Sosi întâia dimineață a lunii Nisanu, când începea sărbătoarea Akiti, care ținea unsprezece zile neîntrerupte. Orașul Babilu, cu terase și temple fără număr, cu palate și grădini fără pereche, cu mii de ulițe șerpuind printre căsuțe sărace de trestie și lut, înconjurat cu ziduri înalte de cărămidă arsă, late cât să meargă pe ele, alături, două care trase de câte trei măgari, apărat de șanțul adânc, de trei ori mai larg ca zidul și veșnic plin cu apă curgătoare din Buranun — trebuia să adăpostească acuma lume multă din toate cele patru regiuni ale țării. Zeii din diferitele orașe, întovărășiți de sumedenie de preoți și credincioși, veneau să se închine marelui Marduk, care avea să hotărască destinele pentru un an întreg. Fiindcă zeii erau mai mulți de câte temple se aflau în orașul colosal, cei mai săraci și mai puțin temuți fură nevoiți să se mulțumească cu niște corturi ridicate înadins pentru ei în grădini.
Cum în prima zi regele Samsu-Iluna, însoțit de Pidur Libur și alți mari sfetnici, plecă la Borsippa de unde aveau să se întoarcă împreună cu zeul Nabu, Gungunum voia să vadă și să înțeleagă bine toate ceremoniile sfintei sărbători Akiti.
Umblă până seara, cu nedespărțitul Ululai, să cunoască pe zeii străini.
A doua zi ulițele orașului gemeau de lume. Gungunum știa că încă n-are de văzut nimic deosebit. Marele preot urigallu s-a scăldat, înainte de răsăritul soarelui, în apă de râu, s-a îmbrăcat în veșmânt alb de in, a intrat în sanctuarul lui Marduk și a spus acolo o rugăciune tainică. Cel puțin așa îi povestise odinioară un slujitor al templului, căci despre lucrurile acestea tatăl său n-a vrut să-i vorbească niciodată, zicând că are vreme să le învețe mai târziu, când le va și pricepe rostul.
De altfel nici ziua a treia nu aducea nimic pentru cei necuprinză tori ai tainelor. Doar seara, trei ceasuri după ce apune soarele, se spunea că un argintar, un lemnar și un țesător au să meargă la templu, să facă acolo două statuete, una din lemn de cedru și alta din lemn de tamarin, pentru întâmpinarea zeului de la Borsippa. Gungunum dorea să-i vadă intrând pe poarta cea mare de la Esagil. I se părea că, văzând pe lucrători, va înțelege ceva neînțeles. Ieși mai târziu de-acasă, cu Ululai. Până la sfârșitul soarelui, se gândea să privească puțin pregătirile ce se făceau pe malurile canalului Arahtu, ce venea de la Borsippa, pentru primirea bărcii divine. Ululai însă îl duse spre templul Emah, în grădina minunată a zeiței Iștar, unde mii de curtezane sacre se îmbiau trecătorilor, căci de dragul lor a păstrat Iștar pe bărbat și l-a dăruit lor. Cărările albe erau bătătorite de sute de bărbați de toate vârstele, toți dornici de plăceri pătimașe și gratuite, cum numai în vremea sărbătorii Akiti se găseau în grădina zeiței. Pe pajiștea tunsă, la poalele copacilor, sub tufele de flori, pretutindeni femeile voluptăților, care goale de tot, care umbrite de văluri diafane menite să le facă mai ispititoare, se lăfăiau în așteptarea poftitorilor, unele lungite cu fața în sus, altele ghemuite și repetând felurite semne obscene, fiindcă prin grai nu le era îngăduit să oprească pe nimeni.
Ululai plescăia din limbă când vedea câte o kizretu mai grăsună și cu sânii mari. Avea el acuma acasă o femeie pe care i-o cumpărase mai de mult Pidur Libur și care îi născuse vreo patru copii. Îi era scârbă de ea și de trupul ei istovit de muncă. Îi trebuiau femei meștere în dragoste. Soarele încă nu apusese, dar în grădina iubirii coborâseră umbre ademenitoare.
Gungunum privea uluit corpurile curtezanelor sacre, se roșea și simțea valurile de sânge care îi strângeau inima.
— Haidem, Ululai, la Esagil! Iată, sfințește soarele și ajungem prea târziu! zise apoi deodată, cuprins parcă de o teamă.
— Mai stai, stăpâne! îl rugă sclavul. Avem vreme destulă.
Nu putem pleca de aici așa…
Gungunum nu văzu fața lui Ululai, dar înțelese și se roși mai tare. Totuși stăruința îi plăcea. Inima îi bătea ca niciodată.
Ici-colo, din tufișuri, se auzeau oftări și gemete de plăcere.
Ululai zăbovea, voia să se uite mai bine și se strâmba de râs.
Apoi, la o cotitură, chiar la marginea cărării, dădură peste o pereche încopciată, nepăsătoare de oamenii care treceau și care, nici ei, n-o luau în seamă, ca și când ar fi fost mânați înainte de gânduri grele.
— Uite! șopti Ululai apucându-l de mână și încercând să-l oprească.
Gungunum își smulse mâna și trecu mai departe. Îi tremurau genunchii.
Sub un salcâm cu crengile atârnate până la pământ, ca o perdea străvezie, Ululai zări două harimate. Bâlbâi răgușit:
— Aici!
Gungunum îl urmă aproape în neștire. Rămurelele îl mângâ iară pe obraji întocmai ca niște degete dojenitoare. Amândouă femeile erau goale; mama și fata, slujitoarele zeiței Iștar.
Mama grasă, cu pântecele și șoldurile ca pernele, își ținea în mâini sânii mari și vorbea foarte încet cu fata mlădioasă, fragedă, cu coapse de băiat, cu pieptul de-abia rotunjit, învăluită în păru-i lung bălai, ca într-o blană de pui de leu.
Văzându-i că se apropie de ele, cea grasă se lăsă îndată pe spate, râzând către fată și îngânând batjocoritor:
— Pomana de Akiti…
Ululai se aruncă asupra ei ca un tigru flămând. Cea tânără sărise în picioare. Avea un surâs speriat pe față. Gungunum o privea rușinat, mai ales că sclavul gâfâia alături și se zvârcolea.
Fata își reveni, zâmbi, îl luă de mână și-i șopti:
— Culcușul meu e dincolo. Aici e locul mamei. De cealaltă parte a tulpinei era întins pe pajiște un covoraș pestriț. Fata se așeză, trăgând jos și pe Gungunum care tremura și-și simțea fruntea brobonată de sudori. Fiindcă stătea fără măcar să o privească, fata îi înțelese sfiala, avu o lucire de mândrie în ochi și zise fierbinte:
— Copile, eu am să te fac bărbat! îi smulse cingătoarea de la brâu, îl sărută pe buze, îi cuprinse gâtul cu brațele ei moi și se întinse pe covor încolăcindu-l cu picioarele. Sângele clocotea în vinele lui Gungunum, parcă s-ar fi aprins.
Când ieșiră din grădina templului Emah, era întuneric de-a binelea. Secera lunii albea pe cerul negru, ciuruit de stele.
Pe ulițe oamenii se îmbulzeau ca ziua. Pașii desculți tipăiau înfundat ca niște șoapte înfricoșate. Gungunum era atât de rușinat, parcă ar fi săvârșit o murdărie. Ululai fluiera mulțumit, uitând chiar de duhurile care-l pândeau. Mergea drept spre casă, fără să-și mai aducă aminte că fusese vorba să se ducă la Esagil, să vadă pe cei trei lucrători. Aproape de casă, Ululai zise deodată, cu un râs gros:
— Acum ești și tu bărbat, stăpâne!
Gungunum nu răspunse. Nici nu îndrăzni să se uite în ochii mamei sale în seara aceea. Se culcă și toată noaptea se visă numai în grădina iubirii, printre trupuri de femei și suspine de voluptate.