Precum la moartea lui Voltaire purtase cu pietate doliul, tot astfel îi păstrase și lozinca: „Ecrasez l’infâme!“ În ea își înfășură chiar diploma de doctor cu care se întoarse acasă după studii strălucite.
Duhem dădu o masă mare în onoarea tânărului doctor. Printre invitați, cei dintâi fură Flavigny cu fiica sa Antoinette. La sfârșitul banchetului se făcu, o surpriză aranjată de bătrâni în toate amănuntele, logodna lui Gaston cu drăgălașa Antoinette. Elocința comesenilor se revărsă în numeroase discursuri de felicitare, stropite cu vinuri numai din anul nașterii logodnicului. Un orator indiscret și neinițiat își îngădui o aluzie la vârsta Antoinettei, cerând să guste din vinul anului ei care trebuie să fie mai nou și mai dulce.
I se astupă gura cu glume, dar Flavigny șopti spițerului să-l șteargă din lista invitaților la nuntă.
Antoinette era într-adevăr cu cinci ani mai mare ca Gaston.
Rămasă orfană de mamă la zece ani, Flavigny o crescuse la călugărițele ursuline în mijlocul cărora Antoinette s-a umplut de credință în Dumnezeu și de respect adânc pentru manierele nobleței. Înaltă, slabă, cu figura uscățivă și lunguiață, cu nasul subțire și ochii severi, avea înfățișarea unei abatise înăcrite. În copilărie, Gaston a disprețuit-o din pricina bigotismului ei încăpățânat. Mai târziu, când venea în vacanță de la Paris, s-au ciocnit deseori, totdeauna pe chestii religioase. Gaston n-o ura, nici n-o iubea. Iubiri sentimentale avusese el la Paris, mai mult sau mai puțin durabile, cu fete care vorbeau numai despre inimă. Pentru căsnicie iubirea nu o credea indispensabilă. O potrivire sufletească, bazată pe o comunitate de idei, i se părea mai rațional. Pe Antoinette o lua numai ca să nu amărască pe tatăl său. De-abia după ce se hotărâse să se însoare cu ea, își stabili ca scop convertirea Antoinettei la cultul rațiunii.
Tinerii căsătoriți își începură viața comună în casa spițerului.
Antoinette se înțelegea de minune cu mama lui Gaston și amândouă nu se înțelegeau deloc cu el. Încercară să-l convingă să meargă și el la biserică duminica; Gaston refuză surâzând. Dna Duhem nu stărui, fiindcă nici Duhem nu era mai bun. Antoinette se înverșună. De altfel ea își pusese în gând, din ziua când s-a hotărât căsnicia, să împace pe Gaston cu bunul Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest rezultat pios, renunță, cel puțin deocamdată, chiar la ambițiile ei de noblețe. Când trebui să-și dea seama că toate sforțările directe se frâng de cerbicia lui, îi făcu imputări că-și pierde vremea cu studii nefolositoare în loc să caute a-și câștiga o clientelă serioasă. Se plânse și lui Duhem care, în privința aceasta, îi luă partea. În cele din urmă ținură un consiliu de familie spre a dezbate și remedia toate greutățile noilor căsătoriți. Sfatul fu udat de lacrimile Antoinettei și ale dnei Duhem, în fața cărora toți trei bărbații se dovediră niște păgâni primejdioși.
Avură însă o satisfacție când cei doi socri convinseră pe Gaston că trebuie să practice medicina efectiv, hotărând mutarea tinerilor în casa din Place des Espagnols, unde Flavigny îl va introduce printre pacienții săi statornici.
Nici în casa socrului său, Gaston nu se dădu pe brazdă.
Ce-i drept, tânărul spori grabnic clientela doctorului Flavigny, dar în aceeași proporție îi micșoră veniturile, refuzând sistematic onorariul de la pacienții care nu i se păreau în stare să plătească.
În câteva luni merse atât de departe că, în loc să prefere pe bolnavii nobili și bogați, floarea pacienților, cum zicea Flavigny, umbla să vindece pe calicii din cartierele mărginașe. Ba, întro bună zi, Flavigny află cu groază că Gaston ducea și medicamente unor nenorociți care n-aveau bani să le cumpere. Atunci alergă la Duhem și-i spuse tot. Spițerul se spăimântă, încât trebui să-l liniștească doctorul zicând:
— Excelent băiat, dar cu desăvârșire lipsit de simț practic!
Căzură de acord că ar fi cazul să-i facă niște mustrări blânde. Nici unul nu îndrăznea să se însărcineze a i le comunica, atât de serios li se părea Gaston, a cărui știință îi uimise de multe ori. Se gândiră o clipă să recurgă la dna Duhem care, ca mamă, i-ar putea vorbi chiar despre un lucru atât de grav. În sfârșit făcură apel la Antoinette să-i atragă atenția, foarte fin, bineînțeles, că sistemul lui îi va ruina în curând pe toți și că medicul adevărat, tocmai spre a servi mai bine interesele bolnavilor, trebuie să-și îngrijească în primul rând propriile-i interese.
Era de-abia a șaptea lună de căsnicie și Antoinette se simțea profund dezamăgită. Încă nu-și pierduse toate speranțele, dar își zicea în taină că va trebui să renunțe la multe. O jignea îndeosebi mentalitatea lui Gaston, în care predomina o gravă lipsă de deferență față de tot ce avea ea mai scump: noblețe, rege, Dumnezeu… Deși îi sângera inima, nu scăpa nici un prilej fără a-i învedera manifestările grației divine în lucrurile cele mai neînsemnate. Răspunsul lui însă era invariabil același: navem nevoie de grația divină câtă vreme știința oferă explicații mai plauzibile. Și urmau lămuririle științifice, uneori atât de clare, că aproape s-o ispitească și pe ea, dacă n-ar fi avut în suflet rezistența solidă a credinței.
Gaston o ascultă și acuma cu surâsul care o exaspera, fiindcă într-însul era și ironie și încredere, și chiar o amabilitate deosebită de cea practicată în societatea nobilimii. Când isprăvi Antoinette, el vorbi cu glas blajin și totuși hotărât:
— Draga mea, d-ta ești soră cu Isus și fiică credincioasă a bisericii catolice, și cauți să răstălmăcești preceptele lor elementare; eu rămân păgân, dar țin să-mi împlinesc obligațiile umanitare față de frații de azi ai lui Hristos!
Antoinette avu o clipă de ezitare. I se păru că în răspunsul lui ar fi o licărire de dreptate. Își reveni repede. Urmă o discuție, întâi calmă și împestrițată doar cu aluzii ironice. Pe urmă Antoi-nette se aprinse, îi impută toate vinile trecute și viitoare, sfârșind prin argumentul lacrimilor. Gaston se înmuie, îi ceru iertare dacă ea crede că a jignit-o, jurându-i că o iubește.
— Ce folos că mă iubești, cât timp nu mă respecți? plânse femeia.
Bărbatul îi făcu îndată o declarație solemnă de respect.
— Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să cred că mă respecți pe mine? insistă ea, tot nemulțumită.
— Dumnezeu nu există, draga mea, pe când d-ta ești aici în carne și oase! zâmbi Gaston, încercând să-i sărute mâna.
— Asemenea cuvinte merită Bastilia! strigă Antoinette ferindu-se cu indignare.
— Și chiar eșafodul! completă bărbatul cu o lucire în ochi, care consternă pe Antoinette. Dar nici Bastilia și nici eșafodul nu mi-ar putea schimba convingerea că Dumnezeu nu există!
Privirea lui ciudată zdruncină din temelie încrederea Antoinettei.
În loc să continue străduințele de a-l converti, se mulțumi de-aci înainte să se roage pentru dânsul, seara și dimineața, să-i ierte Dumnezeu păcatele. Își compuse, și pentru viața de toate zilele, o înfățișare de martiră, prin care să-i dea o pildă vie și mută a superiorității virtuții creștine.
Rezultatul negativ al intervenției Antoinettei tulbură puțin pe Duhem și Flavigny. Se împăcară însă cu speranța că viața are să schimbe pe Gaston în bine. Până atunci farmacia va merge cu Duhem ca și înainte, iar Flavigny va îngriji singur de pacienții de seamă, ca în trecut, lăsând pe seama ginerelui numai sărăcimea.
Astfel stima lor pentru Gaston creștea tocmai din pricina ateismului său fără compromisuri. Încercau deseori să discute cu dânsul despre Dumnezeu. El se ferea. Când vorbea, era mai mult în glumă. Necredința lor de paradă îl plictisea ca și bigotismul Antoinettei. Își dăduse seama repede că armele lui sunt neputincioase față de fanatismul lor inconștient. Flavigny, în fiecare seară, după ce se încălzea în discuții cu prietenii, se fălea acasă că a părăsit definitiv pe Dumnezeu și că în știință găsește mângâierea supremă. Gaston zâmbea. O singură dată îi aminti că, deunăzi, când o răceală rebelă l-a trântit la pat, a chemat grabnic pe duhovnicul său benedictin.
Doctorul se supără, ripostă că atunci a fost vorba doar de împlinirea unei obligații sociale fără de care, în caz de moarte, ar fi rămas neîngropat.
Scăpând de bolnavii bogați, Gaston se bucură. Putea să-și dăruiască toată vremea și munca numai celor oropsiți. Umbla prin cartierele sărace, unde era așteptat ca Mântuitorul. Se simțea mândru seara când își putea zice că a dus o rază de mângâiere măcar într-o singură casă de nenorociți. Visa o societate în care toți oamenii să fie deopotrivă de fericiți.
Lumea începu să-l iubească. Deveni repede popular în tot orașul. Fu poreclit „doctorul calicilor“. Porecla îl măgulea, deși colegii îl batjocureau cu ea. Nu-i păsa de părerile lumii.
În toate își consulta numai propria-i conștiință care era mai severă cu dânsul decât toți judecătorii pământului.
— Omul e Dumnezeu! își zicea tot mai des cu un entuziasm ce-i dădea ochilor o strălucire deosebită.
Numai pe clerici nu-i socotea oameni. Avea o aversiune bolnăvicioasă pentru haina preoțească. Voia să și-o explice și nu găsea motive. Se gândea uneori că poate chiar ateismul lui izvorăște din ura împotriva castei clericale.
— Preoții sunt pricina tuturor relelor din lume! spunea atât de amărât, parcă ar fi suferit de pe urma clericilor cine știe ce nedreptate îngrozitoare. Într-o seară de toamnă, târziu, după ce se culcase toată casa, Gaston fu deșteptat din somn de zbârnâitul prelung al clopoțelului de la poartă. Afară de cazuri speciale, pacienții nocturni cădeau în sarcina lui, deoarece Flavigny, dacă își tulbura odihna, se resimțea câte două-trei zile. Zbârnâi a doua oară clopoțelul până să se urnească din pat Gaston, să-și ia halatul și felinarul. Trecu în odaia de consultații care comunica direct cu gangul dinspre poarta cea mare. Înainte de-a deschide, întrebă:
— Cine sună?
— Caut pe doctorul Duhem, răspunse o voce zgribulită.
Gaston deschise poarta. În piața întunecoasă ploua cu găleata. Un vânt aspru răbufni în gang. Doctorul ridică felinarul, ferindu-se de stropii ce pătrundeau înăuntru:
— Ce poftești?… Intră mai repede!
Străinul se strecură în gang. Avea în mână un felinar stins.
O glugă neagră îl îmbrăca din cap până la genunchi.
— Tatăl meu trage să moară… I-a venit rău adineaori…
Numai d-voastră îl puteți scăpa… Vă rog din toată inima…
Gaston lumină fața străinului. De sub glugă îl priveau doi ochi cenușii, înfricoșați. Doctorul se dădu înapoi, parcă s-ar fi speriat de privirea lui.
— Cine e tatăl d-tale?
— Dogarul Lebon.
— Bine. Mergem! zise Gaston, stăpânindu-și neîncrederea.
Îl pofti în odaia de consultații, aprinse o lumânare și-l lăsă acolo să aștepte până se va îmbrăca. Înainte de-a trece în dormitor, mai întrebă:
— Cum te cheamă pe d-ta?
— Joseph Lebon, murmură străinul, adăugând îndată cu un surâs de umilință și sfială: Ploaia m-a pătruns până la piele…
Mi-e frică să nu se scurgă apă, să murdăresc pardoseala… Mai bine să aștept afară, în gang!
— Nu, nu! Fii liniștit! Vin numaidecât! se rușină doctorul, dispărând.
Figura străinului îl obseda. I se părea cunoscută, inspirându-i o teamă ciudată. Când reveni, găsi pe Lebon cu gluga descheiată, cu felinarul aprins. De-abia acuma observă, sub glugă, haina preoțească.
— D-ta ești preot? făcu doctorul, uimit.
— Încă nu, zise tânărul. Sunt în ordinul Oratorienilor. Monseniorul de Talleyrand, episcopul din Autun, mi-a făgăduit însă o parohie pentru sărbătorile Crăciunului viitor.
— Așa? Acuma înțeleg… mormăi Gaston, parcă ar fi găsit explicația simțământului ciudat de adineaori! Bine! Gata!
Mergem!
Pe drum, prin ploaia care-i biciuia, Lebon vorbea numai despre Dumnezeu, cu glas de suferință cucernică. Gaston asculta tăcut; prin minte îi șerpuia neîncetat gândul că pe tovarășul lui de-acuma nu-l va mai putea uita niciodată…
Gândul i se părea bizar și superstițios. Încerca să-l alunge și nu reușea.