Toma Novac se întoarse din război cu o urmă de rană și mai multe decorații. N-a mai găsit însă pe bătrânul Brebenaru; închisese ochii pentru totdeauna în a treia lună a războiului, cu singurul regret de a nu fi apucat căsătoria lui Toma pe care îl iubise ca pe copilul său. Mihai, rămas în teritoriul ocupat, a îngrijit cât s-a putut averea prietenului.
Războiul reînviase în sufletul lui Toma încrederea copilăriei.
Dumnezeu și îngerii, care îi înfrumusețau odinioară visurile și pe care îi spulberase cântarul științei, își reluară locul de veghe și de mângâiere din prima clipă când primejdia morții i s-a arătat întreagă. Își făcea cruce și implora ajutorul lui Dumnezeu înaintea fiecărei bătălii, cu atâta credință, că i se stingea în inimă teama și, în loc, se aprindea însuflețirea.
După ce trecu primejdia, scepticismul, ca o haină de purtare, îi reveni. Îi era chiar rușine că el, cogeamite filozoful, tot în Dumnezeu a căutat mângâiere, fără măcar să se gândească la luminile științei. Se consola că aceasta s-a mai întâmplat și altora, și o explica prin legile psihologiei mulțimilor.
Nevasta lui Brebenaru socotea drept obligație pioasă față de memoria socrului ei să continue insistențele pentru însurătoarea lui Toma:
— Trebuie! Trebuie! Trebuie!
În cele din urmă își zise și el că trebuie.
Era acuma de patruzeci de ani. Părea mai tânăr. Părul negru și lins n-avea nici urme de fire cărunte. În ochii mari, negri, obosiți, răsăreau deseori scântei ca dintr-un foc ce mocnește de mult. Purta o mustață subțire, tunsă englezește.
Înalt, zvelt, avea totuși o ușoară timiditate care-i ședea bine.
Doamna Brebenaru spera să mai aibă un copil și dorea să i-l boteze Toma, dar numai dacă va fi însurat până atunci. Se oferi să-i găsească o mireasă după pofta inimii. Îl introduse în toate familiile cu fete de măritat. Toma șovăia mereu, deși era convins că trebuie. Când doamna Brebenaru își epuiză cunoștințele, Toma mărturisi că ar prefera o ardeleancă. Bănuind un subterfugiu, doamna luă energic apărarea bucureștencelor, printre care se găseau destule fete, și modeste, și cinstite, și încântătoare, și bune gospodine. Pretendentul nu se lăsă convins. Atunci, din ordinul soției ambițioase, trebui să intre în joc Brebenaru. Prin prieteni, prin clienți, descopereau fetele bune în diferitele colțuri ardelene.
Cutreierară multe orașe, de la Sighetul Marmației până la Timișoara și de la Oradea Mare la Brașov, în zadar.
— Mai bine spune drept că nu vrei să te însori, decât să-l porți degeaba pe drumuri pe bietul Mihai! zicea doamna Brebenaru după fiecare întoarcere.
— Ba vreau, dar nu mă pot lega pe viață cu cine nu-mi place! răspundea Toma invariabil, cu un zâmbet în care zeloasa doamnă nu știa dacă e ironie sau tristețe.
În sfârșit doamna Brebenaru nu mai putu aștepta. Copilul veni. Toma se oferi să-l boteze. Doamna refuză ca să-i arate cum înțelege o femeie să-și respecte cuvântul. Spre a împăca pe mama supărată, Toma Novac dărui copilului, de botez, un loc de casă pe Bulevardul Carol. Mama se înduioșă și plânse gândindu-se că locul face aproape o jumătate de milion, cu toate că la averea lui nu înseamnă mare știrbire. Primi cadoul și, vrând să-i dovedească deplin că i-a trecut mâhnirea, îl tocmi să fie nașul întâiului copil pe care trebuie să i-l mai dea Dumnezeu.
Făcură botez cu alai. Toma iar supără pe mama fericită, venind cu mare întârziere. Și doar îi pregătise o surpriză: copilul avea să se numească Toma.
— Așa ești d-ta, îți face plăcere să mă necăjești, îi impută doamna Brebenaru de mai multe ori în cursul serbării.
Toma se scuză că a avut curs la universitate, dar nu se mai prăpădi de grija ei. Îl preocupa o cunoștință nouă ce o legase aici, Tudor Aleman. Descoperise în ochii lui strălucitori de iluminat și chiar în vorbă, cu toate că spunea numai naivități, ceva neobișnuit.
După ce se despărți de bătrânul ciudat, Toma crezu că i-a dat o importanță exagerată. Îi păru rău că s-a grăbit a-i primi invitația. Ce poate să-i spună deosebit un om care întoarce ochii pe dos, sporovăind misterios despre Dumnezeu ca un călugăr dornic de minuni? Poate să se facă și de râsul colegilor dacă sar afla că s-a lăsat ademenit de cine știe ce sectator nenorocit și fanatic. Mai are patru zile răgaz să se gândească, dar chiar mâine îi va scrie două rânduri politicoase, anunțându-l că nu poate merge la întâlnirea făgăduită. A doua zi îi fu lene:
— Nu-i scriu, dar nu mă duc.
Pe urmă își zise că, neducându-se, înseamnă a-și mărturisi frica sau cel puțin inferioritatea față de un om care se laudă cu înțelegerea adevărată a tainelor lumii. Omul poate să fie un simplu sectator, precum ar putea fi și un înțelept căruia experiențele vieții i-au revelat orizonturi noi. Un convins face cât doi îndoielnici. Gânditorul n-are de ce să se sperie de o idee, oricât ar fi de curioasă.
Șovăi până în clipa din urmă, dar se duse.
Aleman îi dezvălui o construcție în care el găsea explicate fără rost tainele necunoscutului. Toma îl ascultă cu toată atenția și nu se dumeri. Ajuns iar în stradă, i se părea c-a visat, că Tudor Aleman e doar o născocire a lui, deși numai adineaori se despărțise de el.
Senzația îl enerva. Toate câte i le înșirase Aleman, parc-ar fi dormit de mult în adâncimile sufletului lui, îi răscoliseră gânduri proprii.
Merse de-a dreptul la Brebenaru. Trebuia să afle precis cine-i în definitiv acest Tudor Aleman. Avocatul surâse:
— Aleman te interesează? Te-am văzut la botez cum vorbeai cu el și chiar îi spusei nevestei mele. Credeam că-l cunoști mai de mult! Întâi și întâi e un om foarte cumsecade, dintr-o familie bună, cu relații multe. E bine primit pretutindeni. A fost prieten cu tata și venea uneori, rar de tot, pe la noi. Sunt sigur că și pe tatăl tău l-a cunoscut. Să-l întrebi numai! A fost mult timp profesor la Liceul Lazăr. Era și pe vremea noastră, dar tu, ca particular, n-ai prea cunoscut pe profesorii noștri. Nu cred totuși să nu fi auzit de Aleman. Poate că ai uitat. Era foarte iubit și stimat de toți elevii. Se purta blând și știa multă carte. Mi se pare că a fost de filozofie sau așa ceva. Trebuie să aibă peste șaizeci de ani, da, da, negreșit… Auzisem odinioară că ar fi avut multe și grele nenorociri de îndurat. A fost însurat de vreo trei ori și, dacă nu mă înșel, n-a avut parte de fericire în căsnicie, căci nici una din nevestele lui n-a murit de moarte naturală. Lumea vorbește multe. Sunt chestii delicate în care un străin n-are să se amestece. În orice caz pe Aleman suferințele parcă l-au oțelit și i-au sporit încrederea în viață sau în Dumnezeu, nu mai știu bine, că pe mine asemenea lucruri încă nu mă interesează. Poate când voi mai îmbătrâni. Sunt mulți oameni foarte serioși, care îl consideră un apostol și cred fanatic în învățăturile lui, deși el e zgârcit și nu-și destăinuiește înțelepciunea decât celor pe care îi găsește capabili și dornici să-l înțeleagă. Se vede că pe tine te apreciază deosebit, dacă te-a poftit și acasă la dânsul. Dar ce să mă mir! Sentimentalismul intelectual a fost și slăbiciunea ta încă din copilărie!