… Pânza așteptării era străvezie. Palpitațiile lumilor se răsfrângeau într-însa, se încrucișau în esența sufletului ca întrun centru mobil al infinitului. Și sufletul avea strălucirile conștiinței atotcuprinzătoare în preajma marii mântuiri.
Apoi pânza începu să se destrame și sufletul își recunoscu iar singurătatea în coborârea bruscă pe linia transformării supreme. Conștiința își pierdea mereu luminile amestecânduse în șuvoiul timpului, rostogolindu-se în îmbrățișarea spațiului.
Întunericul primi scânteia spirituală a sufletului ca o sămânță de eternitate…