— Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic și drept ca Siva, fiul lui Usinar, iar numele tău să fie Mahavira!
Așa binecuvântă păstorul Kaurava pe noul născut, înfățișându-l soarelui ce-și sulița lumina răcoroasă în zarea răsăritului. În mâinile noduroase și arse de vânturile fierbinți ale Indiei, copilașul roșcovan gângurea speriat, sorbind lacom razele viorii ale dimineții.
— Mahavira! suspină Radha, femeia păstorului, cu glas plângător de fericire, din culcușul de zdrențe, uitându-și durerile în mândria de-a fi dăruit lumii un om.
Kaurava o privi cu recunoștință. Era întâiul lor copil și i se părea că a dobândit o comoară. Inima lui slăvea pe atotputernicul Vishnu.
— Radha, murmură păstorul cu blândețe, sunt omul cel mai fericit din lume!
Așeză odrasla la sânul mamei. Radha era în ochii bărbatului mai frumoasă ca o floare roșie de lotus. Acuma însă, cu copilul în brațe, îi apărea asemenea copacului sfânt mango, alcătuind o singură ființă cu nevinovata floare albă navamalika. Îi îmbrățișă din ochi pe amândoi și zise:
— Mă duc să cer binecuvântarea înțeleptului rishi.
Porni. După câțiva pași se întoarse.
— Radha, să-i duc și copilul!
Ochii femeii se umplură de lacrimi. Marele rishi să binecuvânteze rodul pântecelui ei! Pustnicul vestit, pentru înțelepciunea și cucernicia lui, în tot ținutul până la Hastinapur, orașul regelui. Înfășură copilașul într-o haină și-l sărută cu foc:
— Du-te, Kaurava!
Soarele se ridica dintre dealurile line, acoperite cu cedri bătrâni. Fața lui purpurie surâdea aspru ca obrajii viteazului în vâltoarea luptei. Spre miazănoapte, în fundul zărilor, sfânta Himalaya, cu coamele veșnic cărunte, lăcașul puternicului Indra, se înălța ca un zid ocrotitor. Șiraguri de munți coborau în caturi tot mai joase, în culori tot mai închise până la codrul de kesara cu poiana sfântă unde piosul rishi își petrecea viața în posturi și rugăciuni. În depărtare, spre apus, brâul de argint al râului Malini licărea blând înainte de-a se pierde în valurile tulburi ale sfântului Ganga care curge de vale, la miazăzi, cale de două zile de-aci. Satul Ram, câteva colibe sărace de lemn necioplit, era răsfirat pe coasta ușoară. Căsuțele rare, cu loc de pășune printre ele, păreau niște movile cenușii în verdele moale al câmpului.
Păstorul, cu copilul în brațe, urca voios pe cărarea bătătorită de pașii credincioșilor, spre codrul de kesara. O gazelă, cu ochii mari și curioși, îl întâmpină la marginea pădurii. Kaurava se bucură; era semn bun. Printre crengile cedrilor razele soarelui țeseau păienjeniș de aur. În văzduh, mirosul florilor roșii de patala se îmbina cu gâlceava cetelor de maimuțe care se avântau speriate din copac în copac. Țipetele lor răsunau ascuțite ca niște tăișuri de pumnale, spintecând val-vârtej liniștea codrului.
Kaurava ajunse gâfâind în poiana sfântă, străbătută de un pârâu stăvilit, în care înțeleptul cu ucenicii săi își făceau băile de pocăință. Coliba sfântului era proptită de trunchiul unui copac prăvălit de furtuni. Primprejur, veșminte de scoarță, agățate de crengi, se uscau la soare. Înaintea colibei, la marginea pârâului, bătrânul cu barba albă până-n brâu se închina, cu ochii pierduți în lumina soarelui, nemișcat ca un stâlp de piatră.
Îmbătat de fericirea copilului, păstorul porni să treacă prin pârâu, din sus de locul de scaldă. Înainte însă de-a atinge apa cu picioarele-i necurate, auzi ca un tunet mânios:
— Num!
Se opri spăimântat. Era avertismentul pustnicului, supărat că-i tulbura rugăciunea. Se ghemui pe iarbă, la mal, cu odorul în poală. Pe fața-i dogorâtă de arșițe, bucuria alungă îndată teama. De peste pârâu soseau, ca niște îndemnuri, rugăciunile către Surya, stăpânul soarelui. Buzele moșneagului parcă nici nu se mișcau și totuși cuvintele pluteau în văzduhul îmbălsă mat ca niște flori sfinte nevăzute:
— Ca tâlharii se ascund stelele și noaptea dinaintea ta, Surya, atotvăzătorule! înalță-te peste mulțimea de zei și oameni, deasupra marelui nesfârșit, să cercetezi cerul lui Indra!
Șapte armăsari roșii poartă carul tău, Surya cu plete de raze, Luminătorule! Urcându-te în cerul-cerurilor, mântuiește-mă de groaza întunericului, Mărinimosule, și alină durerile inimii mele, Binefăcătorule! Surya, Surya!
Când isprăvi închinăciunile, înțeleptul făcu semn lui Kaurava să se apropie, dar din jos de locul scaldei. Păstorul se supuse și trecu prin apă până-n genunchi, sfios parc-ar fi luat o baie de curățirea păcatelor.
Marele rishi îl aștepta, așezat pe o blană de antilopă, având alături toiagul cu șapte noduri. În dosul colibei, trei ucenici bătrâni se căzneau să aprindă focul de jertfă, frecând o uscătură de lemn sami pe o buturugă de măslin. Kaurava se aruncă la picioarele sfântului și-i sărută haina de scoarță aspră, udă de baia dimineții.
— Stăpâne prea milostive, uite copilul meu! bâlbâi dânsul.
Binecuvântează-l!
Înțeleptul luă copilașul în mâinile-i cu pielea zbârcită ca și scoarța hainelor, îl privi lung și rosti:
— Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic și drept ca Siva, fiul lui Usinar!
Kaurava se avântă iar la picioarele moșneagului și i le îmbrățișă cu mai mare izbucnire evlavioasă. Dacă marele înțelept a binecuvântat copilașul cu aceleași cuvinte, înseamnă negreșit că clipa nașterii a fost pe placul zeilor eterni. Apoi, luându-și odorul, adăugă întrebător:
— E întâiul născut din sângele meu, milostive rishi, și l-am numit Mahavira!
— Mahavira! oftă bătrânul cu ochii în depărtare și repetă îngăduitor: Mahavira…
Aprobarea înțeleptului desăvârși fericirea păstorului care își zise în sine:
— Marele erou înseamnă numele Mahavira, marele Vishnu să-l ocrotească!