Coborâră treptele terasei. Slujitorii regelui se aruncau cu fața la pământ înaintea marelui înțelept. Împrejurul lacului nu se mai zăreau fecioarele zburdalnice. Un glas tânguitor de ciakravaka spinteca tăcerea, ca o prevestire urâtă. Văzduhul se întunecase. Munți de nouri negri se frământau deasupra orașului. Doar spre apus și miazănoapte stăruia, ca o făgăduință, o dungă vânătă de cer.
Pășeau desculți pe prundișul cărărilor albe. Înțeleptul mormăia cuvintele neînțelese în care Mahavira simțea mânia zeilor jigniți.
Apoi deodată un fulger orbitor despică vălmășagul norilor, iar trăsnetul zgudui din temelii cetatea regelui. Marele pustnic ridică spre cer toiagul cu șapte noduri, parc-ar fi ispitit mânia lui Rudra, tatăl furtunilor nimicitoare. Mahavira tremura, cuprins de spaimă. I se părea că de acuma va porni ploaia de foc care să prăpădească palatul regelui afurisit și inima lui era îngrijorată că prăpădul nu va cruța pe Navamalika.
Când sosiră la poarta de aramă, alt trăsnet cutremură văzduhul. Paznicii îngroziți, văzând pe înțeleptul mânios, zvârliră armele și sărutară urmele picioarelor lui.
Și se porni o ploaie fierbinte, cu stropi mari ca boabele de vișine pârguite. Trăsnetele se întețeau și firele de ploaie leșiatică ciocăneau coperișele caselor ca pliscurile unor nevăzute cobitoare. Norodul, aflând ce se petrecuse în palatul regelui, se risipise și se ascunsese parc-ar fi așteptat sfârșitul lumii. Ochi umflați de înfricoșare priveau de prin case cum trecea, în revărsarea apelor cerești, marele sihastru cu barba albă fluturată de vânt, cu părul alb răscolit de ploaie, cu toiagul de brahman înălțat spre tronul lui Rudra. Alături, Mahavira mergea cu fruntea plecată, cu inima toropită de amărăciune. Vecinătatea moșneagului sfânt nu-i mai mulcomea sufletul. Venind spre Hastinapur i se păruse că împrejurul lor erau toți zeii. Acum înțeleptul îi era o povară, căci din pricina lui trebuia să se depărteze de cetatea în care trăia Navamalika. Și cu cât se depărta, cu atât simțea mai limpede că unde e Navamalika, acolo e și inima, că numai acolo e mântuirea.
Pășeau iar pe cărările cotitoare din Doab, printre câmpuri de orez, pe sub copaci cu crengile sfâșiate de furtună. Mahavira se uita înapoi mereu-mereu. Orașul sfânt Hastinapur, zidurile cetății mărețe dispăruseră. Urgia cerului se potolise. În față soarele scăpăta roșu, furios. În dreapta, departe, apele tulburi ale sfântului Ganga aveau sclipiri trandafirii. Înțeleptul se întoarse într-acolo și Mahavira înțelese că vrea să se curețe de atingerea orașului stricat printr-o baie în fluviul sacru.
Pământul se înmuia sub picioarele lor. Ochiuri de apă licăreau dintre tufișuri de trestie și ierburi cu frunza lată, înalte cât omul. Când pământul se simți iarăși vârtos, se pomeniră în fața sfântului Ganga, cu apele liniștite galbene, atât de lat că celălalt țărm de-abia se putea deosebi în zare.
Mahavira se așeză sub un palmier tânăr. Malul era lin. Un prundiș se zugrăvea sub un strat subțire de noroi gălbui, ca un fagure de miere. Brahmanul pășea spre marginea apei.
Picioarele desculțe desenau urme uniforme în care se dezveleau pietricele albe și rotunde. Înțeleptul se opri și își lunecă privirea bătrână pe oglinda undelor sfinte. Stătu așa un răstimp, cu gândurile duse, înfășurat în razele roșii ce i le trimitea din asfințit Surya, ca o haină de glorie. Când soarele închise geana luminoasă, moșneagul intră în râu încet, cu pași șovăitori, pipăind cu toiagul de brahman. Valurile calde și moi mângâiau picioarele uscate. Iar se opri. În haina de scoarță, cu părul și barba de argint, părea un copac împovărat de zăpadă. Apoi mai înaintă spre adânc. Amurgul cernea peste dânsul pulbere de întuneric.
Mahavira îl privea, cum îl privise de atâtea ori, dar acuma gândurile lui zburau aiurea. Vedea că buzele înțeleptului se mișcau. Glasul însă i se împreuna cu gâlgâirea apelor sfinte și se înălța spre cer, tainic, neînțeles de urechi omenești.
Apoi marele pustnic ridică în sus toiagul cu șapte noduri.
Brațul îi tremura. Apa îi venea până la șolduri și undele se jucau cu brâul roșu. Glasul i se făcu mai puternic, alergă parcă printre valurile gălăgioase până ce, brusc, le stăpâni cu sfântul cuvânt care răsună ca un tunet:
— Aum!
Înțeleptul se aplecă spre răsărit. Barba albă atinse apa, se scufundă. Rămase deasupra numai părul, o pată albă. Toiagul de brahman plutea întins pe valuri. Apoi, într-o clipire, se stinse tot.
Mahavira crezu întâi că moșneagul vrea să guste din apa sfântă. Pe urmă se sperie. Sări în picioare, își lepădă blana de leopard, se repezi în râu să caute pe marele rishi. Pânzele înserării se îngroșau în văzduhul plin de murmurul undelor tulburi. Mahavira căută în zadar.
Ieși pe uscat. Singurătatea îl cuprinse în brațe și-i turnă fiori de groază în suflet. Își zise că s-a împlinit minunea cea mare.
Vishnu a chemat în lumea zeilor pe înțeleptul rănit în inimă de către regele Arjuna.
Se părea că n-au mai rămas pe pământ decât păcatul și pedeapsa, și-i era frică. Se întreba de ce nu l-a luat și pe dânsul marele înțelept în lumea cealaltă. Din amărăciunea părerilor de rău îi răsări în inimă Navamalika. Amintirea ei îi spori tulburarea. Se crezu vinovat, începu să se bată cu pumnii în piept și strigă desperat:
— A murit înțeleptul!
Plânse amarnic ca și când s-ar fi prăbușit lumea întreagă și ar fi rămas el singur pe mormântul de ruine.
Împrejur, noaptea își întindea stăpânirea. Prin tufișurile dese, prin coroanele copacilor bătrâni, răcoarea se îngâna tainic cu șoaptele valurilor neostoite, cu țârâitul de greieri, strident ca niște împunsături de ace. Apoi undeva, aproape, o ciakravaka își începu chemările triste la care soțul amărât răspunse curând, de pe celălalt țărm al râului, cu glas stins de depărtare.
Mahavira își curmă deodată lacrimile și ascultă cântecul raței brahmanilor. Tânguirile păsărilor lovite de crâncen blestem parcă jeleau moartea înțeleptului pustnic. Ciakravaka însă se apropia mereu de locul unde stătea ghemuit Mahavira pe blana de leopard. Cântecul, cu cât se apropia, devenea mai sfâșietor, parc-ar fi pornit din însuși sufletul bărbatului. Mahavira nu-și mai dădea seama dacă plânge moartea sfântului sau dorul de Navamalika. Se uită împrejur, așteptând vreun ajutor nebănuit sau o minune cerească. În tufișuri se iveau sclipiri ciudate: uneori ochii înțeleptului, alteori privirea fecioarei. Erau întâi ca niște mângâieri. Pe urmă însă îi trecu prin minte că ar putea fi ochi de fiare sălbatice, care îl pândesc, sau chiar duhurile rele Raksha, care vor să-l chinuiască toată noaptea. Închise pleoapele, să nu mai vadă nimic. Tânguirile rațelor sfinte îi stăpâneau urechile și-i picurau în suflet, stăruitor, amărăciune și spaimă. Atunci socoti că ar trebui să plece undeva. Nu se poate să adoarmă aici, pradă tuturor duhurilor nopții. Se ridică, își încinse blana. Încotro să apuce?! Nici ziua nu cunoștea locurile, dar noaptea? Buimăcit, bolborosi ca o apărare:
— A murit înțeleptul înțelepților…
Îndată se mulcomi cu gândul că nu i se poate întâmpla nici o răutate pe țărmul sfântului Ganga. Își așternu blana de leopard, se ghemui, își cuprinse picioarele, peste fluiere, cu amândouă brațele, își odihni fruntea pe genunchii împreunați.
Ciakravaka nu mai contenea cu tânguirile și, prin trestia deasă, vântul sâsâia ca șerpii întărâtați.
Deodată însă văzduhul se înfioră de trilurile dulci ale unei kokila, pasărea măiastră care îndulcește somnul zeiței Lakshmi.
Inima lui Mahavira se umplu de bucurie atotstăpânitoare. Navamalika îi alungă toate temerile. Nu mai auzea nici jeluirile raței brahmane, nici șuierul vântului, ci numai picurările fermecătoarei kokila. Parcă era chiar glasul fecioarei Navamalika.
Între pleoapele strânse îmbrățișa toată ființa ei. Buzele îi tremurau:
— Navamalika… Navamalika…
Somnul îi aduse împlinirea speranțelor. Regele Arjuna îl făcu conducătorul carului său de război și, drept răsplată pentru vitejia cu care a luptat, îi dărui pe Navamalika… Se deșteptă cu sărutarea ei pe buze și cu amintirea unei nemărginite fericiri în suflet. Își spălă obrajii în apele sfântului Ganga. Vroia să fie frumos, deși simțea că n-are nevoie să cucerească. Apa răcoroasă îl dezmetici.
Aruna, cu raze trandafirii în buclele de aur, vestea răsăritul soarelui.