Gaston Duhem deschise ochii asupra lumii în Rue des Rapporteurs, în farmacia L’Etoile Bleue, cea mai mică și mai cinstită din vechiul oraș Arras. De șaptezeci de ani dăinuia farmacia în aceeași casă cu ușă și fereastră spre stradă, cu coperișul greoi de țiglă, cu poarta monumentală de stejar care mărginea vederea în curtea largă unde se afla gospodăria spițerului Duhem, grădina de zarzavaturi și medicinală, acareturile bogate. Și copilul crescu printre borcanele cu alifii suverane pe care Duhem, în colaborare frățească cu doctorul Flavigny, le prepara întru vindecarea mai mult sau mai puțin promptă a diverselor boli ce bântuiau pe pacienții credincioși.
Duhem era mare admirator al științelor în general, citea uneori și stătea mereu de vorbă cu clienții și vecinii care-l socoteau om superior. Nașterea lui Gaston, în al treisprezecelea an de căsnicie, îl îndemnă să studieze în mare grabă și problema educației, fiind hotărât să-și crească odorul așa, încât Duhem se înverșuna numai pentru a-și spori autoritatea. A fi pentru Emile, când toată lumea e contra, i se părea o atitudine de efect. În realitate, Gaston creștea sub oblăduirea dnei Duhem, femeie evlavioasă și fără învățătură. De altfel acasă și Duhem era bun catolic și, în fiece duminică după amiază, citea cu glas tare Biblia, spre bucuria soției sale.
Dădu pe Gaston la școala cea mai bună, ținută de călugării benedictini. Mai târziu, când un profesor îi spuse că băiatul e plin de speranțe, Duhem se înțelese cu nevastă-sa să-l facă preot. Planul lor fu zdruncinat din temelii de-abia peste câțiva ani, în urma unei pedepse grele ce o primea Gaston pentru că a scris pe tablă cu litere mari: „Ecrasez l’infâme!“ cu intenția vădită de a insulta pe profesorii clerici. Spițerul se zăpăci, consultă pe nevastă-sa. Îi era frică să nu fie eliminat copilul din școală. Avu o explicație gravă, între patru ochi, cu Gaston care împlinea cincisprezece ani. Băiatul îi făcu mărturisiri complete. Mai mulți prieteni și colegi, având aceleași convingeri, au hotărât să-și manifeste indignarea să-l invidieze toată lumea. Chiar atunci apăruse Emile. Spițerul dibui cartea, o citi și se umplu de entuziasm, decl-arând doctorului Flavigny, care n-o cunoștea, că Rousseau e un savant incomparabil. Scandalul ce se iscă în jurul operei îl făcu să șovăie puțin. Totuși în public se lăuda că, în ciuda tuturor prejudecăților, Gaston, atunci de vreo trei ani, va fi educat după preceptele înțeleptului Rousseau. Între timp citi cartea și doctorul. Începură controverse violente. Enciclopedist înflăcărat, Flavigny acuza pe Duhem de inconsecvență, spunând în gura mare, în farmacie, că un adevărat spirit științific nu se poate împăca cu ideile simpliste din Emile.
Spițerul, altfel și el enciclopedist dârz, riposta că doctorul na înțeles nimic din cartea proscrisă și-i demonstra că deosebirea dintre el și Rousseau e numai aparentă. Discuțiile continuară luni de zile, aruncând chiar o umbră de răceală peste prietenia lor veche, închegată din înclinări și interese comune.
împotriva profesorilor care încearcă, prin naivități popești, să le ascundă sau să le ponegrească adevărurile științei. Fiindcă deviza lor este sentința dlui de Voltaire, cu ea au vrut să protesteze. Au tras la sorți: Rigouard, Villeneuve-Esclapon; Robespierre, Taillefer… Soarta l-a desemnat pe el. S-a executat cu bucurie.
— Și nu ți-e teamă că te va bate Dumnezeu? se cruci Duhem.
— Cum să mă bată cineva care nu există? răspunse Gaston cu o seninătate glacială.
Spițerul rămase perplex. Apoi îl descusu de aproape și descoperi că Gaston îi citise în ascuns toate cărțile, cu predilecție pe cele mai periculoase, și că, în sfârșit, era un ateu îngrozitor, cam așa cum se fălea Duhem în lume, dar cum el n-ar fi îndrăznit niciodată să fie aievea, ca să nu-l trăsnească Dumnezeu din senin. Bătrânul se simți vinovat, totuși îl dojeni aspru, îl amenință. Trebuia să-l smulgă dintre prietenii vicioși. Se plânse profesorilor, le ceru povețe și mută pe Gaston în altă școală.
Gaston câștigă prieteni noi, păstrându-i însă pe cei vechi.
Îl iubeau toți pentru firea lui deschisă și-l respectau pentru că era mai inteligent ca toți. Mai legat se simțea însă de frații Robespierre cu care a copilărit împreună, fiind aproape vecini.
Când a fost Maximilien bolnav de vărsat, de era să moară, Gaston nu s-a mișcat de lângă căpătâiul lui. Aveau proiecte de viitor comune; toți trei se vor face avocați și vor lupta pentru libertate și umanitate. Prietenia lor avea să fie pecetluită apoi prin căsătoria Iui Gaston cu Charlotte, sora celor doi colegi.
Sosind vremea alegerii carierei, planurile tinerilor se încurcară.
Duhem, fiindcă trebuise să renunțe la gândul de a-l convinge pe Gaston să îmbrățișeze taina preoției, dorea să-l lase barem urmaș în farmacia părintească. Doctorul Flavigny se amestecă: De ce n-ar studia tânărul medicina, în definitiv o știință mai nobilă? Iar se născură discuții între bunii prieteni.
Duhem apăra, cu energie, noblețea artei farmaceutice. Flavigny își dezvălui intențiile: voi să dea lui Gaston de soție pe fiica sa Antoinette, împreună cu pacienții lui siguri și credincioși.
Spițerul se îmblânzi, dar mai șovăi: Cum rămâne farmacia? Doctorul surâse șiret: farmacia o va păstra, luându-și un ajutor ieftin și harnic. Duhem capitulă bucuros. Gaston, medic și farmacist, era o culme. Apoi Flavigny are avere și toată va reveni Antoinettei, adică lui Gaston. Perspective mai strălucite pentru viitorul băiatului nici nu se pot închipui. E certat cu religia, iubește știința — tocmai bine!
Tânărul încercă să-l înduplece, zugrăvindu-i idealul lui de-a deveni emancipatorul celor ce tânjesc în întunericul robiei. Găsi urechi surde. Se supuse dorinței părintești. Plecă la Paris, îndrăgi medicina. Maximilien era acolo mai de mult.
Studia într-adevăr dreptul, dar avea ambiții literare și chiar obținuse câteva premii mediocre. Se întâlneau rar. Gaston rămase franc și bonom; Maximilien devenea din zi în zi mai grav, mai mohorât. Își închidea în inimă invidiile și visurile.
În ochii lui reci apăreau uneori străfulgerări ciudate. Întâlnindu-l odată, în Cartierul Latin, și prinzându-i o asemenea privire, Gaston îi zise glumind:
— Ești un fanatic, Maximilien!
— Dar tu? replică Robespierre cu un zâmbet.
— Eu sunt rațional! murmură Gaston.