Toma Novac nu voia să se mai gândească la Aleman și la naivitățile lui grămădite într-un sistem cu aparențe serioase.
Se gândea totuși neîncetat. Descoperea goluri, crăpături tot mai multe.
„E un joc de fantezie și nimic altceva!“ își zise la urmă.
O clădire în vânt, de vreme ce toată construcția e fără posibilități de verificări reale.
Când credea că a terminat, îi apăreau alte obiecții, numai obiecții. Presupunând admisibilă existența unei lumi spirituale și a alteia materiale, admițând chiar interpenetrația bizară, de care vorbește Aleman, și geneza sufletului omenesc ca o simplă transformare a unui principiu spiritual pentru nevoile unei regenerări reclamate de esența eternității, rămâne totuși întrebarea: de ce șapte vieți pământești, tocmai șapte? De ce nu mai puține ori mai multe? Declarând pe șapte număr sfânt sau misterios, nu se rezolvă nimic.
Apoi într-o zi, înarmat cu argumente zdrobitoare, bătu iar la ușa lui Aleman pe neașteptate. Bătrânul, parc-ar fi știut pentru ce vine, îi zise îndată:
— Îndoiala e bună, dar cu măsură! Căci, să nu uităm, îndoiala e totdeauna începutul negației și negația înseamnă distrugere! Numai credința întărește sufletul și-l deschide pentru adevărurile eterne!
— Atunci fericiți cei săraci cu duhul, căci ei sunt mai plini de credință și de prostie! făcu Toma fără a-și ascunde o decepție disprețuitoare.
Aleman se înflăcără numaidecât:
— Da, domnule profesor! Da! Fericiți! D-ta îți închipui că cel ce știe mai mult, înțelege neapărat mai mult? Sau că știința merge de mână cu fericirea? A, cum te înșeli! Dar ce are a face progresul științelor cu sufletul omului? Toate invențiile și descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului? Și crezi că ar fi mai multă fericire în omenire dacă toți oamenii, printr-o minune, ar deveni filozofi ca d-ta sau savanți ca, să zicem, colegii d-tale de la universitate? Toma Novac zâmbi îngăduitor.
— Adică înapoi, la caverne!
— De ce atâta ironie? urmă Aleman, mai potolit. A nu te bizui pe infailibilitatea științei, poate că nu e tocmai o crimă, când știința însăși își recunoaște neputința de a pătrunde acolo unde sufletul ar avea nevoie de sprijinul ei.
Rechizitoriul bătrânului nu-l interesa. Erau lucruri rezolvate de mult pentru dânsul. Îl asculta totuși, nevroind să-l umilească prin afișarea unei superiorități nerăbdătoare. De altfel Aleman vorbea cu atâta foc, că-i plăcea să-l asculte. Numai când încercă să treacă la altă ordine de idei, Toma îl opri:
— D-ta ești mulțumit cu soluția pe care ai găsit-o. Se poate.
Dar soluția e nefolositoare câtă vreme nu poate servi și altora aceeași mulțumire. Orice religie oferă credincioșilor măcar motivele generale care pot lămuri puțin mântuirea și care astfel devin convingătoare. Sau soluția d-tale e atâta de hermetică, încât trebuie să rămâie inaccesibilă celor mulți? Tudor Aleman stătu câteva clipe pe gânduri, apoi vorbi cu o răceală aproape respingătoare:
— Soluția mea, cum zici d-ta mereu cam ironic, s-a născut din dureri sufletești și numai sufletului se adresează. Savanții pot s-o numească naivitate, ca d-ta, sau chiar mai rău. Cine însă vrea s-o pătrundă, poate găsi într-însa mângâiere. Viața nu mai e zadarnică. Sufletul e pregătit să îndure toate durerile, căci îi rămâne veșnic înainte râvna și speranța de a întâlni perechea sa spirituală. Moartea însăși devine un accident în viața adevărată a sufletului și nu mai poate îngrozi pe omul care are credința renașterii și, la sfârșitul liniei pământești, a eternității în lumea cealaltă!
Toma își dădu seama că a atins o rană în inima bătrânului. Îi păru rău. Aleman protestă. Schimbară vorba. Toma îi povesti îndoielile care au făcut dintr-însul, fiul unui mare om de afaceri, un profesor preocupat de combinații mintale condamnate să rămâie mai mult sau mai puțin sterile.
— Bietul tata știu că s-ar cruci, văzându-mă veșnic cu gânduri despre alte lumi, în loc să mă interesez de „Întreprinderile Novac“! adăugă Toma.
— Te înșeli! strigă Aleman. Eu am cunoscut puțin pe tatăl d-tale, adevărat, dar pot mărturisi că nu era tocmai așa de insensibil pentru problemele sufletului, cum îți închipui!
Ajunseră să vorbească despre moartea lui Petre Novac.
Aleman ținea minte că a avut o înmormântare impozantă.
Toma îi spuse cum s-a îmbolnăvit, cum și-a presimțit sfârșitul, îi zugrăvi ultimele momente și mai ales lucirea stranie ce i s-a aprins în ochi în clipa când și-a dat sufletul. Tudor Aleman se făcu deodată roșu, sări de pe scaun și, cu o solemnitate neobișnuită, declară:
— Iată o verificare, domnule profesor!
Toma Novac îl privi nedumerit. Solemnitatea bătrânului îi apăru cam ridicolă.
— Ce verificare? mormăi dânsul după o pauză.
— Nu cereai d-ta verificări? făcu Aleman grav. Ei bine, una ai avut-o d-ta însuți și n-ai priceput-o: briliantul care spui c-a strălucit în ochii părintelui d-tale în clipa morții!
Îi dădu explicații mai ample. A șaptea viață pământească e sfârșitul carierei materiale a sufletului. În viața a șaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care întrupează perechea lui sufletească și să se unească negreșit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care își începe a șaptea existență materială. Moartea ce încheie ultima viață pământească înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. De aceea în clipa despărțirii de învelișul material, sufletul dobândește conștiința pură atotcuprinzătoare, prin care, ridicându-se deasupra timpului și spațiului, poate contempla simultan toate viețile sale în afară de lumea spirituală. Contemplarea, fiind preludiul eternității, se manifestă în ochii muribundului ca o străfulgerare de lumină incomparabilă. E culminația vieții pământești în revelația fericirii veșnice.
— Toate acestea mi le-ai spus data trecută, zise Toma cu ton glumeț, dar nu știam că vrei să mi le aplici chiar mie și tatălui meu!
Necredința lui supără pe Aleman. Îi făcu imputări, adăugând la urmă:
— Am acum un mare regret: că sunt prea bătrân și voi muri înaintea d-tale. Sunt sigur că strălucirea pe care ai văzut-o în ochii tatălui d-tale în clipa morții, se va constata și în ochii d-tale când vei muri!
— Moartea nu cere certificat de vârstă, așa că nu se poate ști dacă n-ai să-ți poți verifica teoria și asupra mea! vorbi Toma cu același glas.
Se pregăti să plece. Era mai înviorat, parcă explicația lui Aleman, prin extravaganța ei, i-ar fi alungat gândurile serioase.
Strângându-i mâna, mai întrebă totuși:
— De ce tocmai șapte, domnule Aleman?… De ce numărul sfânt?
— Crezi că numărul are o importanță atât de mare? răspunse bătrânul neclintit. Eu cred că șapte, fiindcă șapte e un număr considerat sfânt în toate timpurile, la toate popoarele și în toate ocaziile. D-tale nu-ți ajunge explicația asta? Nu te obligă nimeni s-o primești. Adoptă orice număr vrei! Nu numărul, ci principiul e totul! Numărul nu-l poate verifica decât fiecare om în clipa când s-a despărțit definitiv de ceilalți oameni. Principiul însă se poate verifica din strălucirea pe care ai văzut-o și d-ta, care ți-a tulburat sufletul, de vreme ce ai păstrat-o vie, și pe care acuma, din vanitate, vrei s-o ridiculizezi puțin. Așa, domnule profesor! Și la revedere!
Plecând, Toma Novac recunoscu în sine că are dreptate Aleman. Îi era chiar rușine că a venit cu asemenea obiecții ridicole, când ar fi putut să respingă temelia construcției fantastice pe care un filozof ca el nici n-ar trebui să-și piardă vremea s-o asculte. Pe urmă își zise că ridicol e însuși interesul ce-l arată lui Aleman și se hotărî să sfârșească și să-și vadă de ocupațiile obișnuite.
Cu toate acestea continua să combată în gând, mereu, pe bătrânul Aleman și găsi o întrebare care îl îndemnă stăruitor să-i facă o nouă vizită:
— Mai este ceva, domnule Aleman… Încă nu mi-ai spus.
Se vede că ți-a scăpat sau că nici d-ta nu ești lămurit. Ce se întâmplă cu sufletul omului între sfârșitul unei vieți și începutul celei noi, între moartea trecută și nașterea viitoare? Tudor Aleman, parc-ar fi așteptat de mult întrebarea, îi servi o explicație foarte amănunțită: planul lumii materiale, planul lumii spirituale, planul intermediar… Toma își pierdu răbdarea:
— Planuri, mereu planuri! Dar de unde iei certitudinea existenței planurilor d-tale? Un cuvânt explică alt cuvânt…
— Certitudine nu există, firește! răspunse bătrânul, liniștit.
Nici chiar în planul lumii materiale în care trăim acuma! Ai d-ta barem certitudinea propriei existențe? Simțurile singure le avem ca dovezi ale existenței. Dar arată oare ele realitatea, când însăși materia din care sunt alcătuite are o realitate problematică, de vreme ce esența ei e energie, adică un cuvânt, adică nimic? Mai reală existență au ideile răsărite din suflet, deci dintr-o esență spirituală. Ele nu cer dovezi palpabile, fiindcă nu poți dovedi spiritualitatea prin materialitate. Dovada realității lor o oferă ele însele prin apariția lor spontană.
— Tocmai spontană nu s-ar putea zice, întrerupse Toma Novac. Ca să apară o idee, se cere mai întâi un creier, deci tot o materie.
— Crezi d-ta că ideile n-ar putea avea o existență independentă de vreun creier oarecare? întrebă Aleman repede.
— Dar atunci ce nevoie mai ai de suflet? Atunci între suflet și idee ar fi identitate!
— Și n-ar fi oare mai realistă explicația complexului sufletesc? se bucură bătrânul. Închipuiește-ți și judecă: celula inițială să fie temnița unei idei. Cu cât se dezvoltă trupul material, cu atât ideea crește, se complică, se ramifică, până ce redobândește conștiința existenței sale proprii independente sau până ce se ridică din nou la ideea pură ce a fost înainte de unirea cu materia. Nu se poate? Ți se par mai plauzibile explicațiile materialiste care, când dau de vreo dificultate, o lichidează cu o strângere disprețuitoare din umeri, ca d-ta acuma, sau cu o vorbă magică: subconștient, eu, transformări? Toma nu se putu stăpâni să nu-i spuie:
— Bine, dar d-ta nu bagi de seamă că, ironizând știința, care lucrează cu noțiuni, nu încetezi totuși a-ți demonstra înțelepciunea tot prin cuvinte, că toată construcția d-tale nu e în realitate decât o cetate de cuvinte? Aleman se roși, parcă l-ar fi pălmuit. Tăcu. Într-un târziu zise:
— Dacă d-ta te-ai oprit numai la cuvinte, atunci ți-am vorbit în zadar și-mi pare rău că ne-am pierdut vremea!
Se despărțiră într-o atmosferă de răceală. Toma Novac însă n-avea păreri de rău. Își zicea că nu se putea lăsa până la capăt amăgit de niște fantasmagorii de bătrân fără ocupație. Ar fi fost și umilitor pentru un profesor de filozofie. Și nici măcar nu are să-și impute nimic, deoarece i-a arătat o indulgență excesivă, l-a ascultat, a încercat să-l convingă fără a-l jigni. Dar fanaticii așa sunt, egoiști!
Peste câteva zile însă se pomeni cu Tudor Aleman. Venea ca un pocăit. Toma se înduioșă și se gândi că a fost brutal cu bătrânul.
— Să nu mai vorbim despre lucruri care!… murmură Aleman, ridicând ochii în sus fără a sfârși gândul.
Totuși vorbiră mereu. Se supărau, când unul, când altul, reveneau, reîncepeau. Se vedeau din ce în ce mai des. Erau prieteni. Aleman îi povesti cum a ajuns să creadă în ceea ce disprețuise totdeauna. De multe ori plângea, socotind că viața i-a fost zadarnică și va trebui s-o reia cine știe unde și când.
— Asta înseamnă că nici soluția d-tale nu fericește pe om!
triumfă Toma.
— Nu fericește, dar cel puțin consolează! riposta bătrânul, înviorându-se îndată, parcă ar fi încercat să-i smulgă pământul de sub picioare. Dacă n-am putut avea parte de fericire în viața aceasta, am cel puțin siguranța că fericirea mă așteaptă negreșit într-o viață viitoare. A recunoaște și a plânge zădărnicia unei vieți întâmplătoare e tocmai încrederea în dreptatea providenței divine! În orice caz moartea nu mai are nici o putere asupra mea și o pot privi în față fără strângere de inimă!
Toma Novac îi vorbea despre zbuciumările tinereții, despre călătoriile făcute și plănuite. Aleman și aici descoperea posibilităț i de verificare:
— Ai dorit să călătorești prin India, Mezopotamia, Egipt, Italia… Ei bine, ai dorit, fiindcă unele din viețile d-tale trecute le-ai trăit pe acolo! De ce ți se pare așa curios?
— D-ta în toate găsești dovezi fanteziste pentru sistemul d-tale! zâmbi Toma. Am dorit să cunosc anume țări pentru că mă interesează, și mă interesează pentru că am citit despre ele, despre trecutul lor, mai mult decât despre altele!
— Bine, bine, dar nu te gândești: de ce ai citit mai mult despre unele decât despre altele?
— Așa s-a nimerit, întâi, și pe urmă fiindcă științele noastre s-au ocupat până azi mai de aproape de piramidele din Egipt decât de cele mexicane de la Teotihuacan, de pildă!
Nu se înțeleseră, firește. De altfel Aleman, când nu răzbea cu argumentele, îi preciza tot mai des că se va convinge în clipa morții și a verificării supreme. Toma socotea cam tardivă verificarea, dar, pentru salvarea armoniei, o admitea și chiar îi făgăduia că are să-și aducă aminte neapărat atunci de sistemul Aleman. Apoi râdeau amândoi, împăcați.
Veni primăvara. Toma Novac parcă întinerea. Nu mai avea răbdare să stea în casă. Toată ziua hoinărea ca un ștrengar.
Și mereu i se părea că trebuie să se întâlnească cu cineva, încât uneori se gândea înveselit:
— Te pomenești că-mi găsesc mireasa și fericesc pe dna Brebenaru.
Într-o dimineață de început de mai ieși de-acasă pe jos.
Era așteptat de niște colegi, la universitate. Pornise însă cu o oră mai devreme, să aibă răgaz să se plimbe. Îi bătea inima.
— Parcă m-aș duce la o întâlnire amoroasă! își zise, ajungând în Calea Victoriei. Și doar nu mă așteaptă decât niște discuții plicticoase.
În piața palatului avu o tresărire ciudată. Își aruncase ochii pe celălalt trotuar și zărise o femeie necunoscută la brațul unui bărbat necunoscut. O vedea numai din spate și totuși simțea că o cunoaște. Iuți pașii, trecu dincolo, pe urmele perechii străine. Un val de rușine apăru și se stinse într-însul:
— Parc-aș fi copil… Unde-i demnitatea? În aceeași clipă, ca și când ar fi făcut-o înadins fiindcă îl simțise, femeia opri pe bărbatul ei, se întoarseră înapoi spre o vitrină.
Toma Novac o văzu mai bine. Era într-o haină albă, cu pălărie albă. Sânii rotunzi tremurau ca de o bucurie neașteptată.
Cârlionți blonzi îi gâdilau obrajii. Buzele surâdeau. Privirea însă îi alerga de ici-colo, iscoditoare. Toma știa că pe el îl caută.
Oameni nepăsători îi despărțeau, treceau, se îmbulzeau. Totuși privirile lor se găsiră. Ochii ei erau verzi, mari, cu o lumină tainică, moale și învăluitoare ca o îmbrățișare. Sufletul lui se înfioră până în temelii, parcă i s-ar fi lămurit deodată o lume în care până azi a bâjbâit ca orbul fără călăuză. Pe fața ei se ivi o umbră de uimire. Era semnul că în inima ei s-a petrecut aceeași revelație.
Ciocnirea privirilor ținu mai puțin de o secundă. Femeia cu bărbatul se apropiau. Toma, în neștire, se opri la aceeași vitrină, lângă ea. Îi auzi glasul, dulce și mătăsos, tremurând.
Vorbea o limbă străină. Bărbatul răspundea rar, gros, indiferent.
Era înalt, ras, cu figura tăbăcită și blândă. Toma îl ura.
Apoi perechea porni înainte. Novac mai rămase la vitrină până se depărtară câțiva pași. Îi urmări. Lumea era tot mai deasă pe trotuar, încât trebuia să dea din coate ca să se poată ține după ei. Din când în când îi vedea silueta, cu șoldurile legănându-se ritmic, chemătoare. Nu îndrăznea să se apropie prea tare. Îi era frică să nu facă o prostie. Își surprindea uneori gândul de a o smulge de la brațul străinului, cu orice risc. Se stăpânea zicându-și întruna:
— Și totuși o cunosc de undeva… Am mai întâlnit-o…
Se pomeni iar lângă ei. Trebuia să-i mai soarbă privirea.
Voia să-i întreacă și apoi să se întoarcă, să-i încrucișeze.
Deodată însă auzi la doi pași:
— Domnule Novac!… Toma!… Ce Dumnezeu! Nici nu mai vrei să-ți cunoști prietenii de treci așa? Era dna Brebenaru, zgomotoasă, încălzită. Tocmai ieșise dintr-un magazin. Toma trebui să stea pe loc, mai aruncând o privire spre necunoscuta care, auzind glasul dnei Brebenaru, întoarse capul, parcă ar fi vrut să profite de un pretext. În ochii ei era aceeași lumină caldă, acum însă muiată într-o tristețe.
— Mi se pare că ești ștrengar? îl dojeni dna Brebenaru, prinzând privirea lui pierdută. Și eu care mă zbat mereu să te însor! Vasăzică, de aceea fugi dta de ofițerul stării civile ca dracul de tămâie! Îți plac mai bine ștrengăriile, nu-i așa? Uite cum înșală aparențele. Eu te credeam nevinovat ca o fată mare! Dar acuma bine că te-am prins! Să poftești să-mi faci curte și mie și să mă însoțești până…
Toma stătea pe spini. Zâmbi de nevoie, se scuză că are o conferință și chiar a întârziat.
— Atunci du-te, du-te! se milostivi doamna. O fi conferință, o fi vreo cucoană, iacă te las! Să nu zici că din pricina mea…
Îi sărută mâna parcimonios, blestemând în gând ceasul când a cunoscut-o. Alergă până în colț, uitându-se îngrijorat în toate părțile… Oamenii se îmbulzeau, râdeau gălăgioși, veseli, mereu alții și parcă mereu aceiași. În mijlocul lor, Toma Novac, cu ochii umflați de spaimă, era ca un naufragiat care pierde, clipă cu clipă, orice speranță de salvare. Se repezi pe Bulevard în sus și în jos, apoi iar pe Calea Victoriei, revenind tot în același loc, tot mai deznădăjduit. Se învârti acolo până târziu. Ajunse acasă zdrobit. Izbucni în plâns zguduitor. I se părea că și-a pierdut inima.