În Borsippa fu urmărit multă vreme de amintirea fecioarei fermecătoare. Simțea mereu c-a cunoscut-o de când lumea, că a trăit cu ea în același adăpost, că soarta lui se leagă de soarta ei. Dacă s-a pierdut ea, de ce mai trăiește el? se întreba deseori și totdeauna îi tresărea inima.
Încetul cu încetul viața de toate zilele îl cuprinse în mrejele ei, făcându-l să mai uite pe Hamma. Învățătura îl obosea, mai ales la început, când a trebuit să frământe lut, să facă tăblițe și stiluri de trestie pentru cei înaintați în cunoștințe. Era o muncă de sclav care îl amărea. Apoi învățătorii, preoți bătrâni și supărăcioși, nu sufereau nici o lenevire și pedepseau cu bătăi orice abatere. Dacă nu i-ar fi fost frică de mânia lui Pidur Libur, s-ar fi lăsat de meserie în prima lună, mai ales că maică-sa îl încuraja în disprețuirea învățăturii.
După trei luni însă, când trecu la semnele vorbirii, dragostea de lumină îi reveni și se schimbă repede în adevărată patimă. Într-un singur an a învățat toate slovele și semnele simple, precum și diferitele lor feluri de-a fi citite. În anul al doilea își însuși grupurile de semne, formulele obișnuite și legile împreunării cuvintelor, iar în al treilea formulele vechi și rare, apoi toate socotelile. Între timp mai fu inițiat și în unele taine religioase, învățând zeci de litanii pentru sacrificii la felurite ocazii, ba chiar și descântece pentru bolile mai ușoare și ceva din știința prezicerii.
Fiind ager la minte, fu îndrăgit de toți învățătorii. După al patrulea an însuși marele machu al școalei spuse lui Pidur Libur că Gungunum n-are ce să mai învețe aici, iar când regina Barnamtara, femeia lui Samsu-Iluna, avu nevoie de un dupșaru mai iscusit, Gungunum fu ales și trimis fără șovăire.
În Casa Femeii mai erau doi scriitori pentru trebuințele obișnuite. Gungunum avea să orânduiască niște tăblițe vechi pe care regele Samsu-Iluna le adunase ca pradă de prin orașele sumeriene subjugate și le dăruise doamnei Barnamtara.
Când văzu Gungunum odăi întregi pline de coșuri cu tăblițe, îl îngrozi gândul că va trebui să citească toată biblioteca aceasta. Se apucă totuși de lucru. Puse deoparte întâi tăblițele cu cântece rituale, fără să le mai cerceteze, fiindcă la Borsippa mai ales cu ele fusese hrănit. Le cunoștea dintr-o aruncătură de ochi. În câteva zile le înșiră pe sfori, le pecetlui cu etichete de lut în formă de măsline găurite pe care însemna cuprinsul coșului. Zăbovi mai îndelung la tăblițele cu diferite formule magice și îndeosebi la cele tălmăcitoare de visuri. Ziua aproape nici nu se mai gândea, demult, la Hamma; noaptea însă îi apărea mereu în toate visurile, îl chema, îl dojenea. Întrebase el și la Borsippa pe un șailu, dar lămuririle nu-l mulțumiră. Încerca acuma să găsească în tăblițele de lut cheia tălmăcirii adevărate. După multe zile pierdute, renunță. Erau numai formule generale, goale de înțeles.
Apoi dădu peste niște coșuri cu tăblițe care păstrau povestirile despre luptele dintre zei, despre facerea lumii și a oamenilor, despre potopul cel mare, despre coborârea zeiței Iștar în arallu, despre vitejiile lui Gilgameș… Povestirile acestea îi mângâiau inima. Citindu-le, parcă se ridică într-o lume nouă unde toate tainele se dezleagă. Din nenorocire, tocmai coșurile cu tăblițe interesante aveau lipsuri mari. Unele tăblițe erau sparte, din altele rămăseseră doar cioburi, iar multe nici nu se găseau. Așa povestirile ieșeau trunchiate chiar în părțile mai ispititoare. Datoria lui era să le întregească, fiindcă regina Barnamtara, deși nu știa să citească, de altfel ca și Samsu-Iluna, ținea negreșit să aibă o bibliotecă asemenea celei pe care o avea marea școală de scriitori de la Sippar. În vreme ce Gungunum trăia în lumea legendelor, maică-sa Nim-Utumu stăruia să-l însoare. Pidur Libur găsea înțelepte gândurile femeii, mai ales că el era acuma veșnic la război și nu se știa ce soartă i-au hărăzit Marduk și Inurta, viață sau moarte.
De ani de zile Iluma-Ilum, regele Țării de la Mare, nu se astâmpăra. Se năpustea din țara lui mlăștinoasă asupra orașelor sumeriene, le jefuia, necinstea templele, omora oamenii.
Samsu-Iluna alerga cu oastea să-l lovească, dar Iluma-Ilum nu-l aștepta, iar când primea lupta, biruia, căci își spălase armele în apele mării și un kalamachu i-a proorocit izbânzi fără număr. Samsu-Iluna a făcut mare jurământ în fața lui Marduk că nu se va odihni până ce nu va jupui de viu cu mâna lui pe Iluma-Ilum, dar deocamdată dușmanul cuprinsese orașele Eridu, Ur, Kutalla, Uruk, din care n-a mai putut fi alungat.
Războiul, firește, urmează mai crâncen, dar sfârșitul cine să-l ghicească? De câte ori n-a văzut Pidur Libur moartea cu ochii? Într-o zi fără noroc poate să-i rămâie oasele pe câmpuri. Barem să știe pe Gungunum așezat, înainte de a pleca iar la război.
Numai în privința viitoarei nurori nu se puteau înțelege. Pidur Libur ochise pe Babilitum, fata lui Bel-Ilâni, pe când Nim-Utumu ținea morțiș la Nubta, fata văduvei Gaga, frumoasă, bogată și de neam mare. În cele din urmă lăsară să hotărască Gungunum. Auzind propunerea părinților, Gungunum se zăpăci. Nici nu se gândise până acuma la însurătoare. Le ceru voie să cumpănească, să caute a le cunoaște. Îi apăru în inimă chipul fecioarei Hamma, ca o mustrare. În aceeași noapte apoi o văzu mai bine în vis: îi poruncea hotărât să n-o părăsească, să aibă răbdare. În visuri el credea mai mult chiar decât în puterea zeilor, socotind că visurile sunt porunci divine misterioase pe care mintea omenească slabă nu le poate înțelege îndeajuns. Acuma nici tălmăcire nu-i trebuia. Simțea că, sub chipul fecioarei, i s-a arătat însăși zeița Iștar, binefăcătoarea.
Ululai îl însoțea mereu în palatul reginei, îi dădea ajutor mutând de ici-colo coșurile, ștergând de praf tăblițele. Visul lui era să fie măcar o lună stăpân peste Casa Femeilor regale sau mare preot al zeiței Iștar în mijlocul curtezanelor sacre.
A doua zi, mergând la slujbă, Gungunum îi spuse că are de gând să se însoare. Ululai râse:
— Stăpâne, femeia e duhul rău când o aduci cu tăbliță în casă! Ori multe, ori nici una, căci una singură e pacoste!
Gungunum zâmbi, dar nu mai vorbi. Iubirea lui tăinuită îl durea.
Regina Barnamtara, iubitoare a povestirilor din bătrâni, aflând din gura lui Gungunum despre lipsurile bibliotecii, porunci să găsească, oriunde ar fi, tăblițe întregi și să le ia pentru dânsa ori barem să le copieze. Gungunum se sfătui cu ceilalți doi scriitori ai casei reginei. Nu putu afla nimic, ei neînțelegând nici despre ce e vorba. Erau niște bieți slujbași buni numai pentru corespondența obișnuită. Întrebă apoi pe marele dupșaru al regelui, care avea faima unui mare învățat și cunoscător al tainelor magiei. Nu știa nimic. Atunci luă pe rând templele, să descoasă pe scriitorii tainelor. În Emah, în sfârșit, găsi un dupșaru bătrân, anume Lulana, care cunoștea povestirile. Le citise odinioară în biblioteca zeului Enlil, la Nippur, orașul sfânt. Adăugă că acolo s-ar mai afla multe tăblițe necunoscute, vechi din moși-strămoși, pe care nimeni nu le mai slovenește, fiindcă scrisul e foarte încurcat cu semne sfinte neînțelese acuma.
Bucuros de cele auzite, Gungunum se abătu în templul zeiței care, spre deosebire de toate celelalte, era alb pe dinăuntru ca fruntea munților înzăpeziți, având doar pe sus, lângă tavan, un brâu simplu de aur. Se apropie de altar cu mierea și uleiul ce le cumpărase de la diaconii negustori, să facă o jertfă de mulțumire. În vreme ce, cu fața la pământ, murmura obișnuitele cuvinte sfinte, simți deodată un glas limpede în inimă: „Du-te cu oastea să găsești pe Hamma!“ Se sculă plin de mirare. Primprejur nu mai era nimeni.
Însăși zeița Iștar, ocrotitoarea iubirii, i-a suflat dar porunca de plecare, fiindcă unirea lor e dorită de sfatul zeilor puternici.
Șovăirea dispăru din sufletul lui Gungunum. În aceeași seară dădu de știre tatălui său că zeița Iștar i-a poruncit să plece la război. Pidur Libur, războinic pătimaș, tresări de mândrie auzind rugămintea lui. Îi plăcea că Gungunum, ca și dânsul odinioară, râvnește gloria luptei cu dușmanul, cea mai frumoasă pentru un adevărat bărbat. Nim-Utumu însă se împotrivi din răsputeri și se boci amarnic că odorul ei se va prăpădi.
A doua zi Gungunum se duse întâi la regina Barnamtara și îi spuse ce a auzit de la bătrânul dupșaru Lulana. Pe urmă se înfățișă cu tatăl său înaintea regelui, îi sărutară împreună picioarele și Pidur Libur îl rugă să îngăduie odraslei sale să lupte împotriva vrăjmașului. Samsu-Iluna privi lung pe Gungunum, parcă l-ar fi cântărit dacă e bun de ostaș, apoi zise:
— Tu să mergi la Nippur, să scrii tăblițele pentru Casa Femeii mele Barnamtara! Așa e dorința ei și porunca mea!
Îi sărutară iar picioarele, fără a mai crâcni.
Regele însă bătu din palme să se aducă o tăbliță de corespondență și puse chiar pe Gungunum să scrie guvernatorului din Nippur: „Porunca regelui Samsu-Iluna către marele ișakku Uș, fiul lui Aplî, din Nippur, orașul sfânt. Eu sunt sănătos. Inima ta fie fericită. În ziua când citești tăblița aceasta a mea, să primești bine pe Gungunum, fiul lui Pidur Libur, scriitorul Casei Femeii, trimisul meu. Îndată să aduni pe toți scriitorii templului Enlil, să-i arate toate tăblițele bătrâne, cele despre viteazul Gilgameș, cele despre facerea lumii, cele despre coborârea zeiței Iștar și toate tăblițele de mare preț ce le aveți, caută-le și arată-le lui Gungunum. Și poruncește scriitorilor să asculte poruncile lui, să scrie ce poruncește el, să nu greșească. Așa să faci!“ Scriind, Gungunum înghițea noduri amare și stilul de trestie îi tremura în mână încât semnele se strâmbau ciudat pe lutul moale. I se părea că își scrie osânda la moarte. Două lacrimi i se rostogoliră pe obraji. Regele Samsu-Iluna le văzu și întrebă:
— De ce plângi?
— De bucurie, stăpâne, îngână Gungunum.
— Atunci du-te cu inima veselă! sfârși regele.