Peste un an Chrysilla Autronia născu un băiat pe care îl numiră Nigidius, după tatăl lui Axius. Peste alți doi ani născu alt băiat, Balbus, și apoi, înainte de-a se împlini un an, o fetiță, Saturnina. Pe urmă trecură trei ani până ce născu iar băiat, pe Marcus.
Axius era fericit. Diviniza pe Chrysilla în care își zicea că și-a găsit rostul vieții. Fecunditatea ei i se părea o favoare specială a zeilor, mai ales că, după fiecare naștere, Chrysilla se făcea mai frumoasă. Se simțea iubit și simțământul îl măgulea, fiindcă vedea în soția sa o ființă superioară. Iubirea îi era tirană și exclusivistă. Din prima noapte i-a declarat că nu vrea să fie împărțită cu nici o femeie, precum ea nu-l va împărți cu nici un bărbat. Axius i-a jurat atunci credință eternă, fără să-i atribuie vreo însemnătate, știind că jurămintele de iubire sunt făcute anume pentru a fi călcate. Curând însă a trebuit să-și dea seama că Chrysilla ține morțiș la promisiunile ce și le-au făcut atunci. Îl urmărea mereu cu o gelozie pătimașă. Pe când fusese însărcinată cu Saturnina, a ucis cu mâna ei pe o sclavă blondă care i s-a părut că iubește în taină pe Axius. Gelozia ei era de prisos, căci Axius, într-adevăr, nici nu mai visa alte femei.
O singură neînțelegere le întuneca fericirea. Chrysilla, ațâțată și de tatăl ei, era nenorocită că Axius nu vrea să intre în viața publică, să dobândească onoruri și glorie. Din pricina aceasta aveau deseori schimburi de vorbe neplăcute. Axius se împotrivea din răsputeri. Nu-și simțea destulă energie pentru a cârmui pe alții, când el însuși avea nevoie de cârmuitor. Spunea că gloria oferă mai multe primejdii decât mulțumiri. Îi scotea mereu pilda lui Germanicus și o întreba dacă invidiază soarta Agrippinei.
Ani de zile, Chrysilla n-a pierdut speranța că totuși îl va îndupleca. A pătruns și în intimitatea bătrânei Livia Augusta care, îndrăgind-o, de multe ori a vrut să intervie la împăratul Tiberius pentru Axius. În sfârșit se ivi o ocazie strălucită. Sosise la Roma o delegație de iudei cu o plângere împotriva procuratorului Pontius Pilatus care administra de șase ani Iudeea și Samaria cu o severitate excesivă. Consulul Camillus Scribonianus, prieten vechi al lui Autronius, înainte de a primi delegația, chemă pe Chrysilla și o întrebă dacă Axius ar vrea să meargă la Ierusalim în locul lui Pontius, cerându-i un răspuns până a doua zi. Atunci Chrysilla își puse în luptă toate armele: rugăciuni, lacrimi, amenințări… Zadarnic. Axius refuză categoric, mai ales că era vorba și de un prieten de-al răposatului său frate Nonius.
Femeia capitulă și de-aci încolo nici nu-i mai pomeni de slujbe și însărcinări. Pacea cea mai deplină stăpânea căsnicia.
Axius nu râvnea nimic. Dragostea ei și a copiilor îi umpleau viața. Ca să nu stea tocmai degeaba, își înfrumuseță casa din Roma, se interesa de moșia din Antium; numai la cea din Patavium nu se duse niciodată, era prea departe și chiar se gândea s-o vândă sau s-o schimbe. Încolo trăia cu cărțile.
Pentru biblioteca bogată îl învidiau mulți bibliofili. Pe Myro, fostul său pedagog, îl liberase din sclavie și-l făcuse bibliotecar, fericindu-l. Unii prieteni îl credeau moleșit de trândăvie și, în spate, îl disprețuiau ca pe un exemplar tipic al decăderii romane. Alții însă, mai puțini, ziceau că e un înțelept care știe să întrebuințeze viața spre binele său și al familiei. Într-o zi un librar șiret îi oferi în mare taină un volum în care, spunea el, un filozof grec din Alexandria dezvăluia cuprinsul celor patruzeci și două de cărți ermetice egiptene, împreună cu învățăturile dictate marilor preoți de către însuși Hermes Trismegistos. Prin acestea ei stăpâneau misterele vieții și ale morții. Volumul, nefiind multiplicat, stârni curiozitatea lui Axius care îl cumpără îndată pe trei mii de sesterții.
De cum începu să citească, Axius se simți cuprins de o emoție stranie, parcă i s-ar fi răscolit toate adâncimile sufletului.
Citind i se părea mereu că întâlnește lucruri care dormeau într-însul, pe care le-a visat cândva și apoi le-a uitat când s-a deșteptat. Și cu toate acestea era vorba de lucruri de care, știa foarte bine, nu mai auzise niciodată în viața aceasta. În trei zile isprăvi cartea și o trecu lui Myro, vrând să-și controleze prin el impresiile ciudate ce i le născuse. Myro însă nu găsi nimic deosebit. Ba, când Axius îi ceru părerea, libertul spuse că autorul volumului nu poate fi un filozof, deoarece a îngrămă-dit superstiții, prodigii și miracole pe care nu le iau în serios decât spiritele naive; el credea că, prin cartea aceasta, se urmărește doar o propagandă pentru cultul isiac.
Axius, auzindu-l, se supără, parcă l-ar fi jignit în ce avea mai sacru, strigă și apoi se înfurie într-atâta, că îl amenință cu flagelatorul. Bibliotecarul se spăimântă, îi imploră mila, scuzându-se că se obișnuise a vorbi deschis când stăpânul binevoia să-i asculte părerea. Axius se potoli îndată, rușinat de o ieșire pe care singur nu și-o putea explica.
Peste câteva zile se apucă să citească iar volumul misterios.
Cum îl deschise, impresia ciudată îl prinse iar în rețelele ei.
Era singur în bibliotecă. Amurgea și lumina slăbea. Pe când citea tocmai despre judecata lui Osiris, auzi brusc un glas care îl făcu să sară în picioare, parcă ar fi răsunat dintr-o adâncime necunoscută a sufletului său:
— Stăpâne… În fața lui, lângă una din coloanele ce despărțeau biblioteca de atrium, stătea o sclavă tânără, într-o tunică verde-mohorâtă, cu brațele goale, cu niște sandale brune de lână, cu părul blond-auriu împletit în două coade ce-i atârnau pe spate.
— Ce vrei?… Cine ești? întrebă Axius buimac, parcă-ar fi văzut o fantomă.
— Servilia…
— Servilia? bâlbâi Axius, mai nedumerit.
— Sclava stăpânei Chrysilla Autronia…
— Nu te-am mai văzut pe-aici, zise el, mereu încurcat.
— Sunt numai de trei zile în casa voastră, stăpâne. Am crescut în Patavium, pe moșia ta, și am fost învățată de mică meșteșugul de-a servi pe stăpâna mea când vrea să se împodobească.
Sclava vorbea foarte blând, cu glasul tremurat de o emoție mare, totuși limpede și grăbit, ca o lecție spusă pe dinafară.
Vorbind, privirile ei minunate și aprinse se înfigeau în ochii lui Axius, care o sorbea din ce în ce mai lacom. Ochii ei erau verzi și adânci ca un vârtej de ape și aveau o lumină fermecătoare.
— Ce vrei? o întrerupse Axius cu o asprime prin care căuta parcă să se apere de vraja ce-l înlănțuia.
Servilia plecă ochii, ca surprinsă asupra unei fapte nesocotite.
Buzele ei pline și umede șoptiră încet, umil:
— Chrysilla Autronia te vestește că…
— Bine! Du-te, du-te! strigă Axius, fără să mai aștepte să afle pentru ce a venit, simțind acuma că, de va mai sta în fața lui și de-i va mai auzi glasul, nu se va putea stăpâni să n-o ia în brațe.
Sclava, puțin speriată de vocea lui, ridică ușor pleoapele, îi întâlni privirea, se întoarse și porni spre atrium. Axius o vedea îndepărtându-se. Șoldurile ei se legănau chemătoare.
Pulpele plăpânde, goale, luceau în lumina stinsă a amurgului.
Și deodată fu cuprins de o teamă sugrumătoare, parcă plecarea Serviliei i-ar seca inima. Simțea că, nemaivăzându-i ochii și neauzindu-i glasul, lumea întreagă are să se sfărâme, iar el va rămânea singur, strivit între dărâmături.
Și atunci, fără să-și dea seama, murmură rugător:
— Servilia…
Ea se opri și întoarse capul. În ochii ei străfulgeră o bucurie pe care însă o înăbuși scurt. Răspunse supusă:
— Stăpâne…
În aceeași clipă Axius tresări, ca smuls dintr-un farmec, și zise cu o liniște stăpânită:
— Nimica… Du-te!
Servilia dispăru. În tăcerea deasă Axius mai auzi foșnetul molatic al sandalelor ei pe lespezile pardoselei. În bibliotecă, în aerul pătruns cu miros de șofran, pluteau undele unui parfum, ca și când urmele sufletului ei ar fi rămas să-l ispitească.
De-abia într-un târziu își veni cu totul în fire, întrebânduse cum s-a putut pierde așa în fața unei sclave. Până azi privise numai ca obiecte de muncă pe sclavele multe ce le avea aici, ca și la Antium sau la Patavium. Și tocmai o sclavă să-i zdruncine iubirea pentru Chrysilla și poate chiar toată fericirea vieții? Râse singur, ridică din umeri cu dispreț și se gândi că a fost o rătăcire neroadă întâmplarea cu Servilia aceasta. Dar imediat, peste gândul disprețuitor, se ivi o înduioșare: „Servilia… Ce nume și ce privire ciudată!“ Inima îi bătea ca în preajma unei bucurii mari. Văzu iar pe Servilia, în același loc, parcă s-ar fi întors, și-i auzi glasul alinător. Își aduse aminte că nici barem n-a lăsat-o să-i spună de ce a venit. Îi părea rău.
Vrând să-și alunge din suflet părerea de rău, își zise că desigur Chrysilla a trimis-o și poate pentru ceva important.
Cum să fie atât de bădăran cu Chrysilla din pricina unei sclave necunoscute care l-a tulburat cine știe cum, poate printr-o vrajă? Trebuie să meargă, să vadă ce dorește Chrysilla.
Puse volumul cu tainele lui Hermes Trismegistos în raft, apoi trecu în atrium. Mergând și zicându-și că vrea să împace pe Chrysilla, își dădea seama că dorește pe Servilia și că numai pentru ea caută pe Chrysilla. Gândul i se păru jignitor, încercă să-l gonească, dar îi revenea neîncetat ca o muscă stăruitoare.
Găsi pe Chrysilla cu sclava care tocmai îi povestea cum a alungat-o, fără nici o vină, stăpânul. De cum o zări, tulburarea i se mulcomi, parcă s-ar fi înlăturat o mare primejdie. Inima însă îi bătea speriată, neputincios a o mulcomi. Se apropie de Chrysilla, căutând să nu se uite la sclava pe care totuși o vedea și chiar îi simțea privirile. Chrysilla îi zâmbi cu o mustrare drăgăstoasă:
— Vai, Axius, nici n-ai vrut să asculți pe Servilia? Auzind numele ei, iar se încurcă, mai ales că în aceeași clipă întâlni aievea, la spatele Chrysillei, ochii verzi ai sclavei.
Erau atât de adânci și-l chemau atât de ispititor, că trebui să facă sforțări dureroase să nu uite că la mijloc se află femeia lui. Vorbi ceva, chinuit numai de teama să nu-i observe Chrysilla zbuciumarea. Și totuși, vorbind, nu-și lua ochii de la Servilia care se retrăsese lângă ușă și acuma stătea, neclintită, cu corpul puțin plecat, cu brațele atârnate, cu capul în piept.
Axius simțea, de sub genele îmbinate, privirea ei arzătoare urmărindu-l neîncetat ca și când ar fi fost călăuzită de o putere supraomenească. În vreme ce inima lui o mângâia, fața i se schimonosea din pricina încordării de a-și înăbuși o pornire împotriva căreia rațiunea lui se revolta. Chrysilla îi văzu încruntarea și vru să i-o potolească încolăcindu-i gâtul cu amândouă brațele și murmurând:
— Lasă, nu mai fi supărat pe ea.
Cuvintele ei blânde îl întărâtară deodată, parcă i-ar fi descoperit taina ascunsă cu atâta chin. I se roșiră obrajii, vinele i se îngroșară pe tâmple strigând cu un glas răgușit ca și când o mână nevăzută ar fi încercat să-i înăbușe vorbele:
— Pleacă!… Pleacă!
Servilia ieși. Pe când închidea ușa, Axius repetă, dar cu altă voce, aproape chemătoare:
— Pleacă!
Când n-o mai văzu, se simți brusc atât de singur, parcă și-ar fi pierdut sufletul. Sărutarea Chrysillei, care căuta să-i astâmpere mânia, îl ardea ca o insultă.
— De ce ești rău cu Servilia? îi șopti Chrysilla. E o fată așa de blândă. Mi-e dragă ca o soră. Numai de trei zile o am și parcă am fi crescut împreună. De altfel libertul tău favorit mi-a adus-o, ca să-mi facă o surpriză cu ea. În ziua căsătoriei noastre a trimis poruncă la Patavium să crească pentru mine o sclavă și s-o învețe toate iscusințele unei bune slujitoare…
Cei de-acolo au ales pe Servilia, pe atunci o copilă. Libertul voia să mi-o dăruiască în ziua când vom împlini zece ani de căsnicie. Și mi-ar fi oferit-o de-acum o lună, dar sărmana fată a întârziat pe drum și apoi a mai ținut-o și libertul ascunsă, câteva zile, să se odihnească, s-o pună la încercare, s-o îmbrace înainte de-a mi-o arăta.
Vorbind îl dusese pe nesimțite până la un bisellium pe care se așezară amândoi. Femeia îi cuprinse mijlocul și-și lipi sânii plini de pieptul lui, vrând astfel, prin ațâțarea cărnii, să-i schimbe gândurile mânioase. Axius asculta bucuros lămuririle ei asupra sclavei, dar mângâierile amoroase îl supărau, parcă, răbdându-le, ar fi jignit pe cealaltă.
— Are o privire atât de stranie, zise dânsul încet, desfăcânduse din îmbrățișarea ei stăruitoare.
— Ți se pare, murmură Chrysilla cu alt glas, puțin vexată că avansurile ei n-au fost luate în seamă. Apoi ce mai atâta vorbă pentru o sclavă. Dacă te supără vederea ei, poruncește flagelatorului s-o bată bine, ca să te răcorești auzindu-i vaietele.
— Nu, nu! făcu Axius aproape îngrozit. Ar fi o nedreptate să fie biciuită fără vină!
— Sau spune-mi că dorești și chiar azi o trimit înapoi la Patavium, să nu te mai enerveze prezența ei în casă! adăugă femeia, în picioare, cu o mândrie rece.
— Nu, nici asta! se apără bărbatul, mai spăimântat. De ce să te lipsești tu de o sclavă bună pentru un capriciu prostesc al meu? Nu, nu vreau! De altfel nu mă simt prea bine și poate de aceea mă necăjesc toate nimicurile.
Îi veni în gând că, într-adevăr, poate să fie la mijloc, dacă nu o boală, cel puțin o vrajă. I-ar fi fost însă rușine să mărturisească temerea de vrăji, nedemnă pentru un om ca el, cu cunoștințe bogate filozofice. Superstițiile sunt bune numai pentru cei simpli și fără învățătură.
— Și tocmai ar trebui să plec la Antium, unde pare să se fi întâmplat ceva, căci mă cheamă mama, adăugă, după o mică pauză, cu un oftat de ușurare ca și când ar fi scăpat dintr-o primejdie.
Mințea. Nu-l chemase nimeni nicăieri. Gândul plecăierii îi răsărise acuma. Fiindcă Chrysillei nu-i putea spune că se simte fermecat de o sclavă, are să se sfătuiască cu Lollia care, obișnuită să se lupte mereu cu toate soiurile de vrăji, poate va ști o iarbă sau vreun descântec, să-i vindece boala ciudată ce-i zdruncină sufletul.
Auzindu-l că nu i-e bine, Chrysilla își uită îndată orgoliul rănit și îl imploră să nu plece, să nu se îmbolnăvească mai rău, să trimită pe un libert. Axius se încurcă și nu cuteză să se uite în ochii ei:
— Bine, bine… Să mai vedem!