… Conștiința singurătății râvnea existența pură. Golul încă era nemărginit și sufletul nu-și găsea calea desăvârșirii. Începu așteptarea chinuitoare a unui destin ce se apropie și de care nu te poți feri.
Apoi așteptarea luă iar forma mișcării spre o țintă necunoscută, cu înălțări și coborâri, cu zigzaguri neînțelese. Spațiul se îngroșa, străbătut de curgerea timpului ca o țesătură din ce în ce mai deasă. Sufletul se zbuciuma în mrejele lumii noi, șerpuind neîncetat parcă în căutarea unui adăpost. Conștiința i se îndoia, se mlădia și se subția ca o flacără în bătaia vântului Apoi mișcarea se stinse deodată și conștiința se întunecă, parcă s-ar fi topit în strânsoarea unei vieți noi…