Brebenaru îi descoperi o vagă mătușă bătrână, ca să nu rămâie Toma singur în casa părintească. Mai târziu, părându-se că totuși e cam melancolic, îi dădu de tovarăș pe fiul său Mihai, cu care era bun prieten mai de mult. „Întreprinderile Novac“ prosperau neîntrerupt sub conducerea lui Brebenaru, ambițios să binemerite marea încredere a răposatului și recunoștința copilului.
Când aflară cuprinsul testamentului, cele două surori vitrege ale lui Toma se revoltară. Găsiră degrabă avocați care să le ațâțe mânia. Cerură dărâmarea actului, propunând să dovedească tribunalului că tatăl lor a fost nebun și când s-a însurat a treia oară cu slujnica, dar mai ales când și-a formulat ultimele dorințe. Procesul ținu patru ani, făcu senzație în lumea judecătorească și testamentul rămase neatins.
Toma Novac era acuma student. Urma filozofia, deși Brebenaru îl povățuise să învețe dreptul ca și fiul său, în interesul întreprinderilor pe care va avea să le administreze în curând. Era o fire potolită. Simțea o adevărată repulsie față de zbuciumările pătimașe ale oamenilor de drept și de afaceri.
O singură dată a intrat în Palatul de Justiție și atmosfera de acolo l-a îngrozit. Iubea cărțile. Citea mult și cu plăcere. Avea o bibliotecă bogată și aleasă, pe care o sporea neîncetat. Îl urmăreau întrebări răscolitoare. Și întrebările se înmulțeau de îndată ce i se părea că a găsit un răspuns. Încerca uneori să-și deschidă sufletul cu Mihai Brebenaru. Trebui să renunțe.
Mihai era plin de siguranță în toate direcțiile. Necunoscutul, care trăia ca un mister în inima lui Toma, pentru Mihai nici nu exista. O formulă sau chiar un simplu cuvânt îl mulțumeau deplin, în vreme ce Toma căuta în dosul lor certitudini și descoperea același gol amenințător ca o prăpastie. De altfel Mihai, gălăgios, întreprinzător, disprețuia în sinea lui sentimentalismul intelectual, cum îi zicea dânsul, care încurcă zadarnic pe om și-l abate din calea vieții adevărate.
Majoratul nu-i schimbă întru nimic traiul. Fiindcă nu se simțea în stare să se ocupe de afaceri, se înțelese cu bătrânul Brebenaru să continue a conduce „întreprinderile Novac“, ca el să se poată dedica studiilor.
Îl chinuiau atâtea îndoieli, că deseori îl cuprindea deznă dejdea. Profesorul îl liniștea, repetându-i întruna patetic:
— Îndoiala e zeița filozofiei!
Profesorul era om între două vârste, încântat de propria-i știință, mândru de catedra lui universitară. Se plimba prin toate sistemele filozofiei ca într-un apartament străin cu multe odăi, în care nu putea zăbovi prea mult. Filozofia i se părea o meserie minunată. Îndemna pe Toma să stăruie, îl asigură că are „cap filozofic“ și-i făgăduia, pentru viitor, că ar vrea să-l aibă de urmaș la catedră. Același lucru îl spunea însă mai tuturor elevilor săi, socotind că astfel stârnește mai mare emulație între dânșii.
Avea doruri vagi de călătorii lungi, parcă i-ar fi fost dat să găsească negreșit ceva în lume. Se gândea să înconjoare pământul și să se oprească mai mult în India, unde spera să afle cheia înțelepciunii. Luni de zile l-a pasionat gândul acesta, încât a început să învețe limba sanscrită ca să poată citi în original Mahabharata. Voia să vadă imensa câmpie de ruine de la Delhi, să descopere urmele cetății străvechi Hastinapur și pe ale legendarei Indraprastha.
Își luă licența și apoi vru să trăiască tihnit, ca toată lumea.
Nu mai citi nimic. Se interesă de mersul întreprinderilor. Se plictisi repede. Începu o viață de petreceri, cu prieteni și femei.
Iubirile lui nu țineau mai mult de câteva zile. Toate femeile îl decepționau. Dorea o anume femeie și, fiindcă nu-i ieșea în cale, i se părea că nu merită s-o caute. Chefurile îl scârbiră.
După trei ani de asemenea viață, se simți sătul de lume și se întoarse, ca un fiu rătăcit, în mijlocul cărților părăsite, unde se putea regăsi pe sine însuși.
Gândul morții îi apărea din când în când ca o întrebare care cerea dezlegare. Moartea nu poate fi sfârșitul sfârșitului.
Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am născut! Întâmplarea oarbă nu explică un necunoscut. Cel mult complică. Dincolo de moarte trebuie să fie ceva, precum și înainte de naștere trebuie să fi fost ceva. Sufletul nu poate începe și nici sfârși într-o întâmplătoare viață pământească. Concluzia îi plăcea, dar, chibzuind mai bine, o înlătură ca prea puțin științifică.
„Cine se naște, trebuie să moară!“ își zise într-o zi, bucuros, parcă ar fi descoperit o taină mare.
De-aci înainte, de câte ori îl cuprindea neliniștea, își repeta fraza cu o mulțumire care izbutea să înăbușe sau să alunge îndoielile, măcar pentru un răstimp.
În sfârșit se hotărî să plece în străinătate, să-și continue studiile, să dobândească adevărata știință mântuitoare.
Șapte ani petrecu în Germania. Deveni doctor în filozofie, tot atât de stăpân pe sistemele altora, ca și profesorul său de la București. Îndoielile însă îi rămaseră, înmulțite. Din ele alcătui Filozofia necunoscutului. Cartea fu primită cu interes, nu pentru soluția sceptică în care culmina, ci din pricina preciziei în fixarea semnelor de întrebare ce mărginesc rațiunea omenească.
Pe urmă se duse la Paris. Se simți mai acasă. Dintru început avu impresia limpede că a mai umblat cândva pe aici. De altfel aceeași impresie îi mai strânsese inima, cu câțiva ani în urmă, când se oprise în Mainz o săptămână.
După patru ani trecu în Anglia. I se urî și, peste opt luni, se gândi să se întoarcă în țară. În clipa când era mai hotărât, își schimbă planul. Are să meargă în America, să cunoască și civilizația lumii noi, iar de acolo va porni mai departe, în jurul pământului, să-și împlinească dorința care-i înflorise odinioară în suflet.
În New York stătu două luni și se sătură.
Își făcu itinerariul pentru călătoria de mai departe. Avea să dureze cel puțin doi ani, cu popasuri mai lungi în India, în Mezopotamia, în Egipt, în Italia. Izbucni războiul european și-i răsturnă gândurile. În loc să meargă spre apus, se întoarse spre răsărit, acasă.
Găsi pe Mihai Brebenaru așezat, cu trei copii, cu clientelă mare, fruntaș al baroului. Bătrânul Brebenaru împreună cu noră-sa îl luară de a doua zi să-l însoare.
— Ești de treizeci și cinci de ani, băiete! stărui bătrânul.
Trebuie să-ți faci cuib! Pe urmă îmbătrânești și nu mai găsești fată! Unde mai pui că eu am bătut șaptezeci și doi, mâinepoimâine închid ochii, și nu vreau să mă întâlnesc pe lumea cealaltă cu tatăl tău, fie iertat, până nu-i voi putea spune că are și el un nepoțel!
Toma se codi că întâi vrea să aibă o meserie serioasă.
— Ce meserie!? se înverșună Brebenaru. Se poate mai bună meserie ca „Întreprinderile Novac“? Dar în sfârșit dacă vrei și meserie neapărat, să te facem mare profesor, că doar ai destule diplome și învățătură!
Brebenaru alergă, se zbătu, își mobiliză toate cunoștințele și prieteniile. În cele din urmă Filozofia necunoscutului dobândi catedra universitară.
Noul profesor însă nu mai apucă să-și inaugureze cursul, cu atât mai puțin Brebenaru să-l vadă însurat. Veni războiul.
Toma Novac era ofițer de rezervă. Brebenaru încercă să-l ferească de front, cum făcuse pentru Mihai al său. Toma se împotrivi categoric. Ținea să-și împlinească datoria întreagă.