Peste câteva zile avea să plece acasă, cu Neferura, la Abotu. Se îngrozea. Toți cei patruzeci și doi de nomarhi își luară rămas bun de la Faraonul Dadefra, sărutând de șapte ori pământul. Faraonul le porunci să înceapă degrabă numărătoarea vitelor.
Unamonu nădăjduise să mai vadă pe Isit. Trebui să pornească pe Nil în sus cu nădejdea sfărâmată. Începuse vântul de miazăzi parcă ar fi vrut să oprească corabia care îndepărta pe Unamonu de dragostea inimii lui. Pe cât era corabia de încărcată cu daruri de-ale Faraonului pentru marele templu al lui Osiris, pe atât de împovărat cu dureri era sufletul nomarhului. Treizeci și trei de perechi de lopeți sfârticau apele râului sfânt vâltorite de mânia vântului fierbinte. Unamonu ședea afară, în arșiță, pe scaun înalt, cu fața spre orașul în care rămânea Isit. Nemișcat, înfășurat în mantia albă, cu mitra albă în cap, părea un Osiris fără barba sfântă. Privirea lui cerceta chinuită orizontul, deși era mult de când templele, palatele, grădinile pieriseră ca închipuirile unui vis frumos care se spulberă când deschizi ochii.
Două sclave negre se sileau să-l apere de sulițele soarelui, făcându-i mereu vânt cu niște apărătoare uriașe de papirus.
Coborî noaptea și Unamonu rămase singur, în același loc, pe același scaun. Zadarnic îl chema Neferura în chioșcul unde li se pregătise pat moale și masă bogată. Singurătatea îl ispitea. Tăcerea o măsura plescăitul regulat al lopeților, precum sclipirile stelelor pipăiau puterile întunericului. În urechile lui răsuna din ce în ce mai limpede glasul ei până ce auzi, repetate de mii de ori, cuvintele pe care i le spusese ea. Acuma cuvintele acelea parcă aveau înțelesuri multiple, în ele parcă s-ar fi topit toată iubirea lor. Mâna stângă îi era legată de aceeași fâșie pe care i-o potrivise ea acum șapte zile. Târziu, privind oglinda apei cu licăriri misterioase, îi apăru din valuri însăși Isit, albă, zâmbitoare. Se apropia cu legănări de șolduri și cu o strălucire pătimașă în ochii ca două stele. I se părea mai ademenitoare decât zeița Isis, cea ocrotitoare a iubirilor și a tainelor. Unamonu întinse brațele, însetat. Chipul dispăru ca o vedenie înșelătoare…
Acasă, tristețea i se încuibă în suflet ca frigurile cele rele în oase. Neferura credea că e bolnav și rugă pe marele rekhakhet, care cunoștea toate leacurile, să redea lui Unamonu sănătatea și veselia. Nomarhul află și fu cuprins de bănuieli: poate că într-adevăr Isit l-a fermecat cu vreo vrajă, precum a fermecat și pe Dadefra? Își aminti cum a mâncat carnea din care mușcase ea. Alergă în sanctuarul templului, mormăi acolo toate formulele mântuitoare de farmece, înghiți din toate zemurile sfințite câte o gură. Dar noaptea următoare Isit îl dojeni în vis: „Așa mă iubești?“ și Unamonu avu remușcări și plânse în taină că și-a pângărit iubirea.
Pe urmă își atârnă speranțele de marea sărbătoare a bunului Osiris. Noul Faraon are să vie la Abotu cu toată curtea, după obiceiul din strămoși. Va veni și Isit. Cu cât se apropia luna Choiak, cu atât Unamonu se înviora. Dadefra sosi fără femei.
Nomarhul cunoscu atunci toate sfâșierile deznădejdii, precum Neferura gustă toate mulțumirile bucuriei. Era unica femeie de neam mare. Faraonul îi vorbi numai ei ca unei surori de sânge; la ceremonia marelui mister înfățișă pe zeița Isis. Mai avea o singură dorință: s-o îndrăgească Dadefra și s-o ia în Casa Femeilor sale pentru totdeauna.
Același mare preot care îi vorbise lui Unamonu despre Isit, în curtea templului osirian din Nu-Ptah, îi povesti acum frământările cele mai noi din casa Faraonului. Regina s-a săturat de umilințe. „Dacă merge și Isit la Abotu, eu rămân acasă!“ i-a zis în față Faraonului, îndemnată în ascuns de către vrednicul Kafra. Faraonul s-a mâniat și era să vie într-adevăr numai cu Isit și celelalte femei, iar pe Aia s-o lase acasă. Ar fi fost o rușine fără seamăn. În ultima zi, spre fericirea celor două țări, Dadefra a ascultat rugăciunile marilor preoți și n-a mai adus pe Isit, dar nici pe regină.
Unamonu ascultă povestirea preotului până la capăt, apoi îi întoarse spatele fără o vorbă, încât bătrânul se înfurie și-i strigă în gura mare:
— Necuviinciosule!
Înainte de a pleca înapoi, Kafra, care însoțise pe rege la marea sărbătoare, luă deoparte pe Unamonu să schimbe cu el câteva cuvinte între patru ochi. Nomarhul spera iar în vreo taină care i-ar putea hărăzi pe Isit. Kafra însă îl ispiti mai mult din ochi, parc-ar fi vrut să-i citească în suflet ceva. Unamonu avu o nouă dezamăgire. Kafra îl întrebă despre revărsarea Nilului, despre retragerea apelor, despre culesul viilor… Nici măcar nu pomeni de Isit.
Acum Unamonu se găsea fără nici un sprijin. Doar vreo minune l-ar mai putea apropia de Isit. Începură îndoielile. Poate că ea nici nu se mai gândește la dânsul. A răstălmăcit el niște cuvinte nevinovate ale ei și a ajuns să-și închipuie că marea favorită a Faraonului ar fi în stare să se coboare până la el.
Suferă din pricina prostiei lui. Își aduse aminte cum i-a spus Neferura că Isit a întrebat-o despre el și totuși, la înmormântarea lui Kufu, a rămas pe gânduri, când i-a spus numele, parcă nu l-ar fi auzit niciodată.
Hotărî să și-o smulgă din inimă. Își zise că trupul lui poftește cu patimă bolnavă trupul alesei Faraonului, ca să găsească plăcerea trecătoare pe care nu i-o mai poate dărui sora și soția sa Neferura. Plăcerea aceasta ușoară însă poate s-o caute la alte femei. Tatăl său Senusret, pregătindu-l pentru marea preoție, îl învățase să disprețuiască poftele trupești și să nu vadă în femeie decât mijlocul de-a avea urmași, care să-i păstreze neamul. De aceea nici n-a cunoscut altă femeie afară de Neferura.
Începu să caute femei. Când aduse în casă pe cea dintâi, Neferura îngălbeni. Se lăudase către prietene că Unamonu ar muri mai bine decât să o împartă pe ea cu alte muieri. Era singurul nomarh care nici nu avea Pahimtu. Ce nevoie de Casa Femeilor, când nu dorea nici o femeie? Îl ocărî, plânse, leșină.
Unamonu parcă era de piatră. Porunci îngrijitorului caselor să-i pregătească degrabă un Pahimtu. Femeia cea nouă era frumoasă și foarte tânără; o alesese pentru asemănarea ei cu Isit.
Era fata unui preot mărunt al marelui templu. Toată familia se bucură și slăvi pe buna Isis că a trimis odraslei lor un noroc așa de mare. Peste șapte zile Unamonu se sătură de trupul ei. O păstră însă în Pahimtu și o copleși cu daruri.
Puse pe păstorul tainelor să-i găsească alta. I se mai aduse o fecioară, mai drăguță, mai fragedă.
Când avu șapte femei în Pahimtu, lui Unamonu îi trecu prin minte că mulțumirea plăcerii trupești nu astâmpără focul inimii.
Nu se dădu bătut. Voia să ucidă în sufletul său pe Isit cu orice preț. Trebuia să nimerească o femeie care s-o înlocuiască barem. Pe care o poftea, o lua. Nici nu le mai aducea în Casa Femeilor. Își împlinea pofta unde se întâmpla. Nu mai alegea.
Între sclavă și stăpână nu e deosebire. E aceeași femeie.
Totuși cu cât schimba mai multe, cu atât golul din inimă îi creștea. Isit îl urmărea pretutindeni, ziua-noaptea.
Apoi într-o bună zi, pe neașteptate, porni spre Nu-Ptah, cu o barcă ușoară și iute ca săgeata de argint. Se duse la Dadefra și-i ceru voie să dea numele „Bunătatea Faraonului Dadefra, fiul lui Kufu“ unui canal mare ce plănuise. Faraonul primi bucuros. Unamonu însă n-avu nici o bucurie. Nu izbutise să zărească pe Isit. Ba mai află că Faraonul, spre a o feri de mânia reginei Aia, a clădit un palat nou în mijlocul unei grădini minunate, înadins pentru Isit. Acolo nu poate pătrunde nimeni afară de Dadefra.
Unamonu văzu cu ochii lui zidurile grădinii și coperișul casei de marmură albă. Era mormântul sufletului său.