Totuși nu se mai simțea bine în mănăstire, sub oblăduirea tânărului abate care, în locul cucerniciei, punea năzuințele cărturărești, poruncind tuturor călugărilor să citească, ba chiar să copieze cărți păgâne. Apoi când, într-o zi, abatele își bătu joc de zbuciumările lui pioase, îndrăznind a le socoti exagerări sau prefăcătorii, Adeodatus nu se mai putu stăpâni, îl afurisi în fața mai multor frați, își luă icoana sfântă și plecă în lume.
Ani de zile pribegi de la Franconovurd până la Spira, oprindu-se când la o mănăstire, când la alta. Apoi îl cuprinse dorul de-a vedea Roma, orașul în care au suferit mai mult martirii și peste care azi domnește urmașul Sfântului Petru.
Trecu Alpii, desculț, cum umbla de altfel totdeauna. Când ajunse sub zidurile străvechi, era de treizeci de ani. Orașul însă îl nemulțumi. I se păru mai ticălos chiar decât Mainz.
Ruinele din vremile păgâne îl supărau ca niște sfidări. Rătăci pe străzile fără viață, călăuzit de un călugăr care cunoștea bine Roma și care-i spunea că acuma orașul nu adăpostește nici treizeci de mii de suflete. Îi arăta ulițe întregi, pustii, părăginindu-se văzând cu ochii.
Adeodatus ar fi pornit mai departe a doua zi, dacă nu l-ar fi reținut dorința de-a săruta mâna Pontificului. Ca să pătrundă însă la papa Sergius, trebuia să aștepte cel puțin o săptămână. Fu găzduit într-o casă veche, pe Viminal, anume pentru pelerini.
Locul i se păru cunoscut parc-ar mai fi umblat cândva pe-acolo.
În casă se simți deodată în puterea unui farmec ciudat. Crezu într-o ispitire a Necuratului. În odăița întunecoasă așeză icoana Fecioarei pe mescioara murdară, căzu în genunchi și rosti de câteva zeci de ori, cum obișnuia când voia să-și înalțe inima:
— Domine, Jesu, Rex pie, Rex clemens, Pie Deux…
Fecioara îi zâmbi. Și zâmbetul era atât de ispititor, încât Adeodatus luă icoana, cu amândouă mâinile, și o sărută pierdut, fără să-și dea seama că patima lui ar putea fi necurată.
Lemnul vopsit se încălzi de buzele-i arse. Inima îl durea.
Noaptea avu visuri de care se rușină dimineața și pe care totuși le alintă cu drag, parcă n-ar fi fost în stare să se despartă de ele. Fecioara Maria părea o femeie ca toate femeile, iar el însuși fără credința adevărată în suflet. Și se iubeau cu o iubire păcătoasă: se îmbrățișau vijelios și își mușcau buzele cu o plăcere atât de drăcească, încât, trezindu-se, mai simți câteva clipe în tot corpul voluptatea pierzătoare de suflet.
Izbucni în plâns amarnic. Satana l-a biruit, murdărindu-i chiar icoana Fecioarei Maria. Toată ziua își biciui trupul, dar nu cuteză să se uite la icoană. Și noaptea următoare visul se repetă mai nelegiuit, lăsându-i în minte și niște cuvinte deale femeii: „Eu sunt perechea ta adevărată, numai eu…“ Și a treia noapte la fel.
Adeodatus își vedea prăbușirea, dacă va mai stărui în orașul ruinelor. Renunță brusc de a mai săruta mâna papei, își înfășură icoana și fugi din Roma, parc-ar fi săvârșit toate crimele lumii.
Pribegi fără țintă pe drumurile Italiei, huiduit de țărani și de mercenarii baronilor războinici. Îi trecu prin minte că dragostea exagerată pentru icoană poate să fie idolatrie și că, tocmai punându-și în ea toate speranțele de mântuire, păcătuiește statornic împotriva Sfintei Treimi. Poate că e chipul cioplit de care Domnul a poruncit să ne ferim? Nu cuteză s-o arunce, ci o dărui unei bisericuțe.
Peste trei zile însă se întoarse și o reluă, căci fără icoană îl încercau mereu gânduri de sinucidere și se temea să nu ajungă cu totul în mrejele Necuratului. Se abătu într-o mănăstire, învăță meșteșugul fierăriei și își făcu un brâu de cuie pe care îl încinse pe corpul gol ca să-i ciopârțească neîncetat carnea și astfel să alunge, prin dureri grele, poftele sângelui neostoit.
Totuși ispitele Diavolului îl urmăreau ca umbra, pretutindeni.
Cu cât se ruga mai mult, cu atât Satana se înverșuna mai tare împotriva lui. Începea să se gândească, desperat, că Dumnezeu o fi lăsat înadins omenirea în puterea Necuratului și că deci orice luptă ar fi deșartă. Se zvârcolea aprig să nu se scufunde în mocirla păcatelor în care se bălăcea pământul.
Douăzeci de ani se chinui, mai mult pe drumuri. Deseori, în ceasuri de mari încercări, a căutat să se refugieze pe Muntele Gargano. Nu l-a putut găsi și sfârși prin a se îndoi dacă într-adevăr există undeva pe pământ vreun munte sfânt.
Pustnicul de la Niersteyn spunea că l-a aflat, dar poate că vorbele lui au fost în pilde. Când în sfârșit își dete seama că vrea să suie pe sfântul munte numai pentru a putea sta de vorbă cu Fecioara Maria, se flagelă ca un nemernic și nici nu vru să se mai gândească la cuvântul Gargano.
Prin Sicilia se gândi că mai sunt de-abia trei ani până la împlinirea sorocului adevărat al sfârșitului lumii. Nu se poate să-l apuce în pribegie judecata cea dreaptă. În Lorsch trebuie să-l găsească glasul Domnului, acolo unde a făcut legământul de statornicie. Călători doi ani încheiați până ce ajunse iar în valea Rinului.
Nici celariarul Primin, acuma moșneag de peste optzeci, nu recunoscu în călugărul bărbos, sălbăticit, pe Adeodatus, fratele blând și înfocat de odinioară.
De altfel și mănăstirea Lorsch suferise schimbări multe.
Abatele cărturar era azi episcop la Spira. La Lorsch venise un stăpân evlavios, bătrân, căruia Adeodatus îi sărută mâna ca unui sfânt. Dintre frații de-atunci de-abia vreo zece mai erau de față. Ceilalți se risipiseră, care pe la alte mănăstiri, care morți, care rătăciți în lumea plăcerilor vinovate.
Lui Adeodatus i se dădu vechea chilie, de lângă camera flagelației, din care nu lipsea decât icoana luată de dânsul.
Nici aici nu găsi liniștea și pacea. Ispitele nu încetau.
Toate luptele lui parc-au fost zadarnice. Se simțea ostenit.
Groaza îi rodea inima ca un cariu. A avut treizeci și trei de ani pentru pocăința deplină și acuma sufletul e bolnav și mai nevrednic ca atunci când așteptase întâia oară sfârșitul. I se părea că Diavolul și-a făcut cuib statornic în chiar sufletul său și de aceea nu se mai poate feri de ispită nicăieri sub soare.
Era sfârșitul primăverii și ploua necontenit ca în preajma potopului. Câmpurile nu apucau să înverzească. Firicelele de iarbă de-abia răsărite putrezeau ca și mugurii copacilor. Pe cerul plumburiu soarele nu se mai arătase de șapte luni. Părea că Dumnezeu vrea să nimicească omenirea a doua oară prin apă și foamete.
Adeodatus înțelegea rostul ploilor pedepsitoare, dar cu cine vorbea despre apropierea sfârșitului acuma, strângea din umeri, necrezător. Unii călugări îi spuseră chiar pe față că a fost deajuns înfricoșarea de odinioară și că azi nici un om cuminte n-ar mai putea crede asemenea basme. O dată se poate înșela lumea, a doua oară se ferește. Adeodatus se întristă și își închise în suflet durerea pentru nesocotința omenească. Era sigur însă că Dumnezeu, înainte de a zdrobi pe păcătoși, va trimite un semn care să deschidă toate mințile, ca să fie cu atât mai crâncenă pedeapsa ce va urma îndată.
Într-a șaptea duminică cerul se însenină deodată și soarele străluci mai mândru ca altădată. Lume multă din împrejurimi se strânse la mănăstire să mulțumească Domnului că s-a îndurat de suferințele oamenilor. În câteva ceasuri câmpiile înverziră. Iarba creștea aievea văzând cu ochii și pomii înfloreau. Pe toate buzele fâlfâia același cuvânt:
— Minune!
Adeodatus văzu soarele cu un simțământ de resemnare. Se duse de-a dreptul în bazilică, unde îl întâmpinară numai fețe lucitoare de mulțumire. Se așeză în genunchi, la locul său, cu ochii în pământ, murmurând deznădăjduit:
— Doamne, Doamne, nu mă părăsi!
Până la sfârșitul liturghiei ferestrele bazilicii se întunecară din nou, încât oamenii de-abia se mai vedeau unii pe alții. Lumea năvăli afară, în curtea mănăstirii. Cerul era senin, de un vânăt întunecat, ca în amurgurile de vară. Soarele însă se zvârcolea sub zăbranic, împroșcând raze neputincioase în lumina cărora oamenii păreau cenușii la față și îmbătrâniți. Abatele căzu în genunchi, apoi întreg poporul, implorând mila Cerului.
Adeodatus ieșise cel din urmă. Curiozitatea îl îmboldea, dar o stăpânea, socotind-o un păcat. Ridică ochii în sus și avu un mormăit de satisfacție. Întunecimea soarelui era semnul suprem pe care îl râvnise inima lui întru mărirea Domnului.
Singur în picioare, în mijlocul mulțimii prosternate, cu sutana murdară, desculț și nespălat, cu părul și barba vâlvoi — nu mai voia să-și murdărească sufletul, îngrijindu-și trupul, — părea un profet mânios. În ochii negri avea o înflăcărare dojenitoare și rugătoare. Izbucni deodată cu glas tunător:
— Fraților, înglodați în păcate, fraților care în fiece clipă mâhniți pe Domnul, iată, a sosit începutul sfârșitului! În curând trâmbițele arhanghelilor vor scula morții, chemând pe toți la judecata cea mare. Fraților nelegiuiți, pocăiți-vă cât mai e vreme! Alungați din inima voastră pe Satana! Pocăiți-vă!