S-au culcat foarte târziu și totuși Liana s-a mai frământat câteva ceasuri până să poată adormi. Gândurile îi fierbeau în minte într-o confuzie obositoare, semne de întrebare fără răspunsuri, și toate se învârteau în jurul aceluiași Dandu. Aci se felicita că a amânat până dumineca viitoare întâlnirea, aci regreta amar și-și făcea imputări: de ce amânarea? I-e frică de el sau de ea însăși? îl iubește? Cum să iubească un om pe care abia l-a cunoscut? De ce nu l-ar iubi dacă e mai bine ca ceilalți băieți? Dar e mai bine sau e ca toți ofițerii? Se simțea când ridicolă că vrea să dea proporții de problemă unui simplu flirt, și încă cu un locotenent, când totuși eroină care se chinuiește crâncen între pornirea inimii și judecata rațiunii.
A doua zi voia să fie mândră și nepăsătoare și nu reuși să fie decât nervoasă, morocănoasă. Ieși prin oraș mai mult ca în alte zile. își dădea seama că dorea să-l întâlnească întâmplător. Se întâlni cu Remus Oloman. Veni vorba despre Dandu. Ii făcea plăcere să audă cel puțin vorbindu-se despre el, orice, chiar rău. Tânărul îi spunea, ca și Coralia deunăzi, că aviatorul o iubește cu furie:
— Nici n-am văzut asemenea pasiune decât în romane… Cu cine se întâlnește numaidecât se spovedește, fie prieten, fie o simplă cunoștință. înțeleg, îndrăgostiții simt nevoia să-și trâmbițeze puțin dragostea, dar și dragostea prea trâmbițată e de calitate inferioară și nu poate să fie durabilă. în orice caz, și în chestia asta, Dandu mi se pare că e tot cum îl știu eu, un mare fleac !
— Nu crezi că exagerezi? protestă Liana. Adică pentru că mă iubește pe mine?…
— Pardon! zâmbi Oloman încurcat, observându-și gafa. Nu trebuie să-l aperi, fiindcă nu m-am gândit să-l ofensez… Că te iubește ar fi tocmai o dovadă de bun gust din partea lui. Nu sunt însă tot atât de sigur dacă ar fi și din partea d-tale.
— Eu însă sunt sigură că la fel aș protesta și în favoarea d-tale, dacă te-ar maltrata cineva, fără ca asta să însemneze neapărat iubire! zise repede Liana, căutând astfel să reducă valoarea protestului involuntar de adineaori.
Un răstimp mai vorbiră tot despre Dandu. Remus insista să-i dovedească cu argumente că ofițerul n-ar fi un partener la nivelul ei, dar pe un ton ușor, să aibă în orice clipă posibilitatea de-a întoarce argumentele în glumă. Liana râdea nervos și aproba din ce în ce mai înfricoșată ca să nu-și trădeze sufletul Era convinsă în sine că Remus îl bârfește numai din invidie și-l disprețuia că îndrăznește să se compare cu Dandu…
La Universitate văzu pe Coralia, care de câtva timp
se arăta mai des pe culoare, desigur nu pentru cursuri. Nu se putea să nu discute și despre Dandu. Coralia bănuia că Liana are puțină slăbiciune pentru locotenentul aviator tocmai pentru că afecta prea multă indiferență. începu să-l laude și observă o lucire de bucurie în ochii Lianei. Asta o îndemnă să adaoge, ca un avertisment discret și amical, că totuși Dandu n-are repu-tația de-a fi statornic în pasiunile lui și că a auzit vag despre vreo trei fete de condiție foarte bună, cărora le-a sucit capul, a trăit cu ele și apoi s-a plictisit.
— Depinde totdeauna de noi cum se poartă bărbații — zise Liana vizibil nemulțumită. Cel puțin așa am impresia, cu toate că eu n-am nici o experiență în privința asta.
— Firește, mai încape vorbă? încuviință Coralia. îți spusei numai ca să știi cu cine ai de-a face. Tu ești inteligentă și… Dar nu strică să fii prevenită și… prudentă.
— Îți mulțumesc, dragă— făcu Liana cu o superioritate ironică. Pot să-ți mărturisesc însă cu toată sinceritatea, ca unei prietene sincere, că Dandu ăsta mi-e tot atât de indiferent ca și alții, mulți, care m-au urmărit cu așa-zisa lor iubire… Sunt destul de inteligentă, cum prea bine zici și tu, ca să nu mă încânt așa de ușor!
În sine era indignată de răutatea oamenilor. Coraliei i-e necaz că aviatorul n-a remarcat-o pe ea care nu i-ar fi făcut deloc dificultăți, obișnuită cum este să-și încerce norocul cu oricine Totuși ceea ce i-a spus Coralia o supăra mai mult decât aprecierile lui Oloman. Nu se gândise încă la trecutul lui Dandu. Avea credința că ea e prima lui iubire adevărată. Descoperirea că Dandu a mai iubit și pe altele, o întrista. Cine vor fi fost cele trei? Le-o fi iubit el sau l-au ademenit ele cum ar vrea poate și Coralia?…
Acasă, în lipsa ei, se primise un coș de flori și într-un plic, pe o cartă de vizită: „E prea mult până duminecă”, îi pieri îndată amărăciunea și uită toate răutățile oamenilor.
— Când a venit? Cine l-a adus?… Vai ce rău îmi pare că n-am fost aici! Ar fi trebuit să-i scriu două rânduri de mulțumire.
Reciti bilețelul Avea dreptate Dandu, e prea mult până duminecă. Azi e abia miercuri. Ce nesocotită a fost când n-a lăsat cum a propus el!
Joi și vineri urmară alte flori, iar sâmbătă aduse el însuși un buchet. A venit la întâmplare, dacă o găsește bine, dacă nu cel puțin va vedea casa și își va potoli dorul.
— Drăguț chiar de n-ar fi adevărat — zise Liana voioasă, strângând florile la piept.
Totuși n-aveau ce să-și spuie. Nici Liana nu găsea nici un subiect. Tot ce-i trecea prin minte i se părea fără interes. într-un târziu vorbi numai ca să zică ceva:
— De când nu ne-am mai văzut a început iama…
— Da— făcu Dandu la fel— și s-a deschis patinajul la Cișmigiu.
Și continuă după o tăcere, ca și când i-ar fi venit o idee: îți place patinajul?
— Da, dar mi-e frică de cădere… Am încercat de câteva ori și…
— Vrei să încerci cu mine?… Eu sunt patinor vechi. Aș putea zice că sunt un as dacă nu mi-ar fi rușine să mă laud singur.
— În tine cred că aș avea încredere și nu mi-ar fi frică! zise Liana privindu-l.
Consultară pe d-na Rosmarin care, firește, admise cu entuziasm, complectând că Liana chiar ar avea nevoie de puțin exercițiu, că prea stă mult în casă gârbovită cu cărțile, că are tot ce-i trebuie încât chiar și mâine ar putea să înceapă, că dealtfel ei îi plac mult sporturile… Dandu se oferi s-o ia de-acasă și s-o aducă înapoi, făgăduind că într-o săptămână cel mult Liana are să patineze ca un înger…
A doua zi se prezentă, neuitând nici florile, și pe urmă zilnic, la orele fixate, ca un cronometru de precizie. Mergeau pe jos și se întorceau pe jos, fără să vorbească și fără să se privească, uneori ținându-se de mână ca doi copii cuminți. Pe gheață Liana, la început, țipa și râdea și se lipea de el, având mereu impresia că pământul îi alunecă subt picioare:
— Cad!… Cad!… Ține-mă mai bine!… Dandu, ce faci?… Nu mă lăsa!
Căutau locurile cu mai puțină lume. Se opreau din când în când să se odihnească și atunci se priveau râzând, cu respirația grea, rămânând apropiați, ea agățându-se de el care îi cuprindea mijlocul și o strângea ușor. Liana era îmbujorată de frig, deși nu-1 simțea deloc, parcă prin atingerea corpului ei de corpul lui s-ar fi creat o lume specială a lor asupra căreia lumea cea mare nu mai avea nici o influență. îi venea necontenit să strige ca să-și ușureze inima de bucuria care o umplea atât de mult încât ajungea până unde se mărginește cu durerea.
— Acuma destul! șoptea dânsa când nu mai putea îndura zbuciumarea. Aidem acasă!… Sunt atât de obosită, atât de….