Totuși Liana, deși a crezut jurămintele, a rămas cu pumnalul bănuielii în inimă. Gelozia ei a fost până acuma impersonală, o temere vagă amestecată cu ură împotriva tuturor. Incidentele cu explicații le socotea o luptă contra tendinței inevitabile de-a intra în făgașul standardizării, de a reglementa o pasiune la ore fixe, ca într-o căsnicie hodorogită. Discuțiile și lacrimile ațâță iubirea și o împrospătează cu farmecul surprizei Dar dacă a intervenit între ei o femeie, atunci… Liana nu izbutea sau nu cuteza să se gândească ce-ar fi atunci, își frângea doar mâinile și simțea o dorință irezistibilă s-o cunoască. Trebuie să o descopere cu orice preț. Când nu-ți cunoști adversarul, bătălia e inegală.
Două zile consecutive, de la trei până la opt, Liana a stat pitită într-un gang în strada Regală, peste drum de locuința lui Dandu, de unde putea observa tot ce se petrece, pe toți care intră și ies. L-a văzut pe Dandu, în prima zi, ieșind în civil, cu pălăria cafenie, exact cum l-a zărit din fuga tramvaiului. A oprit o mașină și a plecat spre teatru și nu s-a mai întors. A doua zi a ieșit ordonanța și a revenit curând cu un mănunchi de trandafiri roșii. Inima Lianei bătea să plesnească în ascunzătoarea din gang. Dar soldatul a ieșit din nou cu florile și apoi s-a înapoiat fără ele, ceea ce însemna că le-a dat unui comisionar să le ducă mai departe. Spre seară Dandu a plecat tot în civil, fluierând și învârtind un bastonaș.
Pe urmă Liana și-a schimbat postul de observație, trecând pe trotoarul cinematografelor. în ceea dintâi după-amiază s-a întâlnit cu Angela. A încercat să o ocolească, dar Angela a apucat-o de braț, veselă, guralivă:
— Liana!… Ce bine-mi pare că te văd!… Hai să vedem împreună filmul! Am auzit că Joan Crawford e fenomenală și arborează cincizeci de toalete!… Tot sunt singură. Liana…
— Chiar acuma l-am văzut, Angeluțo dragă! făcu Liana cu o mască de încântare. într-adevăr e delicioasă, merită s-o vezi!… Du-te și scuză-mă pe mine… Ce face Nina? N-am mai văzut-o de două săptămâni…
Acum era sigură că atunci a fost Dandu cu Angela. Lângă pălăria cafenie a fost toca albă de pai pe care o purta și azi Angela.
A treia zi l-a văzut și pe Dandu în holul de la Capitol, așteptând cu ochii țintă la poartă, cu mutra de plictiseală tăcută ce o afecta când vroia să-și disimuleze nerăbdarea. Liana a trebuit să se amestece într-un grup de trecători ca să nu fie văzută… Peste vreo zece minute apoi abia a izbutit să se ascundă de Angela care venea grăbită dinspre Calea Victoriei. Liana s-a întors și a ajuns-o din urmă tocmai când intra la cinematograful unde aștepta Dandu. De-afară, de pe trotoar. Liana s-a uitat bine cum a întâmpinat-o Dandu, cum au pornit împreună spre casa de bilete, cum el i-a arătat că le-a și cumpărat, apoi cum au dispărut de braț după perdeaua controlorilor…
Liniștită, parc-ar aștepta un tovarăș iubit, Liana s-a așezat apoi pe bancă, în hol, cu privirea la perdeaua care a înghițit pe cei doi. Aproape trei ore a șezut în același loc, tresărind de câte ori ieșea cineva din sală. în sfârșit a apărut pălăria Angelei. Liana a încercat să se scoale, să le iasă în cale, dar picioarele au refuzat ca și când ar fi fost paralizate. A rămas pe bancă. Pe buzele vopsite tare îi juca un surâs neputincios, iar în ochii violeți, peste mirarea naturală, tremura deznădejdea… Cu ei mai era acuma și un ofițer necunoscut. Câteva momente s-au sfătuit în mijlocul holului, printre străinii care ieșeau sau intrau. Dandu stătea cu fața spre Liana, într-un moment privirea lui s-a încrucișat cu a ei. O străfulgerare de spaimă, o ezitare și pe urmă ochii lui s-au întors nepăsători în altă parte. Liana a observat pe urmă cum îi grăbea pe ceilalți să iasă. îndată ce grupul a dispărut, s-a ridicat și ea. I-a mai văzut pe trotoar, prin mulțime, mergând agale spre Calea Victoriei. Dandu s-a uitat înapoi de două ori. îi era frică, desigur, că-i urmărește…
Liana nu-și dădea seama cum s-a târât până acasă. Maică-sa a crezut-o bolnavă și s-a speriat. Toată noaptea s-a răsucit în pătuceanul ei alb parc-ar fi fost pe jar. Prin creieri îi zburau necontenit aceleași cuvinte neputincioase :
— Ce să fac?… Ce să fac?… Ce să fac?
Ziua următoare era zi de întâlnire aleasă de el. S-ar fi dus, dar avea presimțirea că, mai ales acuma, n-o va aștepta. îi părea rău că a pândit și a aflat adevărul și mai mult că a văzut-o și dânsul Ce-i trebuia adevărul? Cât nu-1 cunoștea, cel puțin avea speranțele.
A încercat totuși. Dandu o aștepta. Liana s-a prăbușit la picioarele patului într-un hohot de plâns.
— Liana… turturica mea frumoasă… Ce-i cu tine? bolborosi Dandu ridicând-o pe brațe ca pe un copil. Se poate?… Iar nu-i cuminte turturica?
îi sărută gura și buzele plânse, o așeză pe pat, îi șterse lacrimile care curgeau șiroaie și între timp îi spunea că nu-i vinovat, că el aștepta pe un camarad și s-a pomenit din senin cu Angela care s-a agățat de el să-i ție companie, că el cumpărase bilet pentru celalalt ofițer și a fost nevoit să i-1 ofere Angelei, că așa s-a mai întâmplat și altădată cu ea, că Angela e un scai de care nu te poți cotorosi și pe care dealtfel în casa lor a cunoscut-o, că el n-o sufere și i-e chiar antipatică cu nasul ei ca un cartof nou și cu gura ceea mare care râde mereu prostește, că el a văzut-o pe bancă și a vrut să meargă la ea, dar i-a fost frică să nu-i facă vreun scandal știind cât e de geloasă fără nici un motiv…
Printre lacrimi Liana asculta și vorbele lui îi descrețeau inima. Toate erau atât de plauzibile încât nu se poate să nu fie sincere. A recunoscut și întâlnirea cealaltă, despre care nici nu-și închipuiește că ea știe. Asta dovedește fără replică sinceritatea desăvârșită. Și zugrăvirea Angelei. Dacă i-ar fi dragă cum ar vorbi despre ea cu atâta silă?
Liana știa că el pleacă în concediu acasă, la Focșani, la 1 iulie. îi spusese de câteva zile că părinții vor să-l aibă între ei, mai ales că bătrânul e șubred și într-o bună zi se poate prăpădi îl cam plictisea perspectiva vilegiaturii la Focșani, dar îi era imposibil să refuze dorința bătrânilor… Liana, voind acum o dovadă hotărâtoare de sinceritate din partea lui, îi puse condiția să se vadă în fiecare zi până la plecare. Mai erau cinci zile.
— Bine, turturico, în fiecare zi! zise Dandu cu tandrețe. Numai să fii împăcată și să nu mai plângi că pe mine mă doboară lacrimile !
— Iacă, nu mai plâng, dacă ești bun! zâmbi Liana cu obrajii sărați de lacrimi.
În casa Rosmarin bătrânii se tot perpeleau cum să facă să trimită măcar pe Liana la băi, să se mai distreze și să se întremeze, că prea li se părea slăbită și plăpândă în ultimul timp. Liana refuza. Nu vrea să plece de lângă bunica tocmai când e bolnavă. Dacă Dandu nu s-ar fi dus Ia părinți, s-ar fi înțeles poate cu el și ar fi mers în aceeași localitate. Așa însă vilegiatura nu-i mai oferea nici o atracție.
Stăruințele bătrânilor fură reluate când Mircea le propuse să ia pe Liana cu ei, la Mangalia, unde vor fi împreună și cu Gavrilescu și cu Angela. Liana nici nu mai voia să audă de plecare. Asta i-ar mai lipsi, se gândea, să fie toată vara tocmai cu Angela! Cel mult la gară făgădui să-i conducă, dar numai pentru că, la un ceas după trenul lor, pleca și Dandu și astfel va putea fi lângă el până în ultimul moment.
— Ce rău ne pare că nu vii și tu. Liana ! îi spuse în gară Angela. Aveam să petrecem așa de bine împreună!…
Liana rămase pe peron după plecare trenului de Constanța. Dandu apăru întovărășit de soldatul încărcat de geamantane. O jumătate de oră s-au plimbat pe lângă garnitura de vagoane care se umplea încet cu oameni și bagaje. Dandu mai mult tăcea, ca de obicei, în vreme ce Liana îi repeta de zeci de ori să-i scrie des și să se gândească numai la ea.
— Da, da, negreșit! mormăia dânsul din când în când. Se îmbrățișară lung. Liana avea ochii umezi, dar gura îi surâdea și șoptea cald, implorător:
— Nu mă uita, Danduțule!… Să nu mă uiți!…
Din fereastră Dandu o privea cu un zâmbet vag. Trenul se depărta greoi. Liana agita tot mai speriată batista mică de mătase, murmurând duios:
— Dandu!… Dandu!
Cu aceeași batistă încercă să-și oprească lacrimile care îi sărau sufletul