Cerul se înnoură iarăși înainte ca soarele să-și recapete strălucirea. Și ploaia porni iar, mai nimicitoare, înăbușind degrabă înmuguririle pământului.
Adeodatus se închise în chilia lui și petrecu toată ziua în rugăciuni fierbinți. Noaptea însă îi zdruncină toată mulțumirea zilei. În vis îi apăru Diavolul și, mai îndrăzneț ca totdeauna, încercă să-i fure icoana Fecioarei Maria. Adeodatus se aruncă desperat asupra Necuratului. Se deșteptă. Își făcu cruce și simți cum se golește repede chilia de urmele drăcești, cum se limpezeș te întunericul și cum i se coboară liniștea în inimă. Se zvârcoli un răstimp pe patul de lemn, mormăind cuvinte mântuitoare până ce adormi din nou. Diavolul îl mai trezi de câteva ori din somn, căutând parcă să-l biruiască prin hărțuieli necontenite.
Dimineața, obosit de ispitele Satanei, vru să mai stea în pat, să strângă puteri. Era o lumină tulbure, cenușie în chilia strâmtă și umedă. Adeodatus, cu ochii în tavanul boltit, se gândea la luptele ce le poartă de peste treizeci de ani cu vicleniile Diavolului care de atâtea ori erau să-l piardă, căci nenumărate sunt înfățișările răului și numai cel drept găsește mijloacele de împotrivire până la moarte. De câte ori n-a zărit dânsul prin copaci și pe lângă fântâni forme ciudate care se stingeau îndată ce le încerca cu semnul crucii. Își aduse aminte că odată, întrun sat din Alpi, a văzut pe Necuratul strâmbându-se chiar în vârful unei bisericuțe și zgâlțâind crucea de lemn până ce a mișcat-o din loc. Atunci el a scos un țipăt de indignare atât de crâncen, că demonul a intrat în pământ, dar crucea s-a prăvălit și a rămas împiedicată pe acoperiș. Preotul, când i-a spus vedenia, a zâmbit necrezător, explicându-i că lemnul crucii era putred și tocmai voise să o înlocuiască cu una nouă de fier.
Adeodatus se revoltă de atâta orbire necredincioasă. Avu însă mulțumirea să afle peste trei zile că preotul a căzut bolnav la pat. Pedeapsa Domnului a venit ca trăsnetul.
Pe când frământa în minte amintiri și temeri, Adeodatus auzi deodată un zgomot ușor, parc-ar fi intrat cineva în chilie. Coborî privirea și văzu, foarte bine, pe Satana chiar la picioarele patului. Era un monstru negru, mititel și cu chip de om. Avea gâtul subțire și lung, fața uscată, ochii roșii, fruntea îngustă și păroasă, nasul turtit, gura până la urechi și buzele lătărețe, o bărbiță bârligată de țap, urechile mari de catâr, părul ca țepile ariciului, colți de câine, o cocoașă în piept și alta în spate, hainele scârnave. Se zvârcolea furios și clănțănea dinții.
Adeodatus încremeni de groază, uitând să se închine. Așa de clar și aproape nu i se arătase Necuratul niciodată. Crezând că acuma l-a învins, Diavolul, cu niște degete ca ghearele, apucă picioarele călugărului și strigă rânjind triumfător:
— Ești al meu!
Adeodatus își reveni, își făcu cruce, sări jos din pat și se repezi afară cu spaima în suflet, neoprindu-se decât pe treptele altarului, în biserică. Sudori îi curgeau pe tâmple. Rugăciunile salvatoare de-abia îi mai veneau în minte. Primejdia pierzaniei îi vâjâia în tot corpul.
Într-un târziu, mai potolindu-se, își aminti că același glas triumfător l-a mai auzit o dată, acum vreo trei ani. Era în Sicilia, într-o seară veselă, într-un orășel. Pe străzi se lăfăiau fără rușine păcatele dragostei. Atunci, dintre ruinele unei clădiri păgâne care servea de adăpost femeilor ce-și vindeau pe bani trupul, a auzit un glas vestindu-l cu mândrie că Diavolul a fost descătușat din temnițele iadului și că începe domnia lui pe pământ până la sfârșitul lumii. I s-a părut o nălucire, totuși clipa aceea l-a îndemnat să se întoarcă la mănăstirea Lorsch, reamintindu-i apropierea judecății.
Repetarea glasului îl puse pe gânduri. Poate că e vreun semn? Luă Apocalipsul și căută să dezlege prorocirile ascunse în pilde adânci. Răsfoi cărțile Sfântului Augustin în care știa că se află toate socotelile întâmplărilor viitoare, tălmăcite după cuvintele Mântuitorului și ale apostolilor. Citi că, între descătușarea Diavolului și judecata din urmă, patruzeci și două de luni va stăpâni Satana pe pământ, în care răstimp are să se aleagă grâul de neghină. Îi trebuiră câteva zile până ce își aminti ziua când Necuratul i-a vestit descătușarea. Fusese 13 octombrie. Patruzeci și două de luni se vor împlini la 14 aprilie 1034, iar 13 aprilie cade în sâmbăta Paștilor, adică tocmai când se încheie o mie de ani de la învierea Mielului din morți.
Descoperirea îl spăimântă întâi. Pe urmă însă înțelese favoarea cerească. O mândrie pioasă îi mângâie sufletul că Dumnezeu, chiar prin ispitele diavolești, îl deosebește din gloata păcătoșilor.
Acuma își dădea seama de ce s-au înmulțit sforțările Necuratului pentru a-l abate din calea virtuții. Iată, mai sunt doar câteva luni până se sfârșește stăpânirea lui ticăloasă și cine va fi rezistent, va dobândi aievea fericirea veșnică.
Satana i se arăta mereu, îl ademenea necontenit până și în bazilică. Adeodatus îl vedea rânjind uneori pe un capitel dintre două ferestre, alteori pe speteaza unei strane sau între ogivele unui portal. Nu-i mai era frică. Se închina cu încredere și Necuratul se depărta scrâșnind mânios.
Credința îi era acuma atât de vie în suflet, că începu să se amestece iar printre ceilalți călugări, dorind să le înmoaie inimile pentru a putea primi vestea cea mare. Îndoielile ce le întâlnea pe fața lor nu-l mai supărau și nici nu-l descurajau.
Asculta povestirile lor despre ticăloșirea lumii, despre fărădelegile urmașilor Sfântului Petru, despre ereticii care zăpăcesc mintea mulțimii și pentru a căror stârpire nu ajung toate rugurile, despre războaiele ce pustiesc în toate părțile, răspâ ndind foametea, desfrâul și moartea. În toate vedea semnele domniei Satanei și îndemna pe toți frații să se pregătească de judecata care bate la ușă. Într-o zi, un călugăr tânăr, anume Ioan, venit de curând de la Lyon, unde învățase multă carte, vru să dovedească lui Adeodatus că socotelile lui despre sfârșitul lumii sunt cu totul greșite. Tânărul era socotit în mănăstire ca un adevărat înțelept. Se spunea că ar fi citit toate cărțile sfinte și că ar cunoaște chiar învățăturile păgânilor.
Adeodatus zâmbi și primi discuția. Ioan susținea că Sfântul Augustin n-a precizat nimic. În cărțile lui și ale altor învățați creștini se spune doar că va fi o luptă cumplită între Isus și Anticrist, războiul dintre lumină și întuneric întrevăzut de profetul Daniel, proorocit de Sfântul Ioan și confirmat de Sfântul Paul. De-abia după aceasta va urma o mie de ani de domnie a Mielului pe pământ și numai pe urmă va începe judecata cea mare peste vii și morți. Sfârșitu-s-a oare lupta sau început-a? Numai Dumnezeu poate să știe. Adeodatus însă se înverșună cu cele patruzeci și două de luni, cu semnele care arată chiar orbilor voința Domnului, aruncă în cumpănă glasul Diavolului care i-a vestit descătușarea din iad.
Disputele ținură zile și săptămâni și luni. Călugării se împărțiră în tabere. În cele din urmă cerură cuvântul abatelui:
— Nimeni nu poate pătrunde planurile Atotputernicului, dar omul dator este să fie gata totdeauna!
Răspunsul nu mulțumi pe nimeni și discuția continuă până ce, într-o noapte, chiar în ajunul Crăciunului, tânărul Ioan fugi din mănăstire, lepădând haina monacală, începând o viață de plăceri desfrânate.
În loc să-și glorifice izbânda aceasta cumplită, Adeodatus își simți inima mai împovărată de întristare. Se credea vinovat pentru că n-a găsit cuvinte destul de puternice să deschidă ochii omului și să-l scape din ghearele Satanei. Se hotărî să-și jertfească de-acuma toate puterile pentru mântuirea celor rătăciți și slabi. În duminica a treia, chiar în timpul liturghiei, își aminti un imn pe care-l auzise undeva în pribegia lui. Se sculă îndată și-l cântă spre uimirea tuturor, cu glas profetic, care răsuna în biserica vastă ca revărsarea unei dureri imense a unui suflet sugrumat de îngrijorare:
Audi, tellus, audi, magni maris limbus;
Audi, homo, audi, omne quodi vivit sub sole:
Veniet, prope est, dies irae supremae,
Dies invisa, dies amara;
Qua coelum fugiet, sol erubescet,
Luna mutabitur dies nigrescet,
Sidera supra terram cadent.
Heu miseri, heu miseri! Quid, homo, ineptam
Sequeris laetitiam?
Toată lumea fu cuprinsă de mare duioșie, parcă un avertisment ceresc ar fi vorbit oamenilor prin gura lui Adeodatus. Abatele porunci călugărilor să învețe pe dată imnul sfânt și să fie cântat apoi la toate liturghiile.
Ca și când glasul ar fi răsunat până dincolo de zidurile mănăstirii, peste șapte săptămâni Ioan fugarul se întoarse pocăit înapoi, cu cenușă pe cap, mărturisindu-și păcatele, cerșind milă și iertare. Întoarcerea păcătosului fu privită ca o minune.
Însuși Adeodatus îl îmbrățișă cu drag, mulțumind Cerului că i-a ascultat rugăciunile. Era întâia oaie rătăcită și scăpată din ghearele Diavolului.