primită mai ceremonios de toată familia știindu-se că asta o măgulește. Văduva unui avocat cu clientelă și fost senator, a cunoscut timpuri de bogăție și lux. Acuma trăia într-o odăiță cu antreu, în vecini, în mare mizerie. Păstra din epoca ei de strălucire, ca niște trofee glorioase, rămășițe de mobilă și plantele pe care le împrumuta cunoștințelor la ocazii, cum le-a împrumutat azi familiei Rosmarin. Deși clienta fondurilor de milă de pe la diferite ministere și eforii, exploatând cât putea amintirea răposatului, avea o energie mândră prin care impunea tuturor. Era cam de seama bunicii, dar nu voia deloc să îmbătrânească. încerca să-și ascundă vârsta purtând perucă neagră și fardându-se ca o domnișoară încât astfel părea mai bătrână. Iubea jocul de cărți cu patimă dârză în speranța că are să se procopsească odată și odată, cu toate că pierdea mereu consumându-și uneori chiar pâinea de a doua zi.
— Ai auzit despre Gotcu? întrebă pe Oloman când îi fu prezentat ca ziarist. Ei, atunci să știi că eu sunt văduva lui Gotcu, uite așa cum mă vezi!… Am ajuns săracă fiindcă bietul bărbatul meu a fost cinstit Foștii lui secretari sunt azi miniștri, iar văduva lui de-abia are cu ce să-și ție zilele Iacă, asta e dreptatea în
România !… Ministrul de finanțe, stăpânul lui Rosmarin, în casa mea și-a făcut ucenicia…
Până să isprăvească d-na Go teu obișnui ta-i ieșire împotriva nerecunoștinței societății românești față de oamenii mari ai țării. Liana alerga să primească pe soții Buta care apăruseră în marchiză.
— Vai, ce toaletă superbă! zise Liana îmbrățișând pe d-na Buta. Și-ți vine admirabili… Unde ai făcut-o?… La tine, la școală?
Agripina Buta era maestră de rufărie la o școală profesională și soția unui contabil pe care îl disprețuia și-l ținea subt papuc pentru că avea leafă mai mică decât ea.
— Da, scumpa mea— răspunse d-na Buta foarte languros. îți place? într-adevăr, se fac acuma la noi niște lucruri drăguțe de tot. Avem o maestră nouă, eminentă, diplomată de la Paris. Dacă vrei să-ți comanzi ceva… (Continuă deodată cu glas acru, cu fața strâmbată, către soțul ei care se aranja liniștit fără să asculte:) Anghele, ține, frate, mănușile și pune-le în pardesiul tău! Nu știi că eu n-am buzunare? Ce Dumnezeu ești așa de nedelicat? (Reveni cu glasul dulce de adineaori la Liana:) Vai, scumpa mea Liana, cât sunt de fericită că te văd! Nu-ți închipui ce dor mi-a fost de tine! Sunt două săptămâni de când…
Era romantică, iubea versurile și visa să fie iubită de un poet. Avea cincizeci de ani, cu șapte mai mult ca Buta, părea însă mai tânără ca el. Își cheltuia toată leafa pe rochii și parfumuri, băi de aburi și masagii… Când cunoscu pe Oloman, exclamă mișcată:
— Ah, Remus Oloman!… De la Fulgerul?… Ce frumos scrii! Ce stil, ce imagini! Câtă energie!… Vai, ce bine-mi pare că am plăcerea să cunosc un scriitor atât de tânăr și de talentat!
Oloman fu agreabil surprins de explozia aceasta de admirație. Trase cu coada ochiului după Rosmarin care însă continua colocviul cu Iancu Petrescu, aproape indiferent de restul lumii.
— Doamnă, sunteți prea amabilă ! murmură tânărul frecându-și mâinile.
Agripina îl luă îndată deoparte să vorbească literatură. Era încântată că avea ocazia să se întreție cu un om subțire care poate să-i aprecieze calitățile intelectuale.
Rosmarin părăsi brusc pe subșeful de birou și se repezi spre marchiză unde zărise pe Constantin Alistar care tocmai intrase.
— Bine-ai venit, dragă Costică! făcu Rosmarin cu fața inundată de bucurie, scuturând mâna noului venit și ajutându-i înfrigurat să-și scoată pardesiul.
— Bine v-am găsit, Alexandre! zise Alistar cu o privire spre interiorul casei. Aveți lume multă?
— Este, a început să sosească — răspunse bătrânul Ce bine-mi pare c-ai venit, Costică! Poftim ! Poftim Liana, vino!… Uite pe Costică!
Alistar sărută pe rând amândouă mâinile Lianei, suspinând:
— A, tinerețe, tinerețe!… De ce n-am câțiva anișori mai puțin să-ți pot face curte cu oarecare șanse?
— De ce nu încerci totuși, domnule Alistar? râse Liana. Ce contează anii? Nu știi că fetele de azi preferă pe bărbații maturi ? Iar d-ta care mai ești și neînsurat…
— Ai o fată adorabilă, Alexandre! Adorabilă ! zise Alistar radios.
Liana îl luă de braț și-l duse să-l prezinte lumii Rosmarin se ținea după ei cu aceeași bucurie cenușie. Alistar era director general și fusese numit de curând directorul mișcării fondurilor. A început cariera împreună cu Rosmarin, însă a avut și diplome și noroc. Deși aproape de aceeași vârstă, Alistar părea mult mai tânăr. Se îmbrăca cochet. Veșnic ras și pudrat, păstra o elasticitate în ținută care-i dădea o înfățișare de cuceritor profesional. îi și plăceau femeile, și mai ales variația. Totdeauna se afla încurcat în vreo aventură |de amor, plângându-se că din pricina lor a rămas burlac, își încerca norocul oriunde se ivea prilejul. Chiar acuma venise mai mult pentru Liana decât pentru vechiul său coleg Rosmarin. Prinsese undeva o șoaptă că fata n-ar fi tocmai cuminte și s-a gândit să arunce o vorbă, iar dacă se nemerește, atât mai bine. O cunoștea de când era mică. Frecventa foarte rar casa. Cu doi ani în urmă a văzut-o domnișoară și i-a rămas în amintire, fără speranță.
După ce făcu ocolul camerelor și schimbă câte-o gentilețe cu toți, Alistar se întoarse la Rosmarin:
— A propos, să nu uit, Alexandre! Vino într-o zi d-astea pe la mine, fie la birou, fie acasă, că am să-ți comunic ceva confidențial, ceva ce știu că te interesează… Dar nu amâna! Dacă nu poți tu, trimite pe Liana…
— Ba viu eu, Costică, se poate? se grăbi bătrânul. Cum să nu viu. Chiar mâine viu, Costică… Dar de ce nu-mi spui mai bine acuma și mă lași să mă perpelesc? Trecem un moment în dormitor sau în sufragerie și…
— Lasă, monșer, nu putem vorbi lucruri serioase când e atâta lume. Vii mâine și discutăm pe îndelete!
Se duse spre marchiză unde Liana se îmbrățișa cu Nina și Angela sosite atunci împreună cu tatăl lor. Rosmarin îl auzi exclamând vesel:
— Ce buchet de fete frumoase!
„Ce-o fi vrând să-mi spuie?” își zise bătrânul cuprins de toate îngrijorările. „Bine nu, desigur, că de era vorba de ceva plăcut îmi spunea acuma…”
Alistar era în relații mai apropiate cu Gavrilescu, mânca deseori în casa lui și făcea curte fetelor mai în glumă, mai în serios, după împrejurări și fără nici un rezultat cu toate că amândouă își permiteau față de dânsul toate intimitățile.
— Liana dragă, să știi că am venit hotărâtă să dansez la desperare! strigă Angela. Sper că vor fi destui tineri…
— Din moment ce mă vezi pe mine poți fi liniștită ! glumi directorul.
— D-ta ești dansator mediocru! interveni Nina. Numaidecât obosești…
— Pe cine nu ești tu în stare să obosești, diavoliță drăguță!
Anibal Gavrilescu își sufla nasul cu zgomot de trâmbiță. Scund, grăsun, avea ochii blânzi și figura luminată de o bonomie comunicativă. Și-a iubit nevasta atât de mult că nici azi, după cincisprezece ani, nu poate vorbi de ea fără să i se umple ochii de lacrimi, mai cu seamă că a murit din facere și se simte într-un fel și el vinovat de pierderea ei. La fel își iubește fetele și le răsfață, permițându-le și iertându-le orice numai să fie ele mulțumite și fericite. Ele îi răspund cu o dragoste capricioasă, lipsită de respect și nu se sfiesc a-1 socoti mai mult prost decât bun.
în vreme ce Mircea se ocupa de Nina, iar Alistar însoțea pe Liana și Angela, Rosmarin conduse pe Gavrilescu la cucoane, străduindu-se să fie vesel și nereușind deloc, muncit cum era într-una de spaima celor ce avea să afle de la Costică.
— Ascultă, Anibalule! strigă d-na Gotcu stând parcă pe spini în așteptarea pocherului Astă-seară ești clientul meu ! Am o poftă nebună să-ți iau niște franci.
— Coană Raluco, eu sunt gata oricând, ca cercetașii! declară Gavrilescu, sărutându-i mâna. Cavalerul d-tale pe viață și pe moarte!
D-na Gotcu îl simpatiza deosebit și glumea cu dânsul și pentru că era totdeauna vesel, dar mai cu seamă pentru că juca larg, boierește și nu se supăra când pierdea.
— Vezi, ai grije să facem o masă serioasă! insistă bătrână. Ia-1 și pe domnul ăsta, cum îi zice, că i-am scăpat numele, care e cu mișcarea fondurilor…
— Numai să-l lase fetele— se îndoi Didina. Uite cum l-au înconjurat și el cum se răsfață între ele! Coralia nici n-a avut răbdare să-și termine povestea…
— Toate femeile au un miros special pentru mișcarea fondurilor, vorba coanei Raluca — zise Gavrilescu râzând cu poftă.
— Bine, bine, dar deocamdată vezi de al patrulea! reluă d-na Gotcu cu gândul numai la cărți. Caută pe cineva care…
— Ce să mai caut? Luăm pe prietenul Alexandru!
— Fugi de-aci, domnule! Vrei să-mi tragă rău? Nu vezi ce mutră face de parcă l-ar durea măselele?
Toți râseră, inclusiv Rosmarin. Numai Didina, deși făcea și ea haz, se simțea atinsă că lumea râdea pe socoteala bărbatului ei și ținu să explice:
— El a fost totdeauna serios și potolit. Așa e firea lui.
Pe urmă Rosmarin rămase câteva minute singur cu Gavrilescu. Socotea momentul potrivit să abordeze chestia care îl durea, dar nu știa deloc cum ar începe fără să pară lipsit de tact. în sfârșit Gavrilescu rupse tăcerea întrebând ca să zică ceva:
— Altfel ce mai noutăți, ce mai faci. Alexandre?
— Apoi noutățile la tine sunt, că tu ești tartorul cel
mare — răspunse Rosmarin bucuros că astfel Gavrilescu însuși i-a deschis calea. Umblă iar fel de fel de zvonuri că la întâi ianuarie se vor face suprimări și scoateri la pensie…
— După zvonuri să nu te iei niciodată ! zise Gavrilescu evaziv.
— Nu, firește, dar vorba ceea, unde nu e foc nu iese fum — urmă bătrânul căutând să zâmbească. Și omul, când se știe amenințat, începe să aibă frică și de umbra lui.
— Desigur, desigur— murmură cellalt cu ochii după Nina care, între Mircea și subșeful de birou, asculta cu mici izbucniri vesele proorocirile ce i le citea în palmă locotenentul Tănăsescu.
— Eu tocmai la tine mă gândeam să te rog frățește să ai grije de soarta mea… Nu știu ce-or fi având bandiții ăștia cu mine de nu mă lasă să-mi sfârșesc cariera liniștit? Că eu harnic sunt, priceput sunt de mă cunoaște tot ministerul… Tu poți, dacă vrei, să mă servești. Să le spui, uite cum e cazul cu Rosmarin, de ce să-l nedreptățim pe bietul om…
— Măi Alexandre, crede-mă, zău, n-am nici o putere!
— Spune mai bine că nu vrei să mă servești — zise Rosmarin, abătut, lăsând capul pe piept. Toată lumea știe că tu învârtești lucrurile la personal…
— Dacă nu vrei să mă crezi — făcu Gavrilescu deodată mai cald, privindu-1 cu ochii umezi. Poate că și eu sunt amenințat, dar nu-mi amăresc inima ca tine. Nici directorul nu are putere. Ministrul cu secretarul general taie și spânzură, pe noi nici măcar nu ne întreabă. Asta e realitatea. Alexandre dragă!
— Barem să fiu prevenit din vreme, să-mi pot căuta vreun sprijin undeva — bolborosi Rosmarin fără speranță.
— În privința asta să fii sigur. Alexandre, să n-ai nici o îndoială!
— Asigurarea era sinceră, dar pe Rosmarin nu-1 mai liniștea. în sine își spunea că Gavrilescu ar putea să-l ajute și nu vrea, cine știe din ce cauză. Se eschivează ca să nu-și ia nici un angajament. Parcă ministrul, oricât ar fi de hain, face ceva fără să ceară avizul lui care e cel mai vechi la direcția personalului și cunoaște pe toți funcționarii? Nu vrea și nu vrea. S-a terminat. Cel puțin a clarificat situația. Instinctul lui nu-1 înșeală niciodată. N-a avut încredere în Gavrilescu și s-a ferit de dânsul oricât lumea zicea că e om bun și săritor. Cine zâmbește mereu, tăinuiește ceva în suflet.
— Ce complotați, bătrânilor? întrebă Alistar apropiindu-se de ei mulțumit.
— Ei, despre de-ale vieții — zise Gavrilescu revenindu-și brusc, cu glasu-i obișnuit vesel și cu veselie în ochi. Tu cu fetele, noi cu necazurile.
Directorul întâlni privirea mohorâtă a lui Rosmarin. Surâse și cu un gest de nepăsare:
— Mai lăsați încolo necazurile că viața nu e chiar așa de rea!
Rosmarin tresări. Glasul, surâsul, privirea lui Costică, mai mult decât cuvintele lui, parcă voiau să-i spuie: fii liniștit, Alexandre, e bine. îi trecu prin minte să-l întrebe acuma ce anume are să-i comunice. Se abținu. A refuzat adineaori. De ce să-l mai supere când i-a dat a înțelege acuma că nu e vorba de nimic rău. Altfel cum i-ar fi propus să meargă fata dacă nu poate el ? Dacă ar fi o veste rea, nu s-ar fi oferit să i-o transmită prin Liana. E doar om delicat și simțitor… Se învioră și-și compuse o figură încântată zicând:
— De, Costică, de…
în același moment Remus Oloman oprea pe Liana care pornise spre marchiză unde intraseră alți invitați:
— Domnișoară, fie-ți milă de mine și scapă-mă de cucoana cu literatura că mă omoară!
— A, Agripina? zise Liana. Ce nenorocire!… O secundă, să văd cine a mai venit!