Ghilotina se ridică într-o zi în fața Palatului Primăriei. Piața se umplu de curioși. Bureala aspră, de sfârșit de iarnă, străbătea prin haine. Călăul, cu mânecile suflecate, umbla de ici-colo în jurul mașinii de ucis, dârdâind, mormăind cine știe ce…
Apoi se făcu o mișcare în mulțime. Capetele se întoarseră în aceeași direcție. Se auzeau răcnete voioase amestecate cu cântece, apropiindu-se. Careta înaltă apăru înconjurată de soldați, venind de la închisoarea Baudet, precedată de câteva zeci de entuziaști în bonetă roșie, urlând parcă ar fi mers la o petrecere de carnaval. Condamnatul, în picioare, se sprijinea cu o mână de loitra umedă. Era un călugăr de peste optzeci de ani, gârbov. De-abia se putu urca pe cele cinci trepte ale eșafodului. Călăul îi făcu repede toaleta, dezvelindu-i bine gâtul și legându-i brațele la spate. Doi ucenici potriviră capul în gaura deasupra căreia atârna satârul greu. Zece tobe uruiau împrejur, acoperind chiar cântecele entuziaștilor. Apoi călăul smuci sfoara și cuțitul căzu. Capul se rostogoli în coșul de nuiele. Sângele țâșni din gâtul retezat, roși brațul călăului care apucă de păr capul tăiat și-l arătă mulțimii. Câțiva slabi de înger se înfiorară. Buzele însângerate parcă se mai mișcau.
Un spectator din primele rânduri se cutremură, parcă l-ar fi cuprins amețeala, gata să se prăbușească. Vecinii îl sprijiniră.
Era Flavigny, care, prin prezența lui la execuția unui fanatic bătrân, osândit pentru că dosise scripte incendiare, voia să-și demonstreze în public sentimentele republicane și să se pună astfel la adăpost de orice suspiciune.
Zăcu trei zile. Avu călduri și vedenii. Gaston îl îngriji.
Antoinette aduse în taină un duhovnic să-i citească rugăciuni.
Îndată se simți mai bine. Își scuza apoi slăbiciunea:
— Execuția în sine n-a putut să mă zdruncine, nu! Sunt doctor și moartea nu mă sperie, nici sângele… Numai femeile leșină când văd un cap tăiat!… Dar eu, republican până în măduva oaselor?… Cred însă că am răcit. A fost un frig viclean cum nu s-a mai pomenit… Multă lume trebuie să se fi îmbolnăvit.
Totuși nici nu mai trecu prin piața primăriei, parcă acolo l-ar fi așteptat și pe el ghilotina. Își potrivi treburile așa, încât să iasă cât mai rar și mai puțin în oraș. Pretextând că e obosit, cedă lui Gaston chiar și floarea pacienților. Veștile însă soseau acasă, zilnic, despre cele ce se petreceau. Află că numărul arestaților a trecut de o mie, că tribunalul reorganizat de Lebon condamnă mereu-mereu, că ghilotina lucrează neîncetat. Apoi auzi că ghilotina s-a mutat în Place de la Comédie, că alături s-a ridicat o gheretă de scânduri unde spectatorii entuziaști găsesc băuturi ieftine, că însuși Lebon privește execuțiile din balconul teatrului. De altfel reprezentantul poporului în misiune parcă și-ar fi pierdut mințile. Se zicea că toată noaptea o duce în chefuri cu judecătorii și jurații tribunalului revoluționar. Bătrânul Duhem povesti cazul marchizului de Vieux-Fort care, legat de scândura fatală, cu satârul deasupra capului, a trebuit să asculte așa o cuvântare a lui Lebon, anunțând victoria de la Menin, ca să poată comunica tuturor fanaticilor din lumea cealaltă triumful republicii.
Gaston parc-ar fi fost de piatră, devenea tot mai tăcut.
Asculta și el povestirile despre faptele lui Lebon. Uneori avea remușcări. Poate dacă ar fi primit propunerile reprezentantului, nu s-ar vărsa atâta sânge în numele republicii și al libertății.
Se întorcea. Cine știe dacă ar fi putut împiedica el singur cele ce se întâmplă și dacă n-ar fi azi și el altul? Nu mai întâlnise pe Lebon de-atunci. Scena din cabinetul lui îl însoțea însă mereu, pretutindeni. Și, din ce în ce mai mult, i se părea că a vorbit atunci cu doi oameni deosebiți, deși cuprinși într-o înfățișare exterioară unică.
Cu cât se înfrumuseța vremea, cu atât activitatea tribunalului revoluționar se întețea. Pe la sfârșitul lunii germinal începură furneurile: într-o zi douăzeci de oameni, în altă zi doisprezece, apoi douăzeci și opt… Călăii, ca să nu-și piardă entuziasmul, luau masa împreună cu reprezentantul poporului în misiune. În primele zile de messidor se răspândi zvonul că se pregătește un proces extraordinar. Șasesprezece preoți, călugări și călugărițe vor fi judecați pentru fanatism. Spre mai mare solemnitate, tribunalul va ține ședința aceasta în catedrala transformată în Templul Rațiunii. Acuzații au și fost mutați, din diferitele închisori, la Baudet, anticamera morții.
Știrea tulbură pe Gaston, mai mult decât toate celelalte.
Se gândi să meargă și el la proces. N-a fost niciodată. Măcar de curiozitate face să meargă. Apoi acuzații sunt toți clericii urâți. Chibzui mai bine și hotărî să-și vadă de treabă, ca și până acuma. În dimineața de 13 messidor ieși, ca de obicei, pe jos, să viziteze pe pacienții care nu puteau veni la consultație. Era cald, plăcut. Soarele, pe cerul curat, râdea.
Gaston se uită la ceasornic. Mai avea vreme. Vru să facă o plimbare, să-și liniștească gândurile. De-abia ici-colo întâlnea câte-un om, parcă orașul ar fi fost sub călcâiul unui dușman de a cărui frică nimeni nu îndrăznea să iasă din casă. Cotea dintr-o stradă în alta, la întâmplare, fără țintă. Prin minte, oricât se silea să se stăpânească, îi umbla neîncetat, ca o chemare obsedantă: „Azi e procesul…“ Se pomeni în fața primăriei. Turnul se înălța spre cer ca un braț amenințător. Gaston nu-l văzu, precum nu vedea nici fațada gotică a palatului. Ochii lui căutau însă ceva cu înfrigurare.
„Unde-o fi fost aici ghilotina?“ își zise deodată.
Întrebarea îl spăimântă, atât i se păru de curioasă. Plecă repede, parcă ar fi vrut să scape de o urmărire. Străzile se schimbau. Nici nu-și dădea seama pe unde trece. Ajunse la Place de la Comédie. Clădirea teatrului îl ademenea. Îi veni în minte că n-a mai fost deloc la teatru de când s-a întors de la Paris. Ar trebui să meargă. Dar întâi să vadă ce se joacă.
Se apropie. De dincolo de scară îi apăru ghilotina. Uită de teatru, ocoli scara, cu ochii la pervazul înalt pe platforma largă, făcută parcă să cuprindă zeci de condamnați. Satârul lipsea. Un soldat plictisit păzea, rezemat de un colț. Mai încolo, în ghereta coperită cu pânză, niște oameni vorbeau tare.
„Am întârziat! își zise Gaston, ca și când s-ar fi scuzat că pleacă. Mă așteaptă bolnavii.“ Porni pe o stradă și nimeri la catedrală.
„La urma-urmelor de ce n-aș intra? se gândi pășind hotărât pe treptele largi și făcându-și loc printre cetățeni, să pătrundă.
De ce mi-ar fi frică? Republica trebuie să pedepsească pe vinovați.“ Se strecură până lângă băncile juraților. Procesul începuse.
Acuzatorul public cerea pedeapsa cu moartea pentru șase călugări vinovați de-a fi fanatici în toată puterea cuvântului.
Își împodobea rechizitoriul cu glume și sentințe. Publicul râdea cu hohote. Președintele râdea indulgent. Un jurat strigă ironic:
— Dacă acuzații sunt în stare să ne arate infernul, să fie achitați!
Acuzatorul sfârși patetic cu o perorație asupra binefacerilor republicii. Jurații votară pe față. Președintele rosti sentința de moarte, adăugând grăbit:
— Alții!
Fură introduși doi carmeliți desculți, apoi trei preoți. Atunci intră Lebon. Președintele îl salută ceremonios. I se oferi un fotoliu, și Lebon se așeză grav, fără a mulțumi aplauzelor care nu voiau să înceteze.
Apoi președintele ordonă să vie altă serie de acuzați.
Intrară cinci călugărițe. Gaston privea, parcă n-ar fi înțeles nimic. Asculta cu mare atenție și totuși nu se dumerea de loc.
Se întreba dacă aici într-adevăr e vorba de viața și moartea oamenilor sau se joacă doar o glumă sinistră. Se uita când la judecători, când la jurați, când la acuzator, căutând explicații.
Îl bucurase sosirea lui Lebon, dar în ochii lui nu găsi decât o ură atât de grea, încât îi schimba fața întreagă, dându-i o înfățișare sălbatică.
Se citea actul de acuzare a călugărițelor și Gaston auzi:
— Yvonne Collignon, optsprezece ani, necăsătorită…
Tresări. Numele i se agăță în minte ca o verigă într-un cârlig potrivit de mult. Cunoștea numele, deși era sigur că nu l-a mai auzit niciodată. Își răscolea amintirile cu o stăruință ce-l chinuia. Și în aceeași vreme se uita la grupul acuzatelor, toate în negru, să ghicească pe Yvonne. O recunoscu. Micuță, plăpândă, cu părul castaniu-deschis, cu obrajii ca varul. Se ținea ca un copil de brațul unei bătrâne, și, din când în când, se cutremura, parcă nu și-ar fi putut stăpâni o înfiorare.
Un răstimp, Gaston iar nu mai înțelese nimic. Tocmai întrun târziu îi răsună în urechi glasul președintelui:
— Alta!… Collignon… Numele tău?
— Yvonne Collignon de Gargan, auzi Gaston foarte limpede.
Președintele se înfurie, răcni că republica nu permite s-o sfideze aristocrația fanatică, amenință pe acuzată că o va exclude de la dezbateri. Toată sala fu indignată. Acuzata se agăță mai înfricoșată de brațul bătrânei și se uită împrejur, parc-ar fi întrebat ce a greșit. Gaston îi urmărea mișcările, îi întâlni ochii. Făcu doi pași spre Yvonne, uluit. Privirile lor rămaseră o clipă încrucișate. Avu și ea o tresărire ciudată, ca și când ar fi zărit un apărător căutat. Dar interogatoriul continuă.
— Crezi într-un ci devant Dumnezeu? întrebă președintele.
— Da, părinte! murmură acuzata.
Publicul izbucni într-un hohot de râs. Râseră jurații, judecătorii, până și Lebon. Yvonne își roti privirea desperată, întâlni iar ochii lui Gaston. Președintele reluă:
— Aici nu suntem la mănăstire, înțelegi?.. Răspunde la întrebare!
— Da, domnule! făcu acuzata, stârnind o nouă năvală de râsete.
Președintele îi explică, blajin, că republica, decretând egalitatea tuturor, nu cunoaște decât cetățeni, așa că el nu e decât cetățean-președinte.
Interogatoriul se încheie repede și acuzatorul începu un discurs fulgerător, subliniat pe-alocuri de aplauzele publicului și de aprobările lui Lebon. Gaston stătea pe jăratic. Ochii lui priveau pe Yvonne și inima îi spunea că are s-o piardă. Iar simțământul acesta îl umplea de o groază fără margini. Se gândea că trebuie să o scape negreșit. Mii de planuri fantastice îi răsăreau în minte și se stingeau. Apoi, câte-o clipire, uita tot, parcă ar fi dispărut lumea și ar fi rămas numai el cu Yvonne. Era o undă de fericire, ca o ispită din infinit, care se risipea înainte de a se putea închega. Teama că va trebui să se despartă de Yvonne îi copleșea inima. Îndemnurile s-o salveze reveneau mai poruncitoare.
— A bas les calotins! urlară deodată sute de glasuri în sală.
Rechizitoriul se sfârșise. Pe fața lui Lebon se vedea un surâs de mulțumire. O acuzată încercă să vorbească. Președintele strigă tăios, imitând pe acuzatorul din Paris.
— Tu n’as pas la parole!
Voturile juraților străpungeau inima lui Gaston ca niște pumnale.
Yvonne întoarse capul spre el. În ochii ei era o rugăciune plină de taine. Îi sorbi privirea, pierdut. Apoi se reculese ca trezit din vis și se repezi, printre soldații de gardă, în fața președintelui, strigând:
— Yvonne e nevinovată!
Judecătorii înlemniră pe scaunele înalte. În sală se încinseră murmure. Un soldat îl înșfăcă de umăr, oprindu-l pe loc. Lebon sări în picioare. Îl recunoscu. Șovăi o clipă, parc-ar fi crezut că e nebun. Apoi răspunse tare, cu o privire pătrunzătoare:
— E o fanatică mai periculoasă ca toți ceilalți!
— Tu ești fanatic, Lebon! Și asasin!… Asasin! răcni Gaston, desperat, zvârcolindu-se să se smulgă din mâinile soldatului.
Lebon îngălbeni. În ochi i se aprinse o lucire sângeroasă.
Rumoarea în sală se potoli, încât glasul lui, deși răgușit de mânie, răsună ca vâjâitul unui paloș care cade:
— În numele Republicii, una și indivizibilă…
Gaston fu judecat imediat. Lebon citi, pentru luminarea juriului, un pasaj dintr-o scrisoare primită de curând în care însuși Robespierre îi atrăgea atenția asupra doctorului Gaston Duhem, ateist primejdios. Acuzatorul împroviză un rechizitoriu încărcat de indignare. Doi jurați se abținură, declarând patetic că acuzatul le-a redat odinioară sănătatea, îngrijindu-i frățește.
Fu condamnat la moarte considerând că a apărat o fanatică osândită de tribunal, a insultat republica în persoana reprezentantului ei inviolabil, a tulburat cu insolență ședința, s-a dovedit a fi propagatorul unui ateism feroce care periclitează sănătatea morală a patriei.
Ședința fu ridicată. Lebon luă de o parte pe acuzatorul Darthé, îi spuse că ține mult să-și arate recunoștința față de condamnatul care a salvat, acum șase ani, de la moarte pe tatăl său, și deci să pună, pe lista de ordine a execuțiilor, întâia pe Yvonne Collignon și imediat după ea pe Gaston Duhem.
Adăugă melancolic:
— Poate că se iubesc… Barem să treacă împreună în lumea cealaltă…