Celariarul Primin socotea că Adeodatus e atât de sfânt, încât îi ajunge școala inferioară. De altă părere era însă magistrul care, cu încuviințarea abatelui, trecu pe tânărul călugăr în școala superioară, să studieze artele liberale, de o parte gramatica, dialectica și retorica, iar de altă parte aritmetica, geometria, muzica și astronomia.
Adeodatus se supunea cu umilință tuturor îndemnurilor. Dragostea învățăturii îl cucerea cu cât înainta mai mult în cunoaș terea limbii latine. Magistrul, cărturar pasionat, îl încuraja, îi alegea cărțile potrivite, ba îl introduse și în biblioteca mănăstirii, aflată la stânga corului. Era o singură odaie vastă, cu dulapuri deschise de lemn înnegrit de vremuri, pe ale căror rafturi se odihneau, colbuite, feluritele volume legate în piele, scrise pe pergament cu litere greoaie. Îi povesti că biblioteca a fost adunată de primii călugări, toți cărturari mari care, din ordinul abatelui, copiau ziua-noaptea manuscrise împrumutate.
Acuma însă, de vreo sută de ani, patima învățăturii a dispărut din sufletul fraților și biblioteca e mai mult pustie.
Doar magistrul și un bibliotecar bătrân mai scormonesc arar prin foliantele uitate.
În trei ani, Adeodatus citi multe volume latinești, ferinduse de cele grecești, ebraice și arabe, pe care nu le pricepea.
Dintre toate însă mai mult îi ațâță curiozitatea o carte cu povestirea lui Siegfried, aflând de-acolo cu uimire că eroul ar fi îngropat chiar în mănăstirea Lorsch și că locul unde a fost ucis mișelește ar fi de asemenea prin apropiere. Ceru bibliotecarului lămuriri mai bogate. Bătrânul habar n-avea.
Magistrul însă îi spuse că volumul e o copie după colecția de legende eroice, făcută din porunca împăratului Carolus Magnus. Îi arătă, în dreapta altarului, crucea neagră pe o lespede sub care se odihnesc rămășițele pământești ale viteazului, între mormintele celor doi împărați Ludovic Piul și Ludovic cel Tânăr. Îi făgădui să-l ducă, într-o zi, să cerceteze ținutul unde s-a prăpădit eroul eroilor.
În sfârșit magistrul, după multe amânări, porni cu Adeodatus pe marginea râului, în sus, prin pădurea ce adumbrea dealurile line. Inima tânărului tresălta ca o pasăre scăpată din colivie. În vreme ce învățătorul îi povestea întâmplări de demult, Adeodatus se gândea că, de ani de zile, azi e întâia oară când a ieșit pe poarta mănăstirii. I se părea mai vesel aici soarele primăverii, mai frumos cântecul păsărilor, iar în foșnetul frunzelor auzea chemări ispititoare. Își aducea aminte zilele dinainte de-a îmbrăca haina călugărească: cum se ducea cu vitele la pășune, voios, împreună cu alți copii de vârsta lui. Parcă vedea iar pe Margareta Hippler, mai mică decât dânsul, pierzându-și mereu vacile prin pădure și bocindu-se până ce alerga el să i le găsească.
Sosind la un pârâu, cotiră în dreapta. Urcușul era mai greu și magistrul, grăsun, gâfâia și-și ștergea întruna fruntea și capul pleșuv, cu mâneca sutanei. Se opriră la un izvor clădit cu bolovani ca o fântână. Magistrul se așeză, istovit, se odihni puțin și pe urmă explică: Uite, colo s-a plecat Siegfried să-și astâmpere setea; uite, colea teiul bătrân în care și-a agățat armele; pe-aici, s-a furișat Hagen, i-a luat lancea și l-a izbit în crucea spetelor; dincolo și-a sfărâmat scutul Siegfried; până colo s-a dus cu lancea înfiptă în spate; mai încolo și-a dat sufletul… Adeodatus se minuna. El mai umblase pe-aici, știa de la oameni doar că fântâna e fermecată și văzuse fete din Odenhain, venind în zorii zilei să ia apă de izvor, s-o dea de băut celor pe care doreau să-i înlănțuiască. Magistrul zâmbi: așa-i poporul, își uită eroii și schimbă necontenit legendele despre ei.
Adeodatus, ajuns iar în chilia lui întunecoasă și tăcută, se simțea vinovat în suflet și nu-și dădea seama pentru ce. Își ceru iertare de la icoana sfântă, dar noaptea visă numai viteji înarmați care se ucideau de dragul femeilor.
De-acuma se ducea deseori la izvorul din poiana de tei, singur, parc-ar fi căutat pe cineva. Visa cu ochii deschiși, copacii luau înfățișări omenești, vâjâitul codrului îl împresura când cu chiote de veselie, când cu plânsuri înfundate.
Apoi, într-o duminică, întorcându-se pe înserat spre mănăstire, întâlni pe cărare o femeie. Plecă fruntea, să n-o vadă.
Simți însă că ea s-a oprit și, ajungând în dreptul ei, îi auzi glasul care îl chema pe nume:
— Hans!
Glasul îi era cunoscut. Vru să treacă înainte și totuși se pomeni stând pe loc. Fără să vrea, ridică ochii. Era o fetișcană de vreo șaptesprezece ani. Ochii ei căprii îl priveau cu bucurie. Cozile ei groase, împletite, cânepii, coborau pe umeri în jos, pe lângă sânii plini care se rotunjeau, sub cămașa strâmtă, ca două mere pârguite. Adeodatus văzu tocmai sânii fetei și deodată i se aprinse sângele într-o văpaie ciudată, iar inima începu să-i zguduie pieptul.
— Nu mă mai cunoști, Hans? îi zise fata cu un surâs de mirare. Margareta… A lui Hippler… Nu ții minte când îmi pierdeam vacile prin pădure? Adeodatus nu auzea nimic. Privirea lui se frământa pe sânii ademenitori și pe buzele ei umede care, vorbind și zâmbind, parcă-l dojeneau și-l chemau. Încerca să plece ochii, să înăbușe ispita clocotitoare. Nu izbutea. Și fata ciripea mereu:
— Știi, Hans, acum patru ani, când a venit moartea cea neagră, noi am fugit în lume și am stat doi ani departe, întrun ținut unde-s numai munți și păduri. Mult am pătimit peacolo, vai de sufletele noastre, dar pe urmă ne-am întors acasă.
Și acuma tata vrea să mă mărite cu Wendel, îl mai ții minte? Oamenii, prin sat, spun că tu ești un adevărat sfânt, zău, așa vorbește lumea. Se zice c-ai făcut și minuni. Apoi dacă mă mărit, să știi, Hans, că…
Călugărul își dădea seama că se pierde. O clipă de va mai asculta glasul ei și nu-și va smulge privirea de pe sânii ei, are s-o ia în brațe, s-o omoare în sărutări. Cu o sforțare cumplită închise pleoapele și îngână răgușit, desperat:
— Piei, Satano!… Satano!… Satano!…
Începu să alerge nebunește, cu pleoapele strânse, cu inima îngrozită, să scape din vraja pierzaniei. Nici nu cuteză să se mai uite înapoi, ca și când i-ar fi fost frică să nu-l întoarcă ispita.
În tăcerea chiliei se bătu cu pumnii în piept, implorând sprijinul Domnului împotriva Diavolului care încearcă să-i zdruncine cuvioșia. Pe când se ruga însă, prin inimă îi umbla, ca un tâlhar, regretul că barem n-a sărutat pe Margareta. Uluit, ridică ochii spre icoana Maicii Sfinte, dar și ea parcă-l mustra: de ce n-a sărutat-o? Se crezu pierdut și părăsit. Plânse multe nopți, nemaiștiind bine nici pentru ce plânge: că n-a strâns în brațe pe fata cu sânii ațâțători sau de teamă că o prăbușire mare îi amenință sufletul? Fură cartea cântecelor de vitejie și iubire, pândi o clipă când nu era nimeni în bucătăria cea mică și aruncă în foc volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră sălbatică.