Înserarea era caldă și veselă. Axius porni pe Via Suburana, înțesată de o lume gălăgioasă prin care puținele lectice de-abia își puteau face drum. Sub porticuri, curtezanele gătite și fardate ca și prostituatele cele ieftine, pândind pe amatori, râdeau și făceau semne obscene trecătorilor. O clipă Axius simți ispita de-a intra la vreo curtezană, să-și alunge în patul ei chipul obsedant al sclavei. Gândul însă pieri singur ca o impietate.
Mulțimea și îmbulzeala și mai ales bucuria de viață, ce înviora toate fețele, îl supărau. Coti brusc pe o stradă lăturalnică, ajunse sub Palatin, apoi se îndreptă spre Circus Maximus, o luă iar la dreapta spre Forum Holitorium, în spatele Capitoliului, rătăci pe Câmpul lui Marte până ce se pomeni lângă Tibru.
Umbla ca un lunatic, chibzuind și cumpănind, parcă nimic n-ar mai fi existat pe lume afară de gândurile lui. Încerca să-și explice motivele tulburării ce i-o pricinuiește o sclavă ca atâtea altele. Nu găsea nimic. Servilia nu era mai frumoasă ca Chrysilla și nici barem interesantă. Numai în ochi avea o licărire ciudată, sau cel puțin lui i se părea. Se disprețuia că se lasă învins de o slăbiciune și-și zicea că, de-ar fi ales o viață mai activă, n-ar fi ajuns aci. Îi trecea prin minte, ca o amăgire, râvna de-a lua pe Servilia, de-a pleca cu ea undeva, să înceapă o viață nouă, adevărată. Alunga însă ispita care l-ar fi despărțit de femeia și copiii lui, făcându-l de ocara lumii, înjosindu-l în fața oamenilor. Socotea apoi că și-ar putea potoli simțurile culcându-se o dată cu sclava tulburătoare. Dar aceasta ar fi însemnat o umilire pentru Chrysilla, nemeritată, pe care ea n-ar ierta-o niciodată. Nu voia să se încovoaie sub jugul unei porniri degradatoare. I se păru rușinoasă chiar rătăcirea deacuma, pe străzi, ferindu-se de oameni ca un lepros.
— Trebuie să plec! bombăni, parc-ar fi vrut să se scuture de niște lanțuri.
Ajunse târziu acasă. Ducându-se la culcare, se întreba unde o fi dormind Servilia. O visă toată noaptea: erau numai ei doi, în toată lumea, uniți într-o fericire divină.
Se trezi abătut. În inimă îl durea dorința de-a vedea pe Servilia, întunecându-i orice alte preocupări. Se sili să nu se mai gândească la ea. Plecă îndată spre bibliotecă, dar în loc să meargă direct, trecu prin toate încăperile, călăuzit parcă de o putere mai tare decât voința lui, sperând inconștient că barem va zări-o undeva. Când își dădu seama, se rușină, traversă peristilul, uitându-se totuși mereu în dreapta și stânga.
În bibliotecă întâlni pe Myro și nu-i vorbi nimic. Luă cartea misterioasă, crezând că farmecul ei va destrăma vraja sclavei.
Mintea lui nu mai primea nici un înțeles. În fiece rând îi zâmbeau ochii Serviliei, ca o mustrare ostenitoare.
În sfârșit, pe la a patra oră, chemă pe libertul administrator și-i spuse că vrea să meargă imediat la Antium. Se duse repede să-și ia rămas bun de la Chrysilla, voios deodată că va putea vedea totuși pe Servilia. Chrysilla era singură. Prelungi convorbirea, în speranța că sclava va apărea. Trebui să plece fără a o întâlni. În fața casei aștepta un cisium cu două roți. Axius se urcă. Vizitiul galic dădu bice catârilor care porniră în goană.
În dosul marelui circ cotiră pe Via Appia, merseră un răstimp printre monumentele funerare. Catârii galopau arși din când în când de șfichiul sclavului. Axius întorcea mereu capul spre orașul strălucitor în bătaia soarelui, cu palatele, grădinile, arcurile, porticurile îngrămădite pe colinele care se micșorau din ce în ce. Cu cât se depărta, cu atât simțea în inimă mai adânc dorul sfâșietor.
Maică-sa, Lollia, îmbătrânită rău, se bucură văzându-l. El însă îi povesti îndată toată întâmplarea care i-a răscolit brusc liniștea. Bătrâna se spăimântă. Era sigură că sclava l-a fermecat.
Trimise îndată după baba meșteră în vrăji și descântece.
În aceeași seară baba făcu, într-un loc dosnic și prăpăstios, pe malul mării, un altar mic de cărămizi vechi, sacrifică o puică neagră, topi pe jăratic mocnit o inimă de ceară, descântă o amforă cu buza spartă, în care pusese apă de mare și cine știe ce ierburi, apoi, exact la miezul nopții, dădu lui Axius să soarbă de trei ori din zeama afurisită și amară ca fierea stătută, bolborosind că tot astfel să se scârbească inima lui de farmecele negre ale sclavei blestemate.
Axius plănuise să rămână aici câteva zile. A doua zi de dimineață, în ciuda descântecelor, se simțea ca pe spini. Lollia îl descusu dacă i-a fost mântuitor leacul babei. Minți: da. Se zvârcoli toată ziua: ce să mai facă? Noaptea îi aduse o nouă dezlegare. E nevoie de o ruptură lungă. De mult plănuia să facă o călătorie mare în Orient, începând cu Grecia, continuând cu Asia Minoră și sfârșind cu Egiptul. A amânat-o an de an, mai mult din lene. Acuma călătoria aceasta poate să-l salveze de boala ce amenința să-i distrugă toată viața.
Cum sosi la Roma, de-abia avu răbdare să se odihnească puțin. Îmbrăcă toga laticlavă, porunci să-i vie lectica și merse la consulul Paulus Fabius, un prieten din copilărie de-al tatălui său, care i-a arătat totdeauna bunăvoință. Fabius știa mai de mult că Axius dorea să cunoască Orientul și chiar îl îndemnase să plece. Aflând acuma că s-a hotărât, îi făcu repede o scrisoare prin care îl recomanda călduros tuturor legațiilor și procuratorilor din provinciile răsăritene.
— Dacă îmi spuneai mai dinainte, adăugă consulul, îți obțineam o scrisoare de la Tiberius, căci imperiul meu se sfârșește peste câteva luni. Dar fiindcă te-ai hotărât să pleci îndată, e mai bine să te mulțumești cu recomandația mea. Altfel te pomenești că te răzgândești și rămâi iar acasă.
Îl bătu pe umăr și-i ură călătorie bună.
Chrysilla ceru să-l însoțească. Axius refuză categoric. De altminteri, în fundul inimii, îl plictisea și o învinovățea că numai din pricina ei trebuie să se ferească de Servilia. Chrysilla stărui, îl imploră, plânse. Atunci intră, nechemată, Servilia.
Axius n-o văzuse de trei zile. I se aprinse fața de o bucurie mare. Ochii lui o mângâiau. Voia să-i mai audă glasul. Dar Chrysilla gemea și-și frângea mâinile. Aceasta îl înfurie încât răcni deodată ca un nebun:
— Flagelatorul!… Să vie flagelatorul!
Servilia, speriată, alergă și aduse pe libertul pedepsitor.
— Douăzeci de vergi pentru Servilia!… Îndată!
Sclava se făcu albă. Chrysilla își curmă plânsul și se aruncă la dânsul, strigând:
— Axius, iartă-o!… Axius!… N-a mai fost biciuită niciodată!
Flagelatorul se uită o clipă la stăpânul care rămase împietrit, cu o încordare sălbatică pe față. Apucă de braț pe Servilia și o târî afară. Axius îi întovărăși, parcă ar fi vrut să supravegheze pedeapsa. În urma lui, Chrysilla îl ruga, plângând, s-o ierte. El nici n-o auzea. Într-un colț al grădinii, sub un copac, flagelatorul smulse tunica Serviliei. Rămasă goală din cap până-n picioare, fata își uită o clipă spaima și își acoperi sânii cu un braț, iar cu celălalt pântecele. Axius, la câțiva pași, privea ca ieșit din minți. Trupul ei era alb și fraged și tremura. Părul lung i se despletise și-i acoperea spatele ca o mantie de aur, iar sânii mici aveau sfârcuri trandafirii ca doi stropi de sânge. Libertul îi legă mâinile și petrecu sfoara peste o creangă, încât corpul sclavei se întinse. Chrysilla plângea, își sfâșia haina, se agăța de brațul lui Axius, s-o ierte. El părea de gheață. Cu ochii ieșiți din orbite, cu respirația reținută, se uita la trupul alb cu șoldurile puțin cambrate, cu pântecele plăpând, cu picioarele delicate, în care se concentrase parcă acuma toată lumea de la începutul începuturilor până la sfârșitul sfârșitului.
Apoi, brusc, flagelatorul își șuieră nuiaua.
Din gura Serviliei țâșni un țipăt ascuțit care se înfipse ca un ac lung în inima lui Axius. În aceeași clipă ochii ei îngroziți întâlniră ochii lui. Luminile lor se împreunară. Pe urmă sclava nu mai strigă, parcă n-ar mai fi simțit nici o durere. Doar boabele mari de lacrimi ce-i izvorau neîncetat și i se revărsau pe obrajii palizi, arătau suferința cărnii. Și alături, Chrysilla hohotea de plâns, gemând întruna:
— Iart-o, Axius, iart-o!
După câteva lovituri, Axius, deșteptat parcă dintr-o amețeală, mormăi:
— Destul!
Și se depărtă grabnic, aproape fugind spre casă, se ascunse într-o încăpere întunecoasă și izbucni într-un plâns amar.