Nu-Ptah, orașul domnesc, jelea zgomotos pe Kufu, în vreme ce marii preoți ai zeului Amon pregăteau încoronarea principelui regal Dadefra, cel mai mare dintre cei treizeci și trei de feciori ai răposatului.
Unamonu fu găzduit în Casa Faraonului, ca și ceilalți nomarhi sosiți. Moștenitorul tronului se afla de câteva zile în templu, supunându-se curățeniilor obișnuite înainte de încoronare.
Kafra, al doilea fecior al lui Kufu, se însărcinase cu primirea nomarhilor. Stătea toată ziua în mijlocul lor, vorbea cu fiecare, se interesa de mersul treburilor. Avea vorba bună și privirea de oțel. Unamonu îl îndrăgi.
În ziua încoronării orașul își întrerupse jalea. Toată lumea se îmbulzi pe ulițele strâmte și strâmbe, iar cei mai norocoși pe aleea dintre palatul regal și marele templu al lui Amon, pe unde trebuia să treacă cortegiul. Când apăru Dadefra, cu pschentul greu pe cap, cu mantia de fir pe umeri, iar în mâini cu toiagul și biciul zeului Osiris, orașul întreg izbucni într-un clocotitor strigăt de bucurie.
În sala tronului, în templu, pretutindeni, Unamonu urmărise numai fața noului Faraon, lată, cu buzele cărnoase și umede.
De pe frunte i se prelingeau mereu, împrejurul sprâncenelor, picuri de nădușeală, brăzdând fardul gros cu care sclavele negre îi rumeniseră obrajii. În ochii măslinii avea oboseala și lâncezeala omului ce-și petrecea vremea numai în brațele femeilor.
Privindu-l, Unamonu simțea o ură ciudată împotriva Faraonului.
Căuta să o înăbușe și nu izbutea. Își aduse aminte niște cuvinte pe care i le șoptise odinioară tatăl său despre moștenitorul tronului: „Dadefra mai mult iubește femeia decât pe Amon…“ Apoi zvonul ajunsese demult până la Abotu despre Isit, fata unui rob, pe care Dadefra a luat-o în Casa Femeilor sale. Din pricina ei principele ocolește pe sora și soția sa, și o umilește. Isit l-a fermecat cu farmece necunoscute, făcându-l să poftească mereu alte femei, dar să nu se despartă de ea nici o noapte. În timp ce înconjurau zidurile sanctuarului, Unamonu întrebă pe un preot din cortegiu:
— Faraonul are copii?
— Are trei, cu Isit, răspunse preotul uimit că un nomarh nu știe ceea ce știe ultimul sclav din Nu-Ptah.
Un ospăț minunat sfârși solemnitatea, în grădinile palatului, bogate în umbre de platani, cu pajiști tunse și înflorite ca niște covoare, cu bănci de sicomor și de marmură. Mese joase erau întinse pe marginile aleilor pentru căpeteniile breslelor și miile de slujitori ai Casei Faraonului. Chiar în fața palatului, pe terasa albă, se improvizase un chioșc uriaș, acoperit, unde se așezară nomarhii cu soțiile lor și toți sfetnicii regali cu marii preoți ai tuturor zeilor.
Dadefra apăru întovărășit de Marea Femeie, sora și soția sa, și de Isit, femeia inimii sale. Toată lumea se închină sărutând pământul, dar în sufletul mai-marilor se ascunse anevoie mirarea că Faraonul nici la ospățul încoronării nu s-a putut despărți de Isit. În loc să țină de mână pe soția sa domnească, Dadefra își sprijinea brațul stâng pe umărul frumoasei ibovnice, care zâmbea triumfătoare și se uita peste mulțimea ploconită ca și când ea ar fi fost adevărata stăpână a celor două țări.
Unamonu ședea la o masă aproape de masa Faraonului.
Când zări pe Isit, tresări parcă i s-ar fi împlântat o săgeată în inimă. Nu-și mai putu lua ochii de la ea. Îl cuprinse o spaimă care totuși îi mângâia sufletul.
„Isit… Isit…“ Îi umblă prin minte numele ei într-un vârtej sălbatic parcar fi căutat urmele unei amintiri ascunse undeva în tainițele sufletului.
„O cunosc pe Isit… De unde o cunosc?“ se întrebă deodată, încercând să-și adune într-o grămadă toate clipele vieții, să poată alege pe cele lămuritoare.
Nu găsi nimic, dar simțământul stărui, tot mai viu, umplându-i inima cu bucuria arzătoare a unei revederi de mult așteptate.
Isit stătu o clipă în picioare, înainte de a se lăsa pe banca așternută cu blănuri de lei, în stânga Faraonului. O pană stufoasă de struț, albă, înfiptă în părul arămiu, buzele subțiri, culoarea sângelui, nasul mic, răsfrânt puțin ștrengărește…
Rochia străvezie îi dezmiardă trupul. Gulerul de fir brodat cu pietre scumpe se răsfrânge pe umerii fildeșii, iar în față i se odihnește pe sânii rotunzi ca două portocale. În picioare poartă sandale de aur.
Cete de sclavi alergau printre mese, cu tăvi grele încărcate de mâncăruri. Gâștele fripte întregi erau mai căutate și vinurile vechi în cupe cu două torți pe care le umpleau mereu fecioare slujitoare. Neferura era fericită, se simțea mai frumoasă ca toate femeile, râdea și mânca. Dezghiocând cu degetele-i fine carnea albă de pe un piept de gâscă, șopti lui Unamonu:
— Pâinea noastră de semințe de lotus e mai bună ca asta de orz…
Unamonu n-o auzi. Strângea în mână o bucată zdravănă de friptură din care nici nu gustase. Se uita necontenit la masa Faraonului, în neștire. Neferura îi mai zise ceva. Nu înțelese, dar își veni în fire.
„Isit are într-adevăr vrăji tainice“ se gândi îngrijorat.
Bău două cupe de vin, una după alta, și intră în vorbă cu un nomarh bătrân despre Casa Veșniciei pe care și-o înălțase răposatul Kufu, sfârșită de-abia acum un an, parcă Faraonul și-ar fi presimțit moartea. Bătrânul mâncăcios, cu fața murdară de unsori și fărâmături de carne, cu ochii holbați de lăcomie, răspundea în monosilabe, înghițind după fiecare gură de mâncare câte o gură de vin. De-abia când isprăvi halca de friptură i se deschise cheful de vorbă, pornind să povestească cum și-a clădit el un mormânt scump în apropierea piramidei marelui Faraon, ca să se odihnească în vecii vecilor lângă stăpânul cel bun și drept. Unamonu nu-l mai putea asculta.
Ochii lui sorbeau iar pe Isit care nici barem nu-l văzuse. Apoi brusc întrerupse povestirea bătrânului, zicând din toată inima:
— E frumoasă Isit, femeia regelui…
Nomarhul clipi șiret, întoarse capul s-o vadă și murmură:
— Frumoasă. Și nu va îmbătrâni niciodată. Are treizeci de ani, a născut trei copii și iată, parcă-i o fecioară de cincisprezece.
Neferura prinse vorbele bătrânului, oftă și adăugă cu imputare:
— A, dacă aș afla și eu tainele ei! Unamonu le știe și nu mi le spune.
Unamonu se uită la ea mirat, parcă ar fi văzut-o întâia oară.
Și îi veni în gând, din senin: „Femeia asta mi-e străină, deși e sora și soția mea, iar Isit, deși mi-e străină, parc-ar fi adevărata mea soră și soție!“ Gândul i se păru ciudat, îl înfricoșă. Vrând să-l alunge, își aruncă iar ochii la Isit care râdea zgomotos și se răsfăța în vreme ce Faraonul îi mângâia spinarea goală. Ura împotriva lui Dadefra izbucni mai vie în inima lui Unamonu. Se zbuciuma parc-ar fi plănuit să se repeadă să scape pe Isit de alintările unui dușman. Glasul Neferurei îl potoli:
— Vezi ce frumoasă e rochia marii favorite? Am să-mi fac și eu una la fel. Ce zici, mi-ar sta bine? Îți place tăietura mânecilor în coadă de rândunică? Uite cum o îmbrățișează Faraonul! O, și sărmana regină zâmbește trist și rabdă. Dar și ea e prea rece. Isit e mult mai dulce.
Atunci Isit, cu gâtul întins sub sărutarea regală, întoarse ochii spre masa la care ședea Unamonu, îi întâlni privirea și rămase deodată așa, cu buzele întredeschise și înflorite de surâsul zburdalnic. Unamonu de-abia acuma îi văzu bine ochii mari, albaștri ca cerul dimineții, cu genele lungi încărcate de fard, cu o strălucire misterioasă și ispititoare în care scânteiau amintiri din alte lumi. Privirea ei tulburată se odihni atât de lung asupra lui Unamonu că atrase atenția tuturor. Însuși Faraonul se uită spre masa nomarhului din Abotu și șopti ceva Isitei care avu o înfiorare parcă ar fi trezit-o dintr-un vis plăcut.
Neferura observase privirea favoritei și se roși de mândrie când Dadefra învrednici de asemenea cu o privire masa lor. Murmură încântată:
— Ai văzut, Unamonu? Isit s-a uitat la mine. Și Faraonul.
Dintre toate numai la mine s-au uitat. Sunt fericită.
Sclavii aduceau acum fructe și dulcețuri.
În fața mesei regale, în locul pătrat înadins lăsat liber, apăru dansatoarea Tantnuit, goală din cap până în picioare, cu un văl roșu diafan în mâini, cu răsuciri de corp voluptuoase, însoțită de cântărețele din sistru, flaut și harpă. Ochii Faraonului se aprinseră văzând trupul dansatoarei. O melodie tărăgănată începu. Câteva roabe tinere, ghemuite între cântărețe, băteau din palme în tact rar. Tantnuit dansa cu mișcări de șolduri și tremurări de pântece, învârtind vălul parcă s-ar fi apărat de îmbrățișări prea pătimașe. Dadefra o sorbea, lingându-și mereu buzele, cu priviri lacome. Apoi, când dansatoarea se grămădi la picioarele lui, la sfârșit, îi dărui un inel de cornalină, strângându-i brațul puțin asudat.
Tantnuit nici nu apucase să iasă și piticul Danga, răsfățatul curții, se repezi înlăuntru. Fu primit cu râsete gălăgioase la care el răspunse scoțând limba. Umblă în patru labe cu lătrături de cățel flămând, se dădu peste cap. Faraonul însă nici nu se uita la el acuma. Mânios că Dadefra nu-l ia în seamă, piticul zbieră ceva într-o limbă sălbatică. În zadar. Deabia mai râseră câțiva nomarhi necunoscători ai cuviinței obișnuite la ospețele regale.
Veni un harap cu niște maimuțe învățate să joace ca oamenii după o muzică specială de fluiere și tobe. Toată lumea se minună afară de Dadefra. Nu-i mai plăcu regelui nici chiar meșterul străin cu doi papagali dresați să vorbească între ei despre noul Faraon și să strige la urmă: „Milioane de milioane de ani stăpânului Dadefra!“ Deodată Faraonul porunci cu glasul aspru:
— Tantnuit!
Maestrul plăcerilor regale alergă desperat. Tantnuit, înfășurată într-o mantie de in, ședea între tovarășele ei, sub un palmier bătrân, aproape. Cum o văzu iar, Dadefra se lumină la față. În mijlocul dansului, spuse o vorbă reginei și alta favoritei, se sculă, făcu semn dansatoarei, o luă de mână și apoi porniră toți patru spre poarta palatului. Plecând, Isit se mai uită o dată lung la Unamonu, parcă ar fi căutat să-și umple ochii cu privirea lui.
Faraonul cuprinse în mers mijlocul dansatoarei Tantnuit, pipă indu-i șoldurile goale cărnoase. Se ridicară de pretutindeni murmure de ușurare:
— Dadefra a poftit pe Tantnuit. Dadefra a scăpat de vraja frumoasei Isit! Slăvit fie marele Amon!
Unamonu se bucura și nu-și dădea seama de ce; i se făcuse un gol dureros în inimă când nu mai văzu pe Isit, și totuși era vesel.
— Mereu s-a uitat la mine Isit, îi spuse la ureche Neferura, triumfătoare. Dar dansatoarea Tantnuit e mai frumoasă și deacuma ea va fi aleasa Faraonului.
Toate cuvintele pe care le auzea i se păreau înmuiate în fericire.
Serbarea continuă. Veniră alte dansatoare, apoi luptătorii libieni. Unamonu privea și zâmbea mereu, pierdut. La o masă alături, femeia nomarhului din Mes-Ra, o bâtrână înăcrită, zise cu glas tare:
— Faraonul va izgoni din Casa Femeilor sale pe Isit, cu toate că e mama copiilor lui, iar Isit va fi iar sclavă cum a fost și maică-sa…
Unamonu prinse vorbele bătrânei. Îi plăcură atât de mult că-i venea s-o îmbrățișeze. Îi răspunse râzând încrezător:
— Așa! S-o izgonească Faraonul! Am s-o cumpăr apoi eu pe Isit, s-o duc acasă la noi, la Abotu.
I se încurcă limba parc-ar fi fost beat, deși nu băuse nici pe sfert cât ceilalți.
Neferura surâse foarte mulțumită că Unamonu se gândește să-i cumpere ca roabă pe Isit, iubita Faraonului.