Abia acuma se credea Liana capabilă să prețuiască într-adevăr iubirea, ca un convalescent care, după o boală grea, se bucură mai mult de frumusețile vieții. Oricât a făcut-o să sufere neînțelegerea trecătoare cu Dandu, o binecuvânta fiindcă numai grație ei și-a putut da seama ce-ar însemna pierderea lui pentru dânsa.
Înainte de criza binefăcătoare s-a gândit veșnic numai la ea și mai deloc la el A fost în realitate egoistă și meschină, preocupată numai de durerile și plăcerile ei ca și când Dandu ar fi fost doar un accesoriu. I-a fost frică de lume ca să nu-și compromită reputația de fată, să n-o suspecteze părinții și cunoscuții… în subconștientul ei a așteptat mereu tămâie. Scrupuluri numeroase au chinuit-o să nu mintă și să nu înșele… Azi nu-i mai era frică de nimeni și de nimic. în orice moment ar fi fost gata acuma să părăsească și casa părintească, să rupă legăturile cu toată lumea și să trăiască cu dânsul, în micul apartament din strada Regală, fără nici o blagoslovenie bisericească, firește dacă i-ar fi cerut el și nu l-ar fi împovărat.
— Iubirea fără criză e moarte prin inaniție! spuse într-o zi lui Oloman.
— A, evident! ripostă tânărul. Cu condiția să nu se repete prea des!
Mințea acuma cu o ușurință și o siguranță de se minuna și ea. Ipocrizia o practica cu sistem ca armă defensivă deosebit de eficace. Se lepăda de Dandu fără să i se mai pară că săvârșește o crimă față de iubirea lor, dimpotrivă convinsă că astfel o apără și o ocrotește. Nu mai era dragostea oarbă și pasivă care o spăimânta la fiece pas cu primejdii închipuite și efemere. Luciditatea singură împodobește pasiunea cu fiorul marei bucurii și o ferește de a deveni silnică prin obișnuință.
Zborul cu Dandu a rămas o culme și un fel de revelație. își amintea necontenit clipa nesfârșită de beatitudine de la care datează adevărata înțelegere. Numai de atunci întâlnirile s-au transformat în prilejuri de abandonare desăvârșită în voia voluptății.
Altfel însă participa la viața de toate zilele cu interesul obișnuit, nu în starea de permanent somnambulism ca înainte. Se vedea mereu, aproape mai des cu Alistar decât cu Dandu. În familie directorul era considerat ca un ginere. Nu căutau să bruscheze lucrurile, în urma sugestiilor lui Alistar care dorea o evoluție firească. Liana bănuia aceasta și-i convenea situația. Se simțea chiar recunoscătoare și-l recompensa prin cochetării uneori exagerate care voiau să-i arate lui Alistar o afecțiune din ce în ce mai adâncă. El era fericit și cu atâta, dar din când în când îi repeta întrebarea!
— Liana, când ?
Iar ea răspundea invariabil, cu o emoție prefăcută:
— De ce nu ai răbdare? Nu vezi că…
Lăsa să se înțeleagă că e aproape să fie biruită și să capituleze. Odată, fiindcă în ziua aceea fusese la Dandu și era prea ostenită de mângâieri, spuse lui Alistar duios parcă s-ar fi complăcut grozav în labirintul minciunii :
— La toamnă ne logodim, facem nunta numaidecât și plecăm în Grecia ! Totdeauna am visat să-mi petrec în Grecia luna cea mai frumoasă de iubire… Dar, te rog, rămâne deocamdată secretul nostru. Să nu spui bătrânilor și nimănui, că mă supăr!… Promis?
Alistar era atât de fericit că șovăia să răspundă. Liana avu impresia că i-a pătruns ipocrizia, și, ca să-l convingă de sinceritatea cuvintelor, îi înlănțui umerii cu brațele, țuguindu-și buzele într-o șoaptă voluptoasă:
— Da?… Promis?
Atunci Alistar luă căpșorul buclat în mâini și-i sărută gura. Liana închisese ochii. Sărutarea totuși o îngrețoșă parcă ar fi atins niște buze de cauciuc. Se cutremură ușor și se despărți de el, murmurând cu o emoție falsă:
— De ce-ai făcut… asta…
Familia Rosmarin era din ce în ce mai îngrijorată din pricina bunicii care se topea văzând cu ochii și mai mult stătea în pat decât în picioare. Bătrânica protesta mereu că n-o doare nimic și era amărâtă că-i aduceau doctori și medicamente, cheltuind degeaba banii în vremurile acestea de criză și nevoi… Liana ședea lângă patul ei ceasuri întregi, căutând s-o distreze și mai ales stârnind-o să-i povestească din tinerețea ei, fiindcă pe bunica aducerile-aminte o înviorau și parcă o întinereau redeșteptându-le din depărtările trecutului. Totuși bătrânica spunea, din ce în ce mai des, fără patetism, ca de ceva în firea lucrurilor, că i-a venit vremea să se ducă și că boala ei nu e de leacuri doftoricești, d c trage a pământ.
— Matînă mică — zicea Liana încercând să-i întoarcă în glumă vorbele — nu vreau să mori până nu mă vezi mireasă, ai auzit? Știi că așa mi-ai făgăduit mereu ș: deci trebuie să trăiești, nu să tot ispitești moartea
— Nu mor, n-ai grijă, măicuță frumoasă! zâmbea bunica duios. Dar și tu trebuie să te grăbești nițel că moartea-i mai rea ca pețitorii și vine când nici cu gândul nu gândești!
Rosmarin era cel mai afectat de sărmana soacră-sa și avea presimțirea că se prăpădește. Nu îndrăznea să o mai amărască și pe Didina cu presimțirile rele, și, trebuind astfel să păstreze taina pentru sine, mai răi: se perpelea. Neavând încredere în medici, consulta pe cunoscuții de la minister în speranța că va afla vreun remediu bătrânesc mai eficace decât combinațiile cântărite în bani grei ale farmaciilor. A și venit de câteva ori cu diferite sfaturi pe care însă Didina le respingea fără să le încerce, socotind că nu face pentru niște oameni culți ca ei, în epoca aeroplanului și a radiofoniei, să umble cu prostii băbești. Ea, dimpotrivă, era convinsă că bunica are să se facă bine în curând, firește, dacă va urma fidel prescripțiile medicilor.
— Bine, femeie, bine, eu nu mai zic nimic! E mama ta și trebuie să-ți fie mai aproape! zicea Rosmarin ofensat. Eu îmi fac datoria cum cred că-i mai bine, ti n-ai decât să procedezi cum te taie capul, dacă ești mai deșteaptă!
Într-o zi, însă, în loc de rețetele bătrânești, a venit cu vestea că a căzut guvernul. își freca mâinile și se bucura:
— S-au dus! Ducă-se!… Au fost haini cu funcționarii și au furat de au sărăcit țara! Să mai vie și alții că mai rău decât cu ăștia nu poate să fie!
Spera că noul guvern va spori în primul rând lefurile funcționarilor, renunțând negreșit la suprimări și pensionări forțate. Cât a ținut criza a făcut cheltuieli suplimentare pentru edițiile speciale. îl pasionau știrile care se contraziceau din oră în oră, ca pe toată lumea, parc-ar fi fost vorba de niște curse de obstacole. Admira pe rege și, parcurgând veștile, murmura satisfăcut:
— Așa, domnule !… Las să-i frece că și ei ne freacă pe noi!… Numai regele poate să scape țara de tâlhari!
În sfârșit citind lista guvernului nou, s-a declarat mulțumit fiindcă era o surpriză. Peste câteva zile apoi au reintrat toate în făgașul obișnuit. Se interesa iar de bunica și de leacuri miraculoase. Numai la sfârșitul lunii a început să fie puțin alarmat. Circulau zvonuri la biurou că noul ministru vrea să reducă la jumătate numărul funcționarilor și să scadă din nou lefurile. Rosmarin parcă regreta pe cei plecați. Seara, la masă, ofta greu:
— Cu schimbările astea de guverne nici nu mai poți ști ce aduce ziua de mâine… Barem la ceilalți eram asigurat cu Răcaru. Acu ăștia noi cine știe ce mai ticluiesc pe spinarea noastră, dar bine nu…
Și-a exprimat temerile și față de Remus Oloman într-o zi, când nu era acasă Liana și au putut sta de vorbă pe îndelete. Tânărul l-a liniștit imediat:
— Dacă te-a luat sub protecție Răcaru, vezi-ți de treabă, domnule Rosmarin! Directorul meu a fost prieten cu ceilalți, cu ăștia însă e stăpân și le dă ordin, scurt! Parcă ăsta-i guvern?… Nițel să se încrunte la ei Răcaru și intră toți în pământ!
Liana, care nu se prea sinchisea de crizele politice, de astă dată a profitat de nervozitatea generală ca să se vază mai des cu Dandu. Cunoștea atât de bine cuibul din strada Regală și totuși de-abia acum se simțea acolo stăpână și stăpânită. împărăția celor două camere cu baia și un mic vestibul era pentru ea cea mai fermecătoare din lume. înainte se sfia de ordonanța lui Dandu, un țăran pișicher și bine dresat. Azi îi dădea ordine și-l strunea ca la ea acasă. Observa toate detaliile și-l punea să frece mai bine parchetul, să șteargă mai bine praful, să facă să lucească baia, să curețe mai conștiincios lucrurile stăpânului. Micile griji casnice o încântau și-i întrețineau iluzia intimității complecte cu Dandu. Și pe el îl amuzau preocupările ei menajere încât uneori, amândoi în pijamale, se apucau să imite pe tinerii căsătoriți care-și încropesc o gospodărie nouă.
În același timp în sufletul Lianei încolțea și creștea dorința de posesiune exclusivă. Precum în inima ei nu exista decât el, tot astfel în inima lui să nu existe decât ea. O dureau toți anii pe care i-a trăit fără dânsul și mai ales timpul ce-1 petrecea el fără ea. Era geloasă pe toți oamenii cu care avea el contact și chiar pe trecătorii de pe străzi cărora le arunca vreo privire oricât de indiferentă. Prietenii, camarazii, cunoscuții, toți i se părea că-i răpesc câte ceva din Dandu. Făcea sforțări să se stăpânească și să nu-și demaște ura față de toată lumea, numai de frică să nu devie plicticoasă și sâcâitoare și astfel să scadă în inima lui. Dar îl pândea și-l încerca. Deseori, vorbind despre vreo femeie, începea să-i laude frumusețea sau alte calități numai ca să-i scormonească gândurile ascunse. Și dacă observa vreo lucire în ochii lui, se posomora și, într-un târziu, când el habar nu mai avea despre ce a fost vorba, murmura cu glas lăcrimat:
— Nu mă mai iubești, Dandu…
O înnebunea mai cu seamă gândul că, în lipsa ei, s-ar putea să intre și altă femeie în sanctuarul dragostei lor. Aici, unde ea nu poate veni decât la trei-patru zile, unde nu poate trăi mai mult de câteva ore pe săptămână, era întreaga ei viață. Frământa planuri cum să afle ea adevărul, să-și astâmpere tortura. Proiecta mereu să stea la pândă pe stradă și renunța ca să nu fie surprinsă. într-o zi, sosind mai devreme și Dandu nefiind acasă, îi veni ideea să descoase pe soldat:
— Ascultă, Tănase, ai un pol dacă-mi spui adevărul !… Ce cucoană mai vine pe-aici când nu sunt eu? Hai, repede!
— Vai de mine, duduiță, se poate să vie aci alte cucoane? făcu ordonanța prompt, ca din carte. Doar d-voastră sunteți icoana domnului locotenent!…
Liana era măgulită pentru moment. Un om simplu nu poate minți fără să clipească din ochi. Avu chiar remușcări că a suspectat pe Danduțul ei drag. îi și spuse ca și când astfel ar fi vrut să-și ispășească vina de-a nu avea încredere deplină într-însul Dandu bombăni cam absent:
— Copilării, Liana…
Părea puțin abătut Liana se îngrijoră și-l asaltă cu întrebări speriate. Voia să împartă cu el orice nemulțumire, să-i ușureze sufletul Dandu se eschiva taciturn ca de obicei: fleacuri care n-o interesează pe ea.
— Nu, Danduțule scump! îl mângâia ea. Mă ofensezi. Pe mine mă interesează tot ce te privește pe tine mai mult decât orice în lume!
Dandu o privi lung, întrebător, parcă n-ar fi înțeles sau ar fi înțeles prea mult. Făcu gestul lui obișnuit prin care își spulbera gândurile, mormăind:
— Ia să lăsăm astea, turturico!… Tu ești dragostea, turturico! Ce să pierdem vremea cu…
— Târziu, întinși în pat, storși de voluptate, după o tăcere lungă, Dandu zise moale, parcă ar fi fost un gând care-1 urmărea de mult:
— Să nu mă înșeli, turturico!… Că dacă mă înșeli…
Liana tresări ca înțepată și întrebă privindu-1 nedumerită:
— Cum să te înșel?… Ce vorbă e asta?
— Așa… Să te măriți… sau… — urmă dânsul leneș, cu ochii mereu în tavan și cu o fluturare ciudată pe buze.
— Cu altul? făcu Liana uluită.
— Știu eu?… Poate cu Alistar, că tot aud că te pisează, ori poate…
Indignarea Lianei se transformă subit în duioșie, înțelegea că Dandu e gelos și asta o măgulea și o mișca. Se aplecă peste dânsul, înfiorată de tandrețe, și-i sărută ochii, gângurind:
— Ești gelos, prostule mic și drăguț!… Nu ți-e rușine?… Nu simți tu că în inima mea tu ești singurul stăpân și pentru totdeauna?
După câteva momente Dandu se ridică de asemenea, mereu îngândurat, se dădu jos și începu să măsoare camera cu pași nesiguri, căutând parcă o frază sau un gest de eliberare. Se opri lângă mescioara rotundă pe care, într-un talmeș-balmeș de perii, cărți, creioane, nasturi, cartușe și alte mărunțișuri, zăcea un revolver cu mâner de os, încărcat și împiedecat. îl luă în palmă, îl jucă o clipă, cîntărîndu-1, și apoi rosti cu glasul moale de adineaori, parcă ar fi continuat de unde s-a întrerupt:
— Așa, turturico… Altfel mă ai pe conștiință, fiindcă, uite-l, odată îl lipesc ici și apăs pe trăgaci și…
Duse țeava revolverului la tâmplă cu o mișcare lentă, calculată, uitându-se la Liana ca și când ar fi vrut să citească efectul îngrozită. Liana se aruncă la el:
— Danduțule, ești nebun?… Ce-s glumele astea stupide?…
Dandu așeză revolverul înapoi, pe mescioară, domol, tacticos. Și iar zise, cu același glas:
— Toate glumele au un sens, turturico !… D-aia te previn să…
Liana era și fericită de o dovadă de iubire care merge până la desperare, dar mai mult era spăimântată de perspectiva de a-1 pierde. Avea credința că, într-o clipă de tulburare geloasă, Dandu își va trage într-adevăr un glonte în cap. Cine știe ce îndoieli îl zbuciumă pe dânsul de a ajuns să o creadă capabilă să-l înșele?… Revolverul îi apărea ca amenințarea cea mai gravă a iubirii lor.
Câteva zile fu obsedată de o spaimă surdă, continuă. Ori de câte ori se gândea la Dandu, îl vedea în aceeași atitudine, cu revolverul la tâmplă. Nu mai putea suporta vedenia aceasta. Data viitoare, ducându-se la el, profită de un moment și strecoră revolverul în poșetă. Acasă apoi îl ascunse într-un sertar unde păstra numai obiectele scumpe inimii ei și a cărui cheie o ținea ea, ascunsă, ca nu cumva să-i cotrobăiască cineva… Când a observat lipsa revolverului, Dandu a bănuit îndată că numai ea i l-a putut lua și l-a cerut foarte insistent Cu aceeași insistență Liana a refuzat:
— Nu!… Nu vreau să mori, Danduțule!… Viața ta mi-e mai scumpă decât a mea!
Dandu râse:
— De unde ți s-a mai năzărit și năzdrăvănia asta?… Ești adorabilă!
— În orice caz sunt mai liniștită! râse și Liana.