Șase ani se chinui Unamonu, nomarhul din Abotu. Se ducea din când în când la Nu-Ptah, se apropia de palatul alb, așteptând minunea. S-a împrietenit cu marele scrib Tetunu, purtătorul peceții regale și paznicul tainelor Faraonului. Îi aducea daruri scumpe și, prin cuvinte meșteșugite, îi smulgea vești despre Isit, căci Tetunu o vedea uneori. Află că Isit, din veselă și zburdalnică ce era, s-a făcut gânditoare și mohorâtă parcă inima ei ar fi roasă de o durere ascunsă. Unamonu se mângâia. Isit îl dorește. Isit din pricina lui e întristată.
Neferura își recâștigase mulțumirea de când Unamonu renunțase la celelalte femei, deși le mai ținea în Pahimtu. Îi cerea însă, de câte ori pleca la Nu-Ptah, s-o ia și pe dânsa. În cele din urmă îi împlini dorința socotind că, prin Neferura, va ajunge la Isit. Marele scrib îl sfătui să se potolească. N-ar fi bine să se amestece în cearta din familia Faraonului. Dacă s-ar duce Neferura la regina Aia, s-ar putea supăra Faraonul; dacă ar pătrunde la Isit, s-ar mânia regina și toți prietenii ei, în cap cu viteazul Kafra. Cei mici să nu se bage în neînțelegerile celor puternici. Unamonu stărui. Își plăsmuise prea multe speranțe.
Neferura trebuie să vorbească cu Isit. Puțin îi pasă de supărările reginei. El numai pe Dadefra vrea să-l slujească. Faraonul e stăpânul lui. Tetunu se înduplecă. Dadefra, prin mijlocirea lui, îngădui bucuros soției nomarhului din Abotu să cerceteze pe Isit în casa iubirii regale.
Neferura se minună de bogățiile ce le văzu acolo, dar și mai mult de primirea ce i-o făcu Isit. Parc-ar fi fost surori, așa o îmbrățișă și o cinsti. Era drăgălașă ca și acum șase ani, dar în ochii albaștri plângea o taină chinuitoare. Vorbiră despre multe nimicuri și mai ales despre solemnitățile de odinioară care le-au prilejuit putința să se cunoască și să se împrietenească.
— Unamonu ce face? întrebă apoi deodată Isit cu glasul mai dulce.
Neferura îi povesti cum s-a schimbat Unamonu, parc-ar fi mereu bolnav. Isit avu o tresărire. Ochii i se umplură de lacrimi.
„Atât de mult mă iubește că o înduioșează chiar suferința soțului meu!“ se gândi Neferura, măgulită.
Isit nu se plângea de singurătate. Avea mii de sclave și Faraonul îi ghicea toate dorințele și i le împlinea cu bucurie.
— Mă iubește prea mult Faraonul, zise Isit cu un suspin.
Din pricina mea nu poate iubi pe sora sa regală. Eu nu sunt vinovată de nimic! Sunt o biată femeie. De câte ori nu l-am rugat în genunchi să se întoarcă la Aia, iar pe mine să mă lase în voia soartei! Nu-i cer nici măcar să mă păstreze în Casa Femeilor sale. Degeaba! Mai curând zice c-ar da foc tuturor orașelor din cele două țări, decât să mă piardă pe mine.
Până ajunseră acasă, Neferura trebui să-i povestească totul lui Unamonu, de zeci de ori, vorbă cu vorbă. Ascultând-o, sufletul i se lumină. De-acuma era sigur că Isit înfățișează însăși taina ființei lui. Fără ea, viața lui nu putea avea înțeles, nici aici, nici în altă lume. În ochii ei e strălucirea luminii lui Osiris. Numai unindu-se cu ea, s-ar topi în sânul marelui zeu. Isit e talismanul nemuririi lui, precum el e chezășia eternității pentru ea.
De-abia amândoi, împreună, alcătuiesc un suflet divin vrednic să contemple veșnicia. Iubirea lor e iubirea în Osiris, fericirea fericirilor și taina tainelor.
Trebuie să smulg cu orice preț pe Isit din temnița iubirii Faraonului! își zise Unamonu.
Se închise în odaia vrăjilor care se afla în dosul sanctuarului.
Era hotărât să încerce puterea unui hekau despre care însemnările sfinte spuneau doar atâta: „Dărâmă țările și coroanele!“ Nimeni nu îndrăznea să dezlănțuie vraja aceasta, căci cerea moartea vrăjitorului însuși. Unamonu îndrăzni. Fără Isit, viața lui nu mai merita frica morții. Topi zece tabonu de aur curat, îl amestecă cu șapte picături din sângele său și făcu o statuetă întruchipând pe Isit. Apoi o ascunse într-un palat miniatură asemănător casei albe în care trăia marea favorită. Șaptezeci de zile în șir, de câte șapte ori pe zi scotea chipul ei de aur din închipuirea de palat, mormăind de câte șapte ori cuvinte vechi pe care nici el nu le înțelegea. La sfârșit sfărâmă palatul cu un ciocan de argint, iar statueta o topi din nou și o prefăcu într-un lănțișor pe care și-l atârnă după gât, ca să-l poarte până la împlinirea vrăjii.
A doua zi sosi în Abotu o veste grozavă: a murit regina Aia. Unamonu își frecă mâinile în ascuns:
— Iată puterea neîncercatului hekau!
Porunci să-i pregătească marea corabie cu trei pânze și porni îndată spre Nu-Ptah. Înainte de a se arăta în zare orașul Mes-Ra, întâlni un șir lung de vase iuți, venind tocmai dinspre miază-noapte. Steagul lui Kafra fâlfâia pe toate corăbiile. Unamonu nu pricepea: cum pleacă tocmai Kafra de la înmormântarea reginei Aia? Totuși voia să-și continue calea. I se făcură semne să oprească. Fu chemat pe vasul lui Kafra. Îi vorbi însuși principele:
— Faraonul a otrăvit pe Aia, Marea Femeie Regală, sora lui și a mea, ca să ridice pe tron, în locul ei, pe Isit, aleasa inimii sale. Viața mea și a tuturor odraslelor marelui Kufu se află în primejdie mare. Dadefra vrea să ucidă pe toți cei din neamul Faraonilor, să dăruiască amândouă țările copiilor săi cu Isit. Marii preoți din Nu-Ptah s-au cutremurat de atâta nelegiuire și m-au îndemnat pe mine să mântuiesc țările lui Amon de stăpânul stăpânit de o sclavă fără minte. Iată de ce am plecat. Și te întreb, Unamonu, ca să răspunzi îndată: mergi cu mine ori cu nelegiuirea?
— Merg cu tine! zise Unamonu, fără șovăire.
— Te-am crezut dușmanul nostru, urmă Kafra, mulțumit.
Soția ta a fost o dată la Isit, în casa iubirii regale. Acuma vom ucide pe Dadefra și vom restabili domnia dreptății!
Unamonu strălucea de bucurie. Se împlinea puterea vrăjii descătușate. Dacă va muri Dadefra, Isit va fi scăpată și va fi a lui.
— Toți nomarhii țării de miazăzi sunt de mult de partea noastră, adăugă Kafra. Tu singur ai tăcut. Acuma ne ducem la vest, să adunăm oștire multă, să ne gătim de luptă. Până în șaptezeci de zile trebuie să izbândim!