Petre Novac aduse trei profesori, șapte doctori și mai multe moașe iscusite. Plângea cu hohote văzând zvârcolirile femeii.
Toate fură în zadar. Femeia se prăpădi. Cu mari greutăți medicii izbutiră să salveze cel puțin copilașul.
Durerea bărbatului nu cunoștea margini. Săptămâni de zile fu urmărit de gânduri de sinucidere. Pierderea acestei femei parcă i-ar fi înjumătățit sufletul. Se mira lumea și nu înțelegea.
Cu doisprezece ani în urmă îi murise întâia nevastă și oamenii își aduseră aminte că Petre Novac nu s-a prăpădit cu firea, deși se știa că trăiseră împreună foarte bine. Cu a doua nevastă a avut două fetițe și totuși a alungat-o acum un an, din senin, încât mulți spuneau că trebuie să se fi cam smintit, mai ales când se află că se însoară a treia oară cu o servitoare. Indignată, fosta nevastă amenința pe unde putea că îl va pune sub interdicție ca să nu irosească moștenirea copilelor. Prudentă, rămase la amenințări.
Pe urmă toată dragostea lui Petre Novac se concentră asupra copilului. În Toma i se părea că supraviețuiește femeia iubită.
Copilul era plăpând. Îl îngrijea ca ochii din cap. Doici, guvernante, doctor, profesori roiau în jurul micuțului. Petre Novac spunea mereu tuturor că, dacă ar pierde și pe Toma, nimeni și nimic nu l-ar mai putea opri să-și facă seama.
Trecea drept mare bogătaș. Era aievea. În cartierul Făgădău, o stradă întreagă era proprietatea lui. Moștenise de la părinți numai cârciuma din colț. A apucat vremuri bune și a avut noroc.
Știa puțină carte, dar toate i-au ieșit în plin. A mărit cârciuma, a adăugat o băcănie, a cumpărat casa vecină, a dat bani cu camătă grasă. Acuma mai ținea un restaurant pe Bulevardul Carol, un hotel în apropierea Gării de Nord, o fabrică de apă gazoasă în Șoseaua Viilor și un magazin de galanterii pe Calea Victoriei. Locuia într-un palat cumpărat de ocazie, pe strada Transilvaniei, unde ridicase, alături, o clădire specială pentru administrația centrală a „întreprinderilor Petre Novac“. Era om voinic, înalt, rumen la față și cu niște ochi de culoarea oțelului, în care sclipea o cuceritoare deșteptăciune firească.
Pentru copil ar fi fost în stare să dea foc Bucureștilor. Când Toma, ajuns de vreo cinci ani, se rătăcea prin birourile întreprinderilor, era sărbătoare, căci Petre Novac uita toate afacerile de dragul lui.
În fiecare seară, înainte de rugăciune, îi vorbea despre maică-sa. Și, vorbind, se înduioșa și mai totdeauna plângea, bolborosind pierdut:
— A fost o sfântă!… A fost singura bucurie a vieții mele!
Când se făcu mai mărișor, îi povesti cu de-amănuntul tot. Îi era frică să nu afle copilul de la străini și să se rușineze de maică-sa. A văzut-o întâia oară în curtea unei case, pe strada Toamnei. Trecea întâmplător. Ea spăla rufe, suflecată, aproape de poartă. Se oprise o clipă să-și odihnească spinarea. Și-a aruncat privirea spre stradă și a întâlnit ochii lui. A fost o încrucișare fulgerătoare. El a mai mers câțiva pași, apoi s-a Precauția bătrânului nu fuse de prisos. Fetele lui din a doua căsătorie, bune de măritat acuma, veneau câte o dată pe săptămână să-l întrebe de sănătate, să-i vorbească de proiectele lor și să mângâie pe frățiorul Toma care împlinea zece ani.
Copilul simțea că ele nu-l iubesc și le necăjea cât putea. De față cu bătrânul se stăpâneau, zâmbeau și făceau haz de Toma.
Într-o zi însă, fiind singure cu el, iar el obrăznicindu-se mai rău, cea mai mică izbucni cu ură:
— Astâmpără-te, neghiobule! adăugând disprețuitor către cealaltă: Se vede că e pui de slujnică!
Toma auzi, se repezi, îi sfâșie rochia, îi zgârie brațele.
Lacrimi, țipete. Trebui să vie bătrânul s-o scape de furia copilului.
În curând se măritară amândouă. Petre Novac le înzestră boierește și oftă ușurat. De-acuma îi rămânea numai Toma, grija lui cea mai dragă.
Îi luă profesorii cei mai buni. Îi împlinea toate dorințele.
Căuta să i le ghicească pe cele neexprimate. Nu mai râvnea întors, parcă l-ar fi tras cineva înapoi, și s-a apropiat de ea — „Cum te cheamă, fetițo?“ — „Florica!“ — „De câți ani ești?“
— „De optsprezece“. — „De unde ești?“ — „Din Valea Mare, de lângă Pitești“. — „Ești la stăpân aici?“ — „La stăpân…“ — „Vrei să slujești la mine?“ — „Vreau bucuroasă!“… Întrebând, citea în ochii ei o poruncă tainică a soartei. A plecat de-abia smulgându-se de lângă ea. Până acasă a trebuit să facă sforțări să nu se întoarcă iar, cel puțin s-o mai vadă. Era atunci de patruzeci și opt de ani, însurat cu a doua nevastă, avea doi copii. Se zbuciumă toată noaptea. Servitoarea nu-i ieșea din suflet, parcă ar fi fost acolo de când lumea. Ceva îi șoptea neîncetat că asta e perechea lui adevărată. Se împotrivi încă două zile. În a treia se hotărî. Cheltui o avere și, în șapte săptămâni, fu divorțat, iar peste alte șapte zile Florica fu dna Novac. Inima nu l-a înșelat. Florica a fost un înger coborât pe pământ. Zece luni, cât le-a hărăzit Dumnezeu să fie împreună, au cunoscut fericirea întreagă. Au fost un singur suflet în doi oameni.
decât să-l vadă bărbat. Atunci, își zicea, se va putea duce liniștit în lumea cealaltă, să se unească pentru totdeauna cu Florica.
Nu-i fu îngăduit să i se împlinească dorința. Căzu la pat, într-o zi, din senin. El era de șasezeci și trei de ani, Toma de cincisprezece. Îi zise îndată:
— Acum am să mor, Toma! N-am fost bolnav niciodată, se vede că mi-a sosit ceasul. Tu să n-ai grijă și să nu mă plângi! Am trăit destul și am cunoscut fericirea pământească.
Ești mare și poți înfrunta viața! Înainte de a chema doctori, trimise după Costică Brebenaru, om cu stare, foarte de treabă și cel mai bun prieten al lui, deși mai tânăr cu aproape douăzeci de ani. Avea și un băiat de vârsta lui Toma. Se încuiară o întreagă după-amiază, împreună, se sfătuiră. Pe seară avocatul lui Novac sosi cu un magistrat. Bătrânul își făcuse testamentul, lăsând toată averea pe seama lui Toma și dăruindu-i, până la majorat, ca tutore, pe Brebenaru.
Pe urmă veniră medicii. Îl asigurară că nu-i nimic serios, îi prescriseră diferite prafuri și zemuri. Petre Novac surâdea necrezător.
Zăcu șapte zile. Începu agonia. Medicii se mirau. „Un caz excepțional“! Muribundul ceru să vie Toma lângă pat, să-l vadă până va închide pe veci ochii. Copilul îi sărută mâna și rămase în picioare, privind ultimele clipe ale tatălui său. Îl podidiră lacrimile. Brebenaru îi șopti să se stăpânească, altfel îi îngreuiază moartea. Petre Novac respira din ce în ce mai rar și mai horcăit, ridicând și coborând pleoapele peste bulbii în care lumina se răcea mereu. Apoi gura i se strâmbă puțin și trupul încremeni. „A murit! Dumnezeu să-l ierte!“ murmură Brebenaru apropiindu-se și închizându-i ochii. După o clipă însă muribundul mai oftă o dată prelung, deschizând larg pleoapele ca și când ar fi vrut să soarbă toată lumina lumii.
În ochii lui se aprinse un briliant care străluci îngrozitor o secundă. Strălucirea aceasta i se păru lui Toma o chemare din altă lume. Izbucni într-un hohot de plâns, căzu în genunchi și-și lipi buzele pe mâna rece a mortului.