Anul de noviciat fu greu ca un păcat de moarte.
Ispita tăcerii și a singurătății ținu șapte săptămâni. Închis în chilia dosnică, nu putea vorbi cu nimeni afară de Dumnezeu.
Un călugăr mut îl conducea, dis-de-dimineață, în capela novicilor, unde trebuia să asculte, în genunchi, o liturghie lungă urmată de predici nesfârșite. Apoi iar singurătatea chiliei în care de-abia pătrundeau câteva raze de lumină cenușie.
O revoltă crâncenă îl frământă în primele zile. Genunchii îl dureau, iar tăcerea și singurătatea îi vâltorau amintirile vieții de-afară, zgomotoasă, veselă, pestriță. Îl chinuiau păreri de rău și dorințe de evadare. Se simțea ca îngropat de viu într-o criptă străveche. Pe urmă amintirile se împuținau, cernute parcă prin site tot mai dese. Resemnarea i se coborî în suflet, înfrumusețată de așteptarea unei revelații care trebuie să vie și pe care trebuie s-o merite. Începu să dorească un semn de încurajare din altă lume, o vedenie sfântă care să-i oțelească inima. Umbla de ici-colo prin chilia ca o cușcă, murmurând neîncetat cuvinte de rugăciune. Patul de scândură cu perna de lemn îl întăreau.
O măsuță șubredă și un scaun fără spetează mai avea, și pe perete, la căpătâi, o icoană a Maicii Domnului, veche, cu rama mâncată de carii. În fața ei se oprea din ce în ce mai mult, ca înaintea unei ființe vii. Zugrăveala stângace arăta un cap frumos de femeie, cu ochii mari, cu privirea blândă și plină de mistere.
Și ochii ei îl urmăreau necontenit, oriunde se mișca în chilie, parcă s-ar fi întors după el, chemători și mângâietori. Privirea lor, cunoscută, parc-ar fi întâlnit-o de mult, ascundea taina revelației pe care o râvnea din adâncimile su-fletului.
De-acuma nu se mai simțea singur. Privirea icoanei îl însoțea pretutindeni, îi lumina sufletul chiar în bezna nopților petrecute pe patul de scândură. În rugăciuni invoca mereu pe Maica Precista, adăpostul și sprijinul vieții lui.
Când se isprăviră cele șapte săptămâni de încercare și fu mutat între ceilalți novici, zgomotoși și indiscreți, i se păru că s-a coborât în purgatoriu. Convorbirile lor lumești, întrebările lor necuviincioase îl răneau în suflet. Smerenia și cuvioșia le erau necunoscute. Sfiala lui ajunse repede bătaia lor de joc.
Începu școala: citit, scris, socotit, cânt, religie.
Celariarul recomandase pe Hans magistrului novicilor ca pe un sfânt care a vorbit cu Mântuitorul. Magistrul era sceptic în privința vedeniilor mistice, spunând că au devenit atât de numeroase încât primejduiesc bazele credinței adevărate.
Fiindcă Hans era ascultător și silitor în toate, îl luă cu blândețe, împotriva obiceiului său de-a bruftului pe novici spre a le strivi gândurile lumești.
Învățătura însă nu-l ademenea. Iubirea tainică pentru Dumnezeu îi epuiza toate dorințele. Numai cântul îi plăcea. Melodiile triste parcă-i răscoleau în suflet altă viață. Învăța totuși cu sârguință citirea și scrierea. Voia să știe latinește ca să afle din cărți, fără ajutorul oamenilor, viețile sfinților după care să-și călăuzească viitorul. La socotit mânca deseori bătaie, împreună cu ceilalți elevi, ca să le intre mai bine în cap misterele adunării și scăderii. Singur Hans plângea amarnic, ca o fată, spre uimirea și chiar disprețul colegilor. Pentru toate suferințele găsea alinare în privirea icoanei sfinte din chilia tăcerii. Ca să nu se despartă de ea, ceruse să rămâie acolo, și celariarul Primin, în mod excepțional, îi îngăduise.
De altfel celariarul se mândrea a fi protectorul novicelui Hans.
Îl ajuta unde putea și se gândea mereu ce nume să-i dea, sfătuindu-se în privința aceasta cu călugării mai bătrâni. Unii propuneau să-l numească Chrodegang, în amintirea piosului și întâiului abate care a sfințit mănăstirea Lorsch acum două secole și jumătate. Magistrul novicilor, consultat de asemenea ca mai învățat între toți, stărui pentru numele Lollus, purtat odinioară cu mare cinste de abatele care a slujit întâia oară în bazilica nouă, în fața împăratului Carol cel Mare. Celariarul șovăi și, în cele din urmă, se opri la Adeodatus, după numele în care și-a botezat copilul sfântul Augustin. În duminica dinaintea ceremoniei legământului solemn, celariarul chemă la mănăstire toată familia lui Michel Boeheim să-și ia rămas bun de la Hans, spunându-le:
— De-acuma Hans e ca și mort pentru voi! E numai al lui Dumnezeu și al nostru.
Țăranul zâmbi încurcat și înduioșat, mormăind ceva despre sprijinul ce-l vor avea, prin Hans, pe lumea cealaltă. Mama copilului însă se porni pe niște bocete de răsună vorbitorul cu tavanul boltit. Hans, alb ca varul stins, cu un surâs de resemnare pe față, sărută pe toți cei patrusprezece frați ai săi.
Ceremonia se făcu apoi cu deosebită pompă. Însuși abatele Kempten, deși bolnav, sluji liturghia și ținu chiar o homilie specială, aducând ca pilde, pentru novicele care intra în viața monacală, virtuțile marilor cenobiți și reamintind cele trei calități indispensabile celor ce vor să servească aievea biserica Domnului: stabilitas, conversio morum, obedientia.
După serbarea din bazilică, celariarul Primin, lăcrimând de emoție, îmbrățișă pe tânărul frate, murmurând:
— Adeodatus, roagă-te și pentru mine, căci multe greșeli îmi apasă sufletul!
Spre toamnă, ciuma cea mare care bântuise Italia, ajunse în câmpia Rinului ca o vijelie năprasnică, răspândind moartea și groaza. Satul mănăstirii rămase pustiu; oamenii ce nu apucaseră să fugă spre miazănoapte, pieriră în mai puțin de două săptămâni. Morții neîngropați putrezeau pe ulițe și prin case. Câțiva călugări, care coborâseră în sat să îngrijească pe bolnavi, nu se mai întorseseră, iar alții nu mai îndrăzniră să iasă dintre zidurile mănăstirii. Atunci Adeodatus se oferi să plece să înmormânteze cadavrele, și exemplul lui îmbărbătă și pe alții. Toată familia lui Michel Boeheim fusese secerată de moartea neagră; Adeodatus își îngropă plângând părinții și frații.
Rămas de-acuma singur pe lume, Adeodatus se simțea mai aproape de Dumnezeu. În tovărășia călugărilor, în dormitorul comun, în refectoriul comun, parcă era un străin. Ceru și obținu o chilie, chiar alături de camera flagelației. Își luă și icoana Maicii Domnului. În seara când o văzu în chilia sa, avu o fericire atât de mare, că el însuși se spăimântă. Visuri necurate îl chinuiră. Ispita Diavolului îi tulbură inima. Dori o ispășire aspră. Intră de dimineață în odaia torturilor cucernice. Rugă pe un frate să-l pedepsească. Trebui să stăruie mult până ce primi, pe spinarea goală, cincizeci de curele. Carnea i se învineți. Durerea îi potoli sângele. Se întoarse mulțumit în chilie, căzu în genunchi în fața icoanei bătrâne și plânse:
— Sfântă Fecioară, îndură-te…