Fără să-și dea seama, Mahavira mergea spre sfântul Ganga.
Amurgul cobora repede. Ajunse pe întuneric afară din oraș.
Nu cunoștea locurile, dar nu-i era frică. Departe, în câmpia înnegrită, râul sfânt se deslușea ca o panglică cenușie cu unduiri mătăsoase. Într-acolo se îndrepta acuma hotărât, ca spre un liman mântuitor. Trunchiuri putrede de copaci doborâți de vânturi încercau să-l abată din drum, tufișuri îl plesneau cu crengi subțiri peste față, gropi și șanțuri îi încetineau pașii, bălți și ochiuri de mlaștini îl trăgeau de picioare. Nimic nu-l oprea. Întreaga ființă îi era pătrunsă de chipul fecioarei. N-avea nici un gând în creieri. Sufletul însă îi era plin de o încredere stranie și mângâietoare.
Osteneala și somnul îl copleșiră mai târziu. Se trânti sub un copac și adormi îndată atât de adânc că nici un vis nu se putu apropia de dânsul.
Îl deșteptă soarele cu raze calde care-i gâdilau pleoapele.
Simți în suflet o hotărâre gata, parcă șapte nopți ar fi chibzuit până să-i potrivească toate amănuntele. Inima îi era ușoară și veselă ca în preajma unei mari fericiri.
Spre apus, ca un gard viu, se zărea aleea de platani coborând din cetate și întinzându-se până la scăldătoarea regală în Ganga.
— Pe-acolo are să treacă Navamalika, îngână Mahavira ca și când ar fi vorbit cu cineva.
Porni voios. Ajunse repede. Se ascunse într-un desiș aproape de alee și așteptă liniștit. De la giuvaiergiul Gianuka știa prea bine că nici un picior de om nu se poate afla prin preajma scăldătoarei când trece regele, cu atât mai puțin când va trece Navamalika. Din ascunzătoarea lui vedea bine cărarea bătută cu nisip alb printre platanii cu trunchiurile groase cât mijlocul unui bărbat. O urmărea până la treptele de piatră care urcau în cetate și până la poarta de bronz cu cuie de aur, zăvorâtă.
În minte i se depăna un plan ce se închegase singur; cum se va strecura până la marginea aleii, cum va lua în brațe pe Navamalika, apoi cum va dispărea cu dânsa în tufișele sfântului Ganga înainte ca ostașii de pază să-și vie în fire, cum va duce-o departe până în codrii de pe Himalaya.
Într-un târziu auzi zgomot de pași. Erau ostașii trimiși să cerceteze ținutul ca nu cumva ochi străini să pângărească pe iubita regelui. Mahavira nu se clinti din loc. Trei vlăjgani, cu sulițe lungi scotocind prin tufe, trecură pe-aproape. Vorbeau despre Navamalika, cu glas tare, amănunțindu-i frumusețea prin cuvinte murdare. Unul oftă:
— Ei, de-aș fi eu la noapte în locul regelui…
Ceilalți râseră grosolan.
Apoi Mahavira văzu ostașii rânduindu-se pe alee, câte unul la o sută de pași, de o parte și de cealaltă.
„De-acuma trebuie să vie!“ se gândi Mahavira și întoarse privirea spre poarta din capul scării de piatră.
Deodată inima i se strânse ca într-un clește de fier. Poarta de bronz se deschise încet, greoi. Apăru întâi vistiernicul Gutayana, părintele fecioarei, în haina strălucitor de albă, cu un toiag lung în dreapta. Apoi, în urma lui, șapte fecioare în văluri de argint, cu părul pe spate, cu picioarele goale. Apoi Mahavira se cutremură. În pervazul porții se ivea Navamalika.
Era albă și ea ca celelalte, dar înfășurată într-un văl de aur presărat cu pietre scumpe care scânteiau în bătaia soarelui. Două roabe negre, cu apărători de păun, îi țineau umbră și răcoare.
Apoi veneau șapte femei de-ale regelui în veșminte roșii ca lotusul cel scump. Pe urmă patrusprezece sclave purtau pe umeri litiera de bambu, așternută cu blănuri de tigru și perne de mătase, în care avea să se urce Navamalika, după baia sfântă, ca să n-o mai atingă nici o necurățenie pământească până ce regele se va milostivi s-o facă femeie.
Mahavira stătu împietrit un răstimp, urmărind apropierea alaiului tăcut. O tresărire puternică îl vesti c-a sosit clipa. Se târî printre tufe, domol ca șarpele, îngrijorat numai să nu-l zărească vreunul din ostașii ce străjuiau aleea. Izbuti să se strecoare până lângă un trunchi scorburos. În dreapta și în stânga paznicii nici nu se vedeau; dincolo însă, chiar în fața lui, rezemat de tulpina platanului, un ostaș voinic, cu niște mâini mari, noduroase, care țineau drept o suliță mai înaltă ca dânsul, se uita cu ochi lacomi spre cetate, de unde venea încet convoiul.
Tăcerea era ca pânza deasă. Doar muștele și niște bondari greoi bâzâiau sfios printre frunze. Apoi Mahavira auzi scârțâit de pași pe nisipul cărării și un zumzet blând, cântecul fecioarelor ce însoțeau pe Navamalika. În clipa aceea, deasupra lui, în platan, o kokila porni să psalmodieze duios, ca o melodie de iubire, încât ostașul din față ridică ochii căutând pasărea măiastră a zeului Kama.
Inima lui Mahavira plângea ca o rană proaspătă, iar în creieri i se chinuiau roiuri de gânduri. Cântecul kokilei se unea cu murmurul fecioarelor într-o armonie care proslăvea iubirea lui și pe Navamalika.
Se furișă mai aproape de marginea aleii, cu groază în suflet că paznicul de dincolo i-ar putea auzi bătăile inimii.
Gutayana trecea agale, cu ochii în pământ, târându-și prin nisip toiagul. Printre cele șapte fecioare recunoscu unele pe care le văzuse lângă lacul din cetate. Navamalika avea privirea rătăcitoare parcă ar fi căutat mereu pe cineva. Pieptul ei se zbuciuma sub vălul de fir și șoldurile i se legănau.
Deodată ochii ei întâlniră focul privirii lui Mahavira în tufișul ce-l adăpostea. Se opri brusc. Obrajii ei erau luminați de văpaia unei bucurii mântuitoare. În aceeași clipire, Mahavira năvăli din ascunzătoare. O ridică în brațe și se întoarse cu ea spre desișuri. Navamalika își rezemă trupul pe pieptul lui și îi cuprinse capul cu mâinile albe. Fața lui Mahavira se odihnea între sânii ei feciorelnici. Nările i se umplură de mirosul corpului ei. Își pierdu cumpătul simțind atingerea pieliței catifelate. Buzele lui sărutau cu desperare sânii scăpați din strivirea vălului. Numai trei pași mai putu face. Fericirea îl copleși. Uită toate primejdiile, toată lumea în îmbrățișarea ei.
El și ea erau începutul și sfârșitul.
Roabele cu apărători de păun amuțiră de spaimă. Femeile regelui însă țipau ca din gură de șarpe. Fecioarele dinainte se întoarseră, Gutayana veni gâfâind. Ostașul de sub platan se repezi ca uliul asupra lui Mahavira, îi smulse din brațe pe Navamalika și apoi, apucându-l de gât, începu să-i care la pumni în obraz, căci sulița o scăpase jos în zăpăceală. În câteva clipe sosiră și alți paznici, năpustindu-se cu toții pe Mahavira, trântindu-l la pământ, zdrobindu-l în lovituri. Fu legat cobză și azvârlit deoparte, în vreme ce Navamalika, înconjurată de femei, îngâna:
— Mahavira… Mahavira…
Vistiernicul o luă de mână și alaiul își urmă calea, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Navamalika însă întoarse capul și văzu pe Mahavira însângerat, încătușat, nemișcat. Avu o tresărire, ca și când ar fi vrut să se oprească, dar Gutayana o sprijini, mulcomind-o:
— Liniște, liniște, Navamalika! A fost un rob ticălos, amețit de frumusețea ta.
Fecioara suspină. Nu-și mai simțea picioarele. Pe piept o ardeau urmele buzelor lui.
Trei ostași dezlegară pe Mahavira, apoi îl înțepară cu vârful de suliță și-l loviră cu picioarele să se scoale.
— Înainte, înainte, gâfâi răgușit paznicul de sub platan, izbindu-l cu pumnul noduros în coaste.
— Navamalika! murmură Mahavira, cu ochii pe aleea sfântă.
Alaiul nu se mai vedea.