A doua zi Unamonu se duse la marele preot al lui Osiris, despre care știa că cunoaște toate cele ce se petrec în casele Faraonului. Trebuie să afle neapărat ce-i cu Isit sau barem să vorbească despre ea. Marele preot cunoscuse și iubise odinioară pe Senusret. Fiind guraliv din fire, nu aștepta decât să fie stârnit, încrezător în fiul lui Senusret, preotul își deschise larg inima, mai ales când veni vorba despre noul Faraon.
— Nu sunt bune semnele! Dadefra e cu totul robit de femei, mormăi dânsul cu amărăciune. În loc să-l doară grijile cârmuirii, se gândește veșnic la poftele trupului nesăturat. Faraonul trebuie să fie asemenea lui Amon, zeul zeilor, și Dadefra nu-și poate stăpâni nici pornirile inimii…
Unamonu dădea din cap cu gravitatea cuvenită și chibzuia mereu cum ar putea întreba ce s-a făcut cu Isit. Preotul însă îi spuse singur cât de indignați sunt toți slujitorii zeilor din pricina purtării noului Faraon. Nu s-a mai pomenit de când lumea ca un domn al celor două țări să se arate cu ibovnica de mână chiar la ospățul încoronării. Să aibă femei câte îi dorește inima, dar să le păstreze în Pahimtu, cum e obiceiul, pentru potolirea trupului. Ș-apoi cum a plecat de la masă cu Tantnuit, lăsând de rușine pe mai-marii țării, ca să se culce degrabă cu ea!
— E cu totul robit femeilor, gemu bătrânul iar îndurerat.
Atunci Unamonu zise cu glas care parcă voia să pipăie:
— Dar barem așa Dadefra a scăpat din mrejele vrăjitoarei?…
Preotul zâmbi îngăduitor:
— Crezi c-a scăpat? Nu cunoști pe Dadefra, tinere! N-a scăpat și nici nu poate scăpa. Isit i-a pătruns în sânge ca otrava dulce de care nimeni nu mai vindecă pe om. De când a luat pe Isit în Casa Femeilor sale, Dadefra a mai schimbat mii de femei, după toane. Toate au trecut, Isit a rămas.
— Dansatoarea Tantnuit e prea frumoasă, îngână Unamonu cu o strângere de inimă.
— Numai trupul ei e frumos, pe când Isit are și sufletul frumos! răspunse bătrânul apăsat.
— Isit… șopti Unamonu stins, parcă i s-ar fi topit încet toate nădejdile.
— Tantnuit poate fi bună pentru o noapte, dar Isit pentru toată viața! urmă preotul.
— Faraonul trebuie să alunge pe Isit din Casa Femeilor sale!
zise nomarhul cu o lucire de mânie în ochii speriați.
— Niciodată! După fiece femeie nouă, Dadefra se leagă mai mult de Isit!
Unamonu îngălbeni. Se uita la marele preot ca și când i-ar fi cerut îndurare. Bâlbâi apoi îngrozit:
— Trebuie s-o alunge!
— Trebuie? făcu atunci bătrânul zâmbind puțin batjocoritor.
Află dar că adineaori am văzut, în grădina palatului, pe Dadefra, în chioșcul de sicomor, împreună cu Isit. El o ținea pe genunchi și o săruta, iar ea de-abia răspundea la mângâierile lui…
Preotul nici nu observă cum se clătina din picioare Unamonu, parcă i-ar fi venit amețeală. Continuă să-i povestească întâmplări din căsnicia Faraonului, să compătimească apoi pe regina care n-a avut norocul să fi născut barem vreun copil, să laude în sfârșit pe Kafra și să regrete că răposatul Faraon n-a lăsat moștenitor pe Kafra, spre binele și mărirea țării.
Unamonu nu mai auzea nimic, ca și când ar fi mâncat din carnea spurcată a peștelui oxirinx, care a înghițit bărbăția binefăcătorului Osiris. De-abia seara își veni în fire, zicându-și că marele preot e un zevzec care torăie verzi și uscate, și că Isit, orice-ar fi, nu mai poate rămânea în Casa Femeilor lui Dadefra.
Marea Femeie a Faraonului pofti la o petrecere, în casele ei, pe toate femeile nomarhilor. Neferura se găti de dimineață până după amiază, își puse toate podoabele. Voia să fie iar cea mai frumoasă, cum își zicea că a fost și la ospățul încoronării. Se întoarse de-acolo la Unamonu strălucitoare de fericire:
— Am fost fermecătoare, iubitule! Am petrecut minunat!
Toată lumea m-a admirat. Câteva femei de-ale Faraonului au chemat pe loc sclavele să-mi vadă rochia, să le facă și lor rochii la fel…
Unamonu o așteptase înfrigurat. Spera să afle ceva despre Isit. Neferura îi povesti amănunțit cum a cunoscut pe toate cele optzeci și opt de femei ale lui Dadefra, silindu-se să-și amintească numele lor și mai cu seamă rochiile și podoabele fiecăreia. Regina nu-i prea plăcuse; o găsise într-adevăr prea rece și tristă. Bărbatul, nerăbdător, întrebă:
— Dar Isit? A izgonit-o Faraonul? Neferura îi aruncă doar o privire disprețuitoare, ca și când întrebarea nici n-ar merita răspuns. Mai vorbi un răstimp despre sandalele reginei și pe urmă trecu la Isit. Unamonu suspină.
— Mai toată vremea numai cu mine a stat Isit! zise femeia cu mândrie. Nu-ți spuneam eu la ospăț că se uită mereu la mine? Chiar așa a fost. Mi-a mărturisit Isit că eu am fost cea mai frumoasă!
Unamonu tremura. Inima îl îndemna să-i pună deodată mii de întrebări. Îi era frică să nu-i ghicească taina Neferura. Tăcea și-i sorbea cuvintele.
— M-a întrebat și de tine, urmă Neferura, strângând buzele cam ironic. Parcă-i era rușine să vorbească despre un biet nomarh. Ai avut noroc că i-am plăcut eu mult de tot! Ca să mă măgulească pe mine, m-a întrebat de mai de multe ori și despre tine. Vezi ce înseamnă să ai o femeie isteață și frumoasă cum sunt eu? Și cât de puțin m-ai prețuit tu până acuma! N-ai merita să fac atâtea sacrificii pentru tine, Unamonu!
Bărbatul murmură cu o pizmă ce i se vedea pe față:
— Fericită ești tu, Neferura!
— Sunt cum mi se cuvine să fiu! zise femeia privindu-l de sus. Îmi pare însă rău că nu rămânem aici!
— Până la înmormântarea lui Kufu trebuie să stăm…
— Eu vorbeam să rămânem aici totdeauna, făcu Neferura.
Păcat că nu se poate. Isit m-a întrebat de ce nu venim în Nu-Ptah, că doar tu ești prietenul Faraonului. Nu știa frumoasa că soarta te-a osândit să trăiești în Abotu. Se îmbiase chiar să vorbească Faraonului să ne aducă la curte, să-ți dobândească vreo dregătorie potrivită.
— S-a îmbiat Isit? întrebă Unamonu cu o izbucnire de bucurie, care se înecă însă repede în amărăciune. Adăugă trist: Adevărat, nimeni în lume, nici chiar Faraonul, nu mă poate smulge din marele templu al Celui Bun. Numai moartea.
— I-am spus și totuși ea a mai stăruit, zise femeia. Mă iubește mult de tot, nici nu-ți poți închipui cât mă iubește. E o ființă nespus de drăgălașă. Nu mă mir că Dadefra îi zice „stăpâna gingășiei“ și o ține ca ochii din cap!
— Lumea spunea că are s-o alunge, oftă Unamonu, fără speranță.
— Mai curând va alunga Faraonul pe toți preoții și maimarii țării decât să se despartă de Isit! răspunse Neferura cu o siguranță ce nu mai îngăduia nici o îndoială.
Unamonu era zdrobit. Visul, pe care și-l făurise dintr-o vorbă auzită întâmplător, care înflorise în sufletul lui ca o lume aievea, se destrăma. În inimă însă îi rămase dorul după Isit ca un cărbune aprins. Rătăcea pe ulițele murdare, printre oameni urâți și gălăgioși, îmbrăcați în zdrențe, prin aleile grădinilor palatului, grăbit și speriat parc-ar fi căutat ceva pierdut pentru totdeauna. Apoi, din senin, a doua zi întrebă pe Neferura:
— Cum i-e glasul?
— Glasul reginei? se miră femeia neînțelegând îndată.
— Nu… șovăi Unamonu. Nu al reginei…
— Vorbești de Isit, râse Neferura. Cald și dulce, parcă te mângâie.
Mai trecu o zi până ce Unamonu întrebă iar:
— Era veselă?
— Isit e veselia întrupată, îl lămuri Neferura. Dar inima ei oftează des. Așa e inima, niciodată nu se mulțumește cu ce are.
— Poate că nu-l iubește pe Dadefra? îndrăzni Unamonu.
— Care femeie n-ar iubi un rege?…
Unamonu nu mai avea odihnă. Zile întregi pândea primprejurul porților grele ce despărțeau Casa Femeilor regale de atingere cu lumea bărbătească. Nădăjduia s-o zărească. I s-ar fi astâmpărat inima întâlnindu-i barem o privire. Încercă să intre în vorbă cu paznicii scopiți, care însă, de frica morții, îl izgoniră ca pe un sclav pribeag.
În sfârșit sosi ziua înmormântării răposatului Kufu. Ca nomarh al orașului sfânt unde a înviat din morți blândul zeu Osiris, Unamonu avu rol de frunte în desfășurarea ceremoniei și îndeosebi la ritul deschiderii gurii. Se încurcă totuși în litaniile pe care le știa bine de mic copil. Ochii lui descoperiseră pe Isit printre celelalte femei regale. În tot timpul slujbei săvârșite în templul nou ce se ridicase lângă Casa Veșniciei lui Kufu, nu se mai gândea decât să-i audă glasul, chiar de-ar fi să-și piardă pe urmă fericirea sufletului în viața de dincolo. Se bucură când mumia Faraonului dispăru în pântecele piramidei uriașe.
Mii de vaci și mai multe păsări fură jertfite spre a dobândi, pentru sufletul mortului, mila Celui ce iubește dreptatea. Mii de mii de oameni înconjurau Casa Veșniciei care părea un munte de lespezi lucitoare. Ospățul pomenilor mulțumi toată lumea. Fumul sacrificiilor acoperea câmpia întreagă, ca un nour albastru, și cobora până peste apele Nilului sfânt. Mii de preoți mari și mici împărțeau bucăți de carne sfințită norodului lihnit de foame și totuși certăreț.
Faraonul oferea, chiar cu mâinile sale sfinte, bucățile cele mai bune din vaca cea mai grasă fruntașilor țării, începând cu Marea Femeie Regală, urmând cu prinții, frații săi, cu femeile casei sale. Unamonu, ca mare stăpân peste marele templu al marelui Osiris, dădea mână de ajutor Faraonului.
Acuma era fericit. Putea vedea de aproape pe Isit, care a stat toată vremea acolo, lângă Dadefra și lângă el. Uneori mantia lui albă atingea haina ei albastră și fină ca pânza de păianjen.
S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărțiri de milioane de ani.
Fețele lor erau luminate de sclipirea ochilor care se mângâiau.
Apoi Faraonul a întrerupt farmecul cu o întrebare. Isit răspunse și Unamonu îi auzi doar glasul, fără a înțelege cuvintele.
Fericirea îl amețea. Își dădea seama că, de s-ar mai uita la ea, nu-și va putea stăpâni patima și o va îmbrățișa în fața lumii întregi. Nu mai cuteză un răstimp să întoarcă ochii spre dânsa.
Simțea însă mereu privirea ei pe obrajii lui, pe pieptul lui, pe mâinile lui, care tremurau ciopârțind un șold rumen de vacă sacrificată. Apoi, însetat după inima ei, ridică iar pleoapele.
Îi întâlni zâmbetul fierbinte. O văzu cum ținea în mână o felie de friptură din care de-abia gustase. Văzu bine chiar locul de unde au mușcat dinții ei mici, albi.
Mâinile Faraonului erau unsuroase de carnea ce o dăruia, în semn de prietenie, fruntașilor dintre fruntași. Unamonu tăia bucățile cu dibăcie, deși cuțitul îi juca în mână. Deodată însă, tocmai când se uita pierdut la Isit, îl deșteptă o durere ascuțită în arătătorul stângii. Tăișul cuțitului îi pătrunsese până la os.
Scoase un țipăt scurt, năbușit. Sângele țâșnea din rană.
Dadefra se întoarse spre el, văzu și surâse. Isit, speriată, se repezi întrebând:
— Te-ai tăiat rău?
— M-am zgâriat puțin, bolborosi Unamonu cu ochii în ochii ei.
— Totuși, să te leg! adăugă Isit, aruncând o privire rugătoare Faraonului.
— Leagă-l! porunci Dadefra.
Unamonu zâmbea uluit. Nu-l durea nimic și se uita doar la Isit, care, având felia de carne în mână, nu știa ce să facă.
Îi veni el în ajutor. Cu același cuțit tăie o fâșie din mantia-i albă și o întinse frumoasei Isit. Ea o luă, dar rămase tot atât de încurcată. Atunci Unamonu puse cuțitul pe altarul de piatră și apucă lacom carnea din mâna ei. Isit râse. Râsul ei era ca o picurare de grăunțe de argint. Legându-l, îi șopti:
— Te doare?
— Nu! răspunse Unamonu tainic.
Atingerea degetelor ei calde îi dădea fiori de beție. Îi simțea respirația ușoară pe mâna murdară de grăsimi și roșită de sânge. Suflarea ei era ca umbra sicomorului în arșița verii.
Cum stătea puțin plecată peste brațul lui, îi vedea umerii plini și, sub rochia ce-i dezvelea gâtul, rotunjimea sânilor. În nări sorbea mirosul trupului ei mai amețitor și mai dulce ca toate parfumurile înti.
— Cum te cheamă? îl întrebă pe urmă Isit, îndreptânduse, privindu-l în adâncul ochilor, în vreme ce degetele ei pipăiau ușor mâna lui înfășurată.
— Unamonu din Abotu, zise dânsul domol și înfricoșat de bătăile inimii sale.
— Unamonu! repetă ea cu glas visător, parcă dincolo de sunetul cuvântului ar fi simțit adierea unei amintiri.
Isit se retrase apoi la locul ei și rămase gânditoare, cu buzele repetând mereu, fără glas, numele lui. Unamonu își privea mâna stângă pe care o mângâiaseră degetele ei, îngrijorat numai să nu-i dispară urmele. Apoi văzu felia de carne în mâna dreaptă, văzu urmele dinților ei. Mușcă brusc în același loc, cu o lăcomie sălbatică, încercând așa să-și mulcomească pofta inimii. Isit îl zări. În ochii ei ca cerul lucea soarele bucuriei.