Fereastra sufrageriei și ușa marchizei erau deschise. D-na Rosmarin poruncise să rămâie așa un sfert de oră, să se facă puțin curent ca să se primenească bine aerul în toată casa. Prima zi din novembre a fost frumoasă, însorită, dar friguroasă parc-ar fi prevestit o iarnă grea. Rosmarin, în jacheta-i neagră, îmbătrânită, rezervată pentru solemnități, se plimba prin hol, înfruntând vitejește aerul rece ce năvălea înăuntru, fiind însărcinat să închidă când va fi trecut sfertul. Pendula din salon bătuse adineaori șase. Deodată auzi glasuri și pași la poartă. Se zăpăci. Au și început să sosească invitații ? Ei au crezut că până la șase și jumătate n-are să vie nimeni… în dormitor, cu ușa închisă, Liana se retrăsese numai acum câteva minute să se mai examineze puțin în oglinda cea mare, să-și mai adaoge eventual un puf de pudră sau o licărire de roșu.
— Aide, unde sunteți? strigă Rosmarin speriat. Voi n-auziți?… Au venit!… Liana! Ieși de-acolo să-ți primești mosafirii!
Până să apară Liana, afară, pe treptele marchizei, răsună vocea lui Mircea:
— Stai, frate, nu vă alarmați că suntem noi!
Coralia Ionescu își făcu intrarea în marchiza împodobită cu plante, împrumutate de la d-na Raluca Gotcu, tocmai când ajunse acolo și Liana.
— Să trăiești, scumpa mea, prietena mea cea mai iubită și mai încântătoare! ciripi Coralia, sărutând-o pe amândoi obrajii cu toată atenția necesară ca nu cumva să-și strice pictura buzelor, îndelung muncită, și nici să nu lase vreo urmă de roșu pe figura Lianei. Eu îți urez toate fericirile și împlinirea tuturor visurilor tale de fecioară, din toată inima, și tu știi cât îți sunt de sinceră! adăogă pe urmă mai cald, în vreme ce Liana murmura mulțumiri.
Trecură îmbrățișate în hol. Liana îi spunea să nu-și scoată încă mantoul, că hainele cucoanelor le ia servitoarea și le duce în camera bunicii, unde stau mai bine și la căldură. Din urmă o chema Mircea:
— Așteaptă o secundă, Liana, să cunoști pe prietenul Oloman!
Remus Oloman, tânăr, curățel, cu ochelarii pe nas, se apropie și sărută galant mâna albă întinsă spre el:
— Sunt fermecat, domnișoară !
Coralia se repezi la Rosmarin să-l hiritisească cu aceeași efuziune, deși bătrânul părea că se posomorește ascultând-o, obiceiul lui când îl cuprindea emoția. Mircea întrerupse abondența verbală a Coraliei ca să prezinte și tatălui său pe Oloman. Pe urmă se retraseră în marchiză să-și lepede pardesiurile. Remus, auzind felicitările insistente ale Coraliei și neștiind ce rost au, se simțea nedumerit și jenat
— Nu te uita la Coralia! îi spuse Mircea. Așa-i ea, veșnic face exces de zel!
Îi explică scurt cum și-a ales Liana ziua de întâi novembre pentru primul ei ceai din sezon. Totuși Oloman regreta că n-a știut, altfel ar fi putut aduce și el măcar o floare prin care să-și exprime omagiul său modest unei domnișoare atât de adorabile. Avu grija să rostească mai tare regretul și omagiul ca să audă și Liana care se apropiase iarăși de ei.
— Intenția d-tale e cea mai frumoasă floare! zise Liana cu surâsul ei natural și cu o intonație puțin teatrală.
Mircea îi lăsă singuri. Schimbară câteva amabilități. Liana mărturisi apoi că a citit vreo trei poezii de-ale lui Oloman într-o revistă, dar activitatea de la Fulgerul nu i-o cunoștea; nu caută în ziare decât știrile despre spectacole, politica n-o interesează deloc. El era mai măgulit de versuri; gazetăria o practică pentru pâine; are în cap un roman gata și nu-1 poate scrie din cauza gazetei care-i sechestrează toate energiile…
Vorbind, mai mult se examinau. Liana constata în sine că nu prea i-e simpatic. Ochii lui miopi parcă se ascundeau în dosul ochelarilor, la pândă, cu scăpărări aspre în lucirea artificial onctuoasă. își freca mâinile mereu, avea vocea mieroasă și un zâmbet cenușiu în colțurile gurii care-i subția mai viu buzele. Părul castaniu moale, tuns aproape militărește, îi ședea pe cap lins ca o perucă. Ovalul figurii se ascuțea spre bărbie, iar pielea galbenă-sură părea unsă. în sfârșit o expresie în care timiditatea se îmbina cu îndrăzneala, de tinerețe care se silește din răsputeri să domine mizeria… Și Oloman era cam stânjenit în fața ei, oricât căuta să apară degajat. Privirea lui rătăcea grăbită de la buclele aurii, răzvrătite în ciuda artei coaforului de a le încătușa cu fierul, până la piciorul delicat cu gamba fină și elastică . Brațele ei goale aveau linii băiețești cu carnea tare, iar decoltajul adânc, exagerat poate înadins, lăsa să se întrezărească conturul sinilor liberi ca niște capace de metal alb, mat, fierbinte. Se uită numai o clipă în ochii al căror albastru calm părea amețitor și își opri apoi privirea pe buzele încărcate de roșu, urmărind mișcarea lor cadențată și ascultând timbrul glasului, învăluitor ca o melodie de alt, fără să-i mai înțeleagă cuvintele. îi trecea mereu prin gând că fata asta are un parfum care te tulbură și-ți răscolește simțurile.
— Sper că vom deveni buni prieteni — zise deodată Liana, ca și când i-ar fi pătruns gândurile. Numai un lucru te rog, foarte mult, să nu-mi faci curte!
— Și eu care tocmai chibzuiam cum să încep! râse puțin atins Oloman. Dar cel puțin în taină îmi permiți să te găsesc adorabilă?
— Vino mai bine să te prezint mamii și bunicii!
În ochii tânărului răsări o străfulgerare de ironie.
„Bine a zis cine a zis — se gândi dânsul — că o femeie frumoasă nu e niciodată prea inteligentă!
Între timp apăruse și Didina, urmată de aproape de bunica și Bebe. Tinca, gătită și ea și dichisită, alergase să închidă fereastra sufrageriei și aștepta să ia haina Coraliei Stăteau în mijlocul holului, iar Coralia le vorbea despre Oloman lăudîndu-1 cât e de talentat, ce frumos câștigă și ce viitor strălucit are.
— Ei, ce-ți spuneam? zise triumfător către Oloman care venea cu Liana. Am avut dreptate?… Ai mai cunoscut d-ta o floare superbă ca Liana?
— N-ai exagerat deloc, domnișoară! Dimpotrivă! răspunse tânărul cu o închinare ceremonioasă.
Rosmarin, cu mustața gălbenită de tutun, cu figura necăjită, asculta gânditor parc-ar fi meditat asupra unui referat complicat. Ca să se arate politicos întrebă și el, cu un zâmbet care-i stătea ca o haină de împrumut:
— La ce jurnal scrii d-ta, dacă nu te superi ? C-am înțeles că ești jurnalist?…
— Sunt redactor la Fulgerul— pronunță Oloman Mîndru, ofuscat că un subdirector de minister nu-i cunoaște numele cu care semnează zilnic în pagina întâi a unui jurnal atât de răspândit.
— Bun jurnal, n-am ce zice ! aprobă bătrânul cu mai mult suflet. Nouă acasă ne aduce ziaristul Universul, că s-a obișnuit soția mea cu el din tinerețe. Dar la biurou îl citim cu toții regulat, că numai așa ne mai răcorim inima de hoții ăștia care nenorocesc țara.
— Atunci ați observat numele meu… — insistă Oloman.
— Se poate, dar noi nu ne prea uităm la iscălitură, dacă înjură bine…
Bunica avea rezervat un fotoliu de onoare în salon, între ușa sufrageriei și fereastră. își luă locul de acuma, înconjurată de celelalte femei, lăsând pe domni să discute politică. Dealtfel Coralia chiar venise cu tolba doldora de felurite noutăți pasionante. Era colegă de facultate cu Liana, de doi ani însă nu mai dăduse nici un examen. Fata cea mai mare a unui funcționăraș sărac de la primăria Caracal, a debarcat în București ca să se facă profesoară, să-și scape părinții de grija viitorului ei. Primul an a luptat cu mizeria, a urmat cursurile, și-a trecut examenele. Pe urmă a capitulat în fața vieții. A căutat un serviciu și a devenit secretara particulară a unui director de bancă fiindcă a fost fecioară. Astfel a ajuns să aibă un mic apartament cu chirie, toalete, blănuri și câteva bijuterii. Pe lângă directorul bătrâior, care o iubea la date fixe, inima ci tânără dorea și dragoste adevărată. Anul trecut Mircea i-a făcut o curte foarte pasionată după care totuși au rămas buni prieteni… Totdeauna veselă, drăguță cu toată lumea, incapabilă să supere pe cineva, căutând și reușind să spuie fiecăruia numai lucruri agreabile, era o ființă fără dușmani.
— N-ați aflat nimic despre prințesa Elena? zise ea cu importanță. Cum să aflați dacă jurnalele nu îndrăznesc să scrie ori poate nici n-au voie?… Mie mi-a spus însă o persoană care e intimă cu un om de-al regelui…
Zvonurile în legătură cu Palatul stârneau pretutindeni o curiozitate extraordinară. Povestind cine știe ce năzdrăvănie care circula, Coralia le cuceri interesul într-atâta că nici nu observară sosirea altor doi invitați, locotenentul Mitrofan Tănăsescu și Iancu Petrescu, care se întâlniseră chiar în poartă și intraseră împreună în marchiză.
— Mi se pare că suntem cei dintâi — șopti locotenentul puțin plictisit.
— Atât mai bine — murmură cellalt.
În vreme ce-și lepăda mantaua și baioneta, agățându-le în cuier, Tănăsescu își morfolea nemulțumirea de-a fi ratat o intrare triumfală. Era din administrație, cam plăpând și puțintel ca statură, deși purta tocuri înalte. Avea o frizură îngrijită meticulos, cu cărarea în dreapta, linsă și pomădată, mustăcioara spilcuită, eroică, neagră, și o încredere mare în propriile-i însușiri intelectuale pentru că citea multe ziare și romane și se ducea în fiecare săptămână la Teatrul Național, încât cunoștea toate piesele din repertoriu. Față de celelalte teatre afecta puțin dispreț estetic, socotindu-le prea ușoare pentru dânsul, mai ales că nici nu făceau reducere militarilor, totuși nu scăpa nici o revistă și știa pe dinafară toate cupletele lui Tănase și romanțele de amor. Pasiunea lui teatrală nu era în legătură cu vreo aventură de culise. Băiat sărac și calculat, solda îi comanda calitatea iubirilor. Scria însă piese de teatru și avea terminate vreo cinci, toate istorice în multe acte și tablouri. își schițase un plan vast de a dramatiza toată istoria românilor într-o serie de tragedii care să slăvească virtuțile neamului și să devie breviarul propagandei naționale. Camarazii și cunoscuții știau toți că e autor dramatic și-l stimau. El însuși se admira din plin și se revolta în sine că Teatrul Național nu-și înțelegea menirea și nu i-a jucat încă nici o operă. Spunea deseori în lume, cu o modestie care credea că-i șade bine, că în literatură trebuie să ai răbdare până pătrunzi și cita pe Ursache, de asemenea ofițer de administrație, care a dăruit României o piesă nemuritoare… Pentru cariera mondenă însă locotenentul Tănăsescu poseda și darul de-a citi în palmă și de-a ghici totdeauna o mulțime de lucruri în special cucoanelor.
Iancu Petrescu lucra la minister în aceeași cameră cu Rosmarin, ca subșef de birou. De vreo treizeci de ani, avea înfățișarea posomorâtă și necăjită, cum trebuie să fi fost Rosmarin în tinerețe. Etern înfricoșat de ziua de mâine, etalându-și mereu grijile și durerile, plângându-se necontenit împotriva tuturor, începând cu lumea și sfârșind cu soarta, răspândea în jurul său o deprimare care îndepărta pe oameni în loc să-i procure compătimirea râvnită și necesară ca o merinde. Altfel părea vânjos, bine hrănit, foarte grijuliu de sănătate, negricios, cu sprâncenele stufoase, cu ochii severi implorând totuși milă. Se simțea umilit că la vârsta lui și cu studiile lui era numai subșef. Uitase că licența a trebuit să și-o ia la Iași, fiindcă aici a fost respins de două orii că apoi trei ani a încercat să fac avocatură, înscris în barou și convins de superioritatea cunoștințelor sale juridice, și că abia când l-a răzbit foamea s-a gândit să se facă funcționar, fericit să găsească un locșor de impiegat cu leafă sigură.
Amândoi erau favoriții bătrânilor, firește în vederea Lianei Subșeful se bucura de simpatia lui Rosmarin, pe când Didina prefera pe Tănăsescu. Bătrânul îl primi cu o efuziune neașteptată din partea Iul Până să sosească Liana făcură cunoștință cu Oloman. După salutările de rigoare Iancu Petrescu se trase mai la o parte cu Rosmarin, vorbind despre de-ale slujbei, văitându-se de greutățile vieții și compătimindu-se reciproc.
— Trebuie să te însori, Petrescule, ascultă-mă pe mine! zicea bătrânul cu un ton plin de milă care-i făcea bine și lui și interlocutorului său. Tu nu ești ca alții. Tu ai nevoie de un cuib, de o îngrijire mai bună, în fine…
Subșeful dădea din cap grav, îngândurat. îl preocupa și pe el însurătoarea de la care spera o îndulcire a vieții. Dorea o fată foarte frumoasă, cu bani mulți și cu protecție mare. Se credea simpatic și cuceritor, numai că vrea el, cu o situație socială și perspective de viitor încât să-și poată permite a aspira la o partidă strălucită. Liana îi plăcea deși ea nu i-a arătat niciodată vreo atenție deosebită. înțelegea că Rosmarin i-ar da-o bucuros și era sigur că pe ea ar cuceri-o el repede dacă ar fi nevoie. Dar mai șovăia. Visa ceva mai bun. Rosmarin nu-i putea oferi nici o zestre demnă de așteptările lui, nici mai ales vreo protecție pentru carieră… Se făcu a nu pricepe aluziile și răspunse parcă Rosmarin n-ar fi avut fată de măritat:
— Desigur! Viața de holtei ajunge să te enerveze când ești om serios și cinstit și muncitor ca mine care nu cunosc decât biuroul și casa… în vremea de azi însă trebuie să bagi bine de seamă căci fetele sunt atât de pretențioase și de stricate…
— Fete bune se găsesc, Petrescule— murmură Rosmarin. Numai să știi să le descoperi și să le alegi dintre cele multe…
Întoarse capul instinctiv după Liana care, în mijlocul salonului, stătea cu palma întinsă spre locotenentul Tănăsescu, ciripind și insistând:
— Spune-mi repede cu cine am să mă mărit, dar acuma, înainte de-a veni invitații, ca să nu-mi fie rușine dacă-mi spui ceva rău!
— Duduiță dragă, cum să-ți ghicesc eu rău d-tale când d-ta ești ca un crin pe care numai soarele l-a sărutat? zise locotenentul dulce și tare ca să fie auzit și admirat de toți.
— Se vede că ești poet! reluă Liana cu ușoară ironie în glas și cu o privire conspiratoare spre Oloman care se afla lingă ei. Nu poți scoate o vorbă fără să fie un compliment. Dar vezi că eu nu mă mulțumesc cu complimente. Vreau să-mi spui numaidecât viitorul!… Tot, tot!
Remus Oloman surâdea cu o superioritate zdrobitoare. Tănăsescu apucase mina stingă a Lianei, o ridicase puțin și examina atent palma, plecat asupra ei, parc-ar fi vrut s-o sărute. După câteva clipe însă zise mai încet, aproape suspinând:
— Ai o mână delicioasă, domnișoară, cu niște linii foarte interesante care ar merita să fie studiate de un chiromant mai priceput ca mine.
— O, o, alte complimente!
— Deloc! făcu locotenentul și, plecându-se mai tare, continuă misterios:
In orice caz aș fi în stare să pariez că nu vei fi prea fericită în iubire sau cel puțin vei avea de suferit din cauza iubirii!
— Iubirea fără suferință nici nu e iubire! observă Oloman sentențios.