Ululai sosi. Aducea argintul. Cinci mâne, măsurat din belșug în casa reginei Barnamtara. Povesti că Nim-Utumu e desperată, și-a smuls părul, și-a zgâriat pielea și nu va conteni cu plânsul până ce nu va vedea pe Gungunum în Babilu. Îi spuse că a fost cu argintul la marele ișakku, care l-a cântărit, i-a dat și tăbliță-chitanță de primire. El însă nu poate scoate din robie pe Gungunum, căci Iluma-Ilum singur hotărăște. Dar Gungunum să aibă răbdare. Scăparea e aproape. I-a adus și merinde, dar mai bine de jumătate i-au mâncat-o paznicii.
Gungunum fu cuprins de îndoieli. De ce a mai primit marele ișakku argintul, dacă are de gând să vorbească cu regele? Dojeni pe Ululai că s-a dus la ișakku, dar nu-i spuse nimic despre planul său, de teamă să nu-i pună vreo piedecă.
Ululai vru să rămâie să-l slujească. Paznicii îl goniră. Venea totuși de multe ori pe zi să-i aducă știri despre apropierea regelui Iluma-Ilum. În sfârșit, într-o dimineață sosi strălucitor de bucurie:
— Peste trei ceasuri Iluma-Ilum e în oraș. Se vede de pe coperișele caselor cum se apropie pe carul de argint tras de trei armăsari. Toată lumea e pe zidurile cetății. Stăpâne, a venit scăparea ta! Oamenii șoptesc că Iluma-Ilum e mânios, dar eu am adus argintul! N-ai grijă, stăpâne, s-a isprăvit robia ta. Am jertfit o vacă zeului Nabu, pentru tine, cum mi-a poruncit maică-ta Nim-Utumu.
Nerăbdarea se încuibă în inima lui Gungunum. Tovarășul său de lanț începu să plângă, sigur că i-a sosit ceasul morții.
Gungunum îl compătimea și nu-l înțelegea. Din sufletul lui parcă s-ar fi stins cu totul frica de moarte. Groaza lui era că va fi izgonit din robie și că astfel va pierde pe Hamma pentru totdeauna.
Trecură ceasurile înăbușitor de grele. Apoi se auziră chiotele de bucurie ale norodului. Apoi se făcu tăcere și iar trecură ceasuri, mai apăsătoare. Gungunum ardea. Simțea limpede că acuma, în ceasurile acestea, se hotărăște soarta lui și îi tremura inima.
Și deodată se deschise cu zgomot mare poarta închisorii.
Gungunum respiră parc-ar fi scăpat dintr-o încleștare chinuitoare.
Ostași mulți intrară și legară la spate, cu lanțuri, coatele prizonierilor.
Gungunum iar se ului: „Dacă s-a sfârșit robia, de cemi leagă brațele la spate?“ Cu lovituri de bice și sulițe, fură scoși afară. Cotiră prin câteva ulițe până ce ajunseră la templul zeului Enlil. În curtea principală, regele Iluma-Ilum, pe tron de argint, era înconjurat de tartanii săi, de ostași și mulțime mare de akkadieni. Gungunum parcă se dumeri: „Înainte de a ne da drumul. regele vrea să se bucure văzând cum vom fi însemnați cu fierul roșu al robiei!“ Sosiră înaintea regelui Iluma-Ilum îngrămădiți, murdari și duhnind greu ca porcii. Gungunum apucă să vadă fața regelui, întunecată și cu ochii însetați de sânge.
„Acuma ne ucide!“ îi trecu prin gând ca o lumină orbitoare.
Un răcnet îi făcu pe toți să se prăvale cu fața la pământ.
Și numaidecât Gurgunum auzi, de-aproape, o lovitură scurtă ca și când se înfige între oase arma strâmbă care ucide mai repede. Lovitura fu urmată de un țipăt înfundat și apoi de un horcăit. Aceeași lovitură se auzi apoi din nou, însă însoțită de alt țipăt, mai puternic.
Acuma Gungunum, stând ghemuit cu obrazul la pământ, pricepu tot parcă i-ar fi spus cineva la ureche ce s-a întâmplat.
Iluma-Ilum vrea să răzbune neputința de-a lua cetatea Kiș, ca să împace pe zeii lui nesăturați de sânge. De aceea a adus pe prizonierii din Babilu în curtea templului. Sângele lor trebuie să curgă pe lespezile din casa zeului. Îl rodea să ridice puțin capul, să vadă ce se petrece, dar nu îndrăznea de frică să nu-l lovească vreun paznic. Tovarășul său de lanț ofta și plângea. Alții gemeau din ce în ce mai îngroziți, așteptâ ndu-și rândul. Și lovitura sabiei strâmbe ca secera cădea mereu, în răstimpuri egale, cu același zgomot ciudat scârțâitor, urmată doar de țipete deosebite.
Apoi se simți o mișcare, ca și când o serbare solemnă e tulburată de o întâmplare supărătoare. Glasuri indignate se ridicară, printre care însă răzbea o plângere desperată:
— Argintul… plătit… Gungunum… răscumpărare…
Era Ululai care izbutise să se strecoare până la picioarele regelui Iluma-Ilum, întinzând tăblița-chitanță ca o protestare.
Ostașii se repeziră asupra lui. Câteva sulițe îl străpunseră deodată. Gungunum ridică puțin ochii și, printre picioarele păroase ale ostașilor, zări trupul lui Ululai zvârcolindu-se, fără a fi scăpat din mână tăblița doveditoare că a plătit argintul de răscumpărare.
Apoi iar se făcu liniște și iar porniră loviturile armei strâmbe.
Deodată tovarășul de lanț țipă și Gungunum simți pe obrazul drept stropi fierbinți. Înainte de a-și putea da seama, o mână puternică îl apucă de umărul stâng, ridicându-l puțin.
Gungunum zări ca o fulgerare lama săbiei strâmbe de pe care picura sânge. O izbitură ascuțită în coșul pieptului și apoi o sfâșiere parcă i-ar fi smuls inima. Aceeași mână îl îmbrânci la o parte, întorcându-l cu fața în sus. O sandală umedă de sânge îl călcă pe obraz. Mai simți apăsarea sandalei grele turtindu-i nasul. Apoi gura i se umplu de ceva cald. Apoi se făcu întuneric și gândurile se risipiră ca aburii în vânt…
* * *
Sufletul rătăci un răstimp, parcă și-ar fi încercat zborul spre o lume nouă. Conștiința pură se reînchega pe cât rămâneau mai departe urmele vieții materiale. Încet-încet sufletul își redobândi limpezimea. Mișcarea se intensifica mereu, prin planuri tot mai luminoase. Spațiul însuși se rotunjea în nemărginire până unde timpul se confundă cu imobilitatea.
O senzație albă stăpânea sufletul, cu atât mai vie cu cât deosebirea dintre lumea materiei și a spiritului se subția. În aceeași măsură însă creștea conștiința nedesăvârșirii care se transformă în simțământul singurătății dureroase…