Cu cât se apropia de Italia, cu atât calea i se părea mai lungă. Cele câteva zile, de la Brundusium la Roma, fură o eternitate. Glasul colosului de granit îi cânta iar în inimă ca o poruncă supremă.
Sosi pe neașteptate. Nomenclatorul se minună văzându-l, parcă nu l-ar fi recunoscut. De altfel Axius slăbise; pielea i se întinsese pe obraji și se bronzase, iar în ochii măriți avea o lucire misterioasă ca o revelație.
Sclavii casei năpădiră în atrium, înconjurând cu o bucurie zgomotoasă pe stăpânul reîntors dintr-o călătorie atât de lungă.
Gălăgia neobișnuită chemă îndată pe Chrysilla. Îl zări din peristil în mijlocul sclavilor. Se repezi la dânsul cu o izbucnire de lacrimi, îl îmbrățișă vijelios, pipăindu-l cu mâinile, parcă n-ar fi crezut că este el aievea. Sclavii dispărură. Rămaseră singuri.
— Axius, iubitul meu, bine-ai venit! Și nici nu m-ai vestit ca să te aștept, îngâna Chrysilla, sărutându-i când obrajii, când mâinile, plângând și râzând deodată.
Axius stătea nemișcat, căutând doar din ochi pe cineva, cum căutase mereu de când trecuse pragul vestibulului, prin mulțimea sclavilor, ca și acuma în singurătatea peristilului împodobit cu coloane de porfir și statui albe de marmură. Apoi, cuprins de o îngrijorare, întrebă cu glas stins:
— Unde e Servilia? Chrysilla, copleșită de bucurie, auzi întrebarea numai ca prin vis și totuși o simți în inimă ca o împunsătură de pumnal.
Își curmă brusc efuziunile de iubire și ridică ochii în ochii lui.
Văzând privirea ceea stranie, Chrysilla se retrase instinctiv.
Plin încă de pulberea drumului, cu fața murdară și barba nerasă de trei zile, Axius părea un barbar cu sufletul stăpânit de o taină cumplită pe care o trădează ochii aprinși într-o lumină sălbatică și totuși cuminte. Din privirea lui apoi înțelese deodată tot. Ca o rază de fulger, privirea aceasta evocă în sufletul ei crâmpeie din trecut care acum dobândeau o înfățișare nouă: ura lui nemotivată pe Servilia, biciuirea sclavei, călătoria însăși. În urechi îi răsună mai clar întrebarea lui Axius, parcă i-ar fi repetat-o, și într-însa simți o primejdie care-i pune în cumpănă toată soarta. Îngrijorarea lui o făcu să ghicească răspunsul ce se cuvine să i-l dea.
— Servilia? murmură ea cu un dispreț tăios ca o lovitură de sabie.
Ridică mândră capul, îl măsură de sus până jos, strângând puțin pleoapele și zâmbind cu silă. Era într-o tunică de culoarea șofranului, care-i mlădia corpul și o înălța. Adăugă din vârful buzelor:
— Hm!
Apoi întoarse spatele și se îndreptă spre ușa de stejar a încăperilor ei. În deschizătura neagră se mai profilă o clipă silueta ei galbenă, ca o amenințare.
Axius rămase pe loc, cu aceeași întrebare în ochi:
— Unde e Servilia? Simțindu-se singur, îngrijorarea lui se schimbă în groază.
De ce n-a apărut Servilia? Poate că nici nu mai e aici? Pentru ce n-a răspuns Chrysilla? De-abia acuma își aduse aminte că Chrysilla a spus ceva. Glasul ei acuma îl spăimântă. O văzu iar întorcându-i spatele, hotărâtă parcă. În aceeași clipă o durere violentă îl zgudui, ca și când i s-ar fi împlântat un pumnal în piept.
Alergă desperat pe urmele Chrysillei. În cubiculum, la picioarele patului dublu, Servilia se zvârcolea, cu fața în sus, horcăind greu. La câțiva pași, alături, Chrysilla o privea rece, mulțumită, cu pumnii strânși. Auzind pașii lui Axius, întoarse ochii spre el și-i zise sfidător:
— Iată pe Servilia!
Axius se aruncă urlând de durere asupra sclavei, în pieptul căreia rămăsese înfipt pumnalul mic de argint cu mânerul de fildeș sculptat.
— Nu muri, Servilia, nu muri! strigă Axius, luându-i capul în mâini și privind acuma de-aproape lumina ochilor care de un an de zile a trăit în sufletul lui cu speranța eternității.
Pe fața Serviliei apăru o undă de bucurie, iar în ochii verzi, întâlnind ochii lui Axius, se aprinse o flacără vie de fericire nemărginită. Axius însă repetă în neștire, parcă prin cuvântul lui ar fi crezut că-i poate păstra viața:
— Nu muri…
Atunci atinse mânerul pumnalului. Se sperie și-l smulse din rană, sigur că așa are s-o salveze. Pe tunica verde a Serviliei se ivi o pată roșie de sânge care se înnegri repede. În ochii sticloși mai dăinui o clipă fâlfâirea de fericire, apoi se stinse.
Axius o chemă pe nume, din ce în ce mai deznădăjduit, până ce se prăbuși cu fruntea pe pieptul ei, într-un hohot de plâns.
Peste un răstimp auzi glasul Chrysillei care-l făcu să sară deodată în picioare. Parcă numai acuma și-ar fi dat seama că ea a ucis-o, avu o mișcare de furie. În mâna stângă strângea mânerul pumnalului însângerat. Femeia îl înfruntă cu o liniște care îi zdrobi chiar rădăcina mâniei. De altfel un gând îi spunea stăruitor că de-acuma ar fi de prisos orice.
Ieși năucit. Picioarele îl duceau singure. Când se pomeni în tepidarium, unde câțiva sclavi se întreceau să-i pregătească baia, își aduse aminte:
— Adevărat… trebuie să mă spăl. Sunt murdar de drum și de oboseală…
Un sclav cu trupul arămiu se apropie plecat să-i dezlege încălțămintea. Axius se dădu înapoi mirat. Zâmbi trist și făcu semn slujitorului să plece, că nu mai are nevoie de el. În baia de marmură trandafirie apa caldă se mai clătina ușor ca o oglindă de argint viu. Axius se uita curios, parc-ar fi văzut pentru întâia oară nu numai odaia, dar chiar lumea. Simți în stânga mânerul de fildeș și-i dădu drumul ca și când atingerea l-ar fi îngrozit. Pumnalul căzu zângănind pe pardoseala lucioasă, săltă de câteva ori ca un șarpe lovit și pe urmă alunecă în baie, la fund. O bolbocire tulbură oglinda apei și se pierdu în rotocoale tot mai line. Axius avu o tresărire scurtă, apoi uită totul. În mintea lui gândurile se zbăteau neputincioase, nimicindu-se unele pe altele într-un vălmășag haotic. În suflet însă i se deslușea un simțământ dureros de zădărnicie.
Se răsuci din umeri, parcă s-ar fi smuls dintr-o încleștare, se cutremură și începu să se dezbrace în mare grabă. Coborî cele cinci trepte. Apa caldă și parfumată îi mângâia picioarele ca îmbrățișarea unei femei iubite. Când își scufundă tot corpul, se simți atât de bine, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Bâjbâind cu mâinile pe fundul bazinului, dădu peste pumnalul care pândea acolo. Îl scoase deasupra apei și-l privi un răstimp cu mirare, întrebându-se ce caută pumnalul aici.
Tăișul era spălat, cu stropi lucitori ca niște diamante. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte deodată, își deschise vinele, foarte liniștit, cu vârful de argint, întâi la brațul stâng cu mâna dreaptă, apoi la brațul drept cu mâna stângă, și așeză pumnalul pe marginea bazinului. Întinse picioarele, își rezemă spinarea pe treptele de marmură așa încât capul să i se odihnească pe cea de sus. Simțea cum i se scurge sângele și-și zicea că apa trebuie să se roșească, dar nu se uita deloc la oglinda ei, ci numai în sus, fără a vedea nimic.
Mai târziu auzi un zgomot ciudat, apătos și se gândi că pumnalul iar a alunecat în apă, parcă ar fi viu și l-ar ispiti mereu.
Apoi gândurile i se înșirară ca într-un cerc în care nu mai putea pătrunde nimic afară de Servilia. Remușcări și păreri de rău încadrau toate crâmpeiele de amintiri șoptindu-i că a scăpat din mâini un noroc ce nu se mai întoarce niciodată.
O oboseală mare îi îngreuia tot corpul. Pleoapele îi apăsau bulbii ochilor ca niște capace de plumb. Gândurile i se încurcau iar, din ce în ce mai palide. O lumină gălbuie îi stăruia în ochi, tot mai slabă, mai tulbure. Simțea cum i se subția conștiința mereu până ce se pierdu în ușurarea întunericului deplin…
* * *
Sufletul, slobozit din încleștarea materială, se înălță vertiginos ca spre o țintă sigură care-l ademenește și pe care totuși n-o poate atinge. Urmele vieții se pierd în golul nemărginirii.
Conștiința singurătății îl însoțește între planurile celor două lumi. Pâlpâirile palide ale existenței pure îi aduc îndemnuri și speranțe. Între infinitul trecutului și infinitul viitorului sufletul șovăie ca în fața unei imense porți închise…