Ajunse acasă atât de schimbat la față, că Flavigny îl întâmpină voios:
— Uite cum s-a înviorat, Antoinette! E alt om, în sfârșit, e revoluționar!… Ei, degeaba, Parisul e inima libertății! Numai în Paris îți poți scălda sufletul în baia încrederii revoluționare!…
Noi aici nici măcar o ghilotină n-am văzut!
Vorbea patetic, cum de altfel vorbeau toți adevărații republicani revoluționari.
Săptămâni avu pe urmă Gaston să le povestească, până în cele mai mici amănunte, tot ce a văzut la Paris. Toți regretau, chiar și Antoinette, că Gaston n-a căutat să asiste la nici o execuție sau măcar să vadă de aproape ghilotina.
Aveau și ei noutăți. Cinci zile în timpul cât a lipsit Gaston, a fost în oraș Lebon ca reprezentant al poporului, în misiune.
A fost foarte nemulțumit de cele ce a descoperit și, la plecare, a declarat că aici e un cuib primejdios de contrarevoluționari și fanatici, amenințând că se va întoarce curând să întroneze stăpânirea reală a republicii. Au fost arestați vreo două sute de oameni, mai cu seamă clerici. A întrebat de Gaston. De ce o fi întrebat? Apoi Duhem, ca să dea o pildă republicană, se gândi să schimbe firma farmaciei. „L’Etoile Bleu“ mirosea a vremuri de tiranie regală. Și nu găsea o numire potrivită. Flavigny îi bătea capul să adopte „Geniul lui Marat“. Duhem dorea ceva cu Brutus ori cu Mucius Scaevola, în sfârșit, ceva răsunător, încât toată lumea să știe că e vorba de o spițerie republicană.
De la el porni ideea să se transforme și numele străzii în „Rue de la Liberté“. Nu se primi. Lingușitorii se gândeau să-i zică mai târziu „Rue Robespierre“ în cinstea marilor bărbați care s-au născut și au copilărit pe ulița aceasta.
Pe urmă veni decretul cu calendarul republican, care le dădu mult de lucru. Flavigny și Duhem se luară la întrecere să-l întrebuințeze corect. Se încurcau, se corijau, se certau.
Gaston era arbitrul, ca unul ce avusese onoarea să stea de vorbă cu însuși creatorul calendarului. Totuși Duhem respecta duminicile citind Biblia, ca și mai înainte, soției sale, dar acuma într-ascuns.
Gaston își continua viața obișnuită, cu mai multă râvnă, considerându-se servitorul umil al Republicii și al umanității.
Amintirea Sărbătorii Rațiunii se păstra în sufletul lui ca o floare minunată care nu se ofilește niciodată. Cocarda albă o închisese într-o casetă împreună cu diploma de doctor și câteva hârtii pe care însemnase sentințele dragi despre triumful rațiunii. Deseori le scotea, le mângâia cum un avar își alintă o comoară ascunsă.
Chiar veștile din Paris puțin îl mai interesau. Citi discursul lui Robespierre care se sfârșea cu butada lui Rousseau că, dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Gaston zâmbi și-și zise: „Sărmanul Maximilien, tot fanatic!“ Îi veni în amintire privirea cea sfredelitoare. Iar i se strânse inima, dar pe urmă se gândi cu compătimire: „Privirea fanaticului!“ Pe la sfârșitul lunii nivôse se răspândi vestea că Lebon, trimis de Convențiunea Națională, vine a doua oară la Arras, cu puteri nemărginite, să organizeze aici regimul republican și să combată fanatismul Sosi. Fu primit cu mare solemnitate.
Flavigny a fost de față.
— Iată un patriot strălucit! povesti doctorul acasă. A îmbrățișat pe toți reprezentanții autorităților, ca un adevărat fiu al libertății…
M-au năpădit lacrimile!… A stat de vorbă cu toți cunoscuții de odinioară. Nu i-e rușine de rudele sărace. Poporul striga cu însuflețire: Trăiască Lebon! Trăiască Republica!
Arestarea suspecților de toate categoriile, aristocrați, moderați, patrioți reci, începu chiar a doua zi.
Într-o decadă se umplură temnițele. Fură improvizate în grabă altele noi în clădiri clericale, încât adunarea proscrișilor să poată continua fără stânjenire.
În aceeași vreme reprezentantul poporului în misiune transformă tribunalul criminal în tribunal revoluționar. Își alese judecători de încredere, în frunte cu președintele Daillet. Puse pe o veche cunoștință, Darthé, în funcția de acuzator public. Numi șasezeci de jurați, cu salariu bun. Aștepta de la Paris o ghilotină nouă, perfecționată, însoțită de un călău experimentat.
Flavigny era speriat. Până în cele din urmă se temea să nu-l scrie și pe dânsul vreun dușman pe lista suspecților. Mai ales de când află că Lebon socotește vinovați nu numai pe cei ce-au greșit în contra republicii, dar și pe cei ce n-au făcut nimica pentru ea. Își căuta merite republicane și nu-și găsea.
Spițerul, prietenul lui, avusese grijă să se pună totuși la adăpost, adoptând firma „Les Triomphes de la Raison“… Nu mai știa ce să facă. Se gândea să rostească un discurs patriotic undeva, ca să-și manifeste în public sentimentele republicane.
Nu îndrăzni; câțiva oratori fuseseră arestați pentru că n-au avut expresii demne de orgoliul patriei. Dar și tăcerea era primejdioasă și putea fi luată ca semn de dezaprobare a regimului republican… Invidia liniștea lui Gaston, care își vedea de vizitele lui gratuite, parcă nici n-ar fi vrut să știe că în oraș s-a instalat domnia Teroarei.
Într-o zi Gaston se pomeni cu o invitație de la Lebon. Flavigny îngălbeni. Antoinette începu să plângă cu hohote de groază. El își păstră sângele rece și surâsul conștiinței mulțumite.
În piațeta cu arcade, în piața Palatului Primăriei, văzând mulțimea de oameni spăimântați care se milogeau să pătrundă și pe care îi bruftuluiau sentinelele gărzii naționale, Gaston avu o clipă îndoieli. Îi reapăru privirea seminaristului de odinioară, fanatică, stranie, ca un avertisment. Își redobândi repede calmul. Un gardist îl conduse la ofițerul care examină invitația și îl îndreptă spre cabinetul reprezentantului. Alt gardist, la ușă, îl opri:
— Cetățeanul Lebon are de vorbă acuma cu cetățeanul Duquesnoy din Béthune!
Pe ușă, Gaston văzu, scris cu litere mari, un aviz: „Cine va cere eliberarea vreunui arestat, va fi trimis imediat la închisoare!“ Peste un răstimp se deschise ușa cu zgomot. Gardistul încremeni.
— Azi nu mai primesc pe nimeni!… Absolut nimeni!
Gaston recunoscu glasul, înăsprit, umflat. Lebon era în cămașă decoltată, pantaloni albi și cizme înalte, cu sabie trenantă și, la centură, cu două pistoale, iar în cap un bicorn cu panaș înalt. Reprezentantul îl văzu, fața i se lumină; îi întinse amândouă mâinile, strigând bucuros:
— Cetățeanul Duhem!… Doctorul calicimii!
Îl luă de mijloc și-l duse înâuntru. În jurul unei mese lungi ședeau vreo opt inși cu pălăriile în cap, îmbrăcați aproape ca și Lebon, încinși cu săbii. Vorbeau foarte tare.
— Nu cunoașteți, prieteni, pe cel mai vechi republican din Arras? făcu Lebon, vesel, încântat. Iată-l! … A smuls din ghearele morții pe tatăl meu!… E doctorul Duhem!… Sunt fericit că am onoarea să-i dau, în fața voastră și în numele Convențiunii, acolada patriotică!
Îl îmbrățișă călduros. Ceilalți, de asemenea, pe rând, Lebon îi prezenta emfatic:
— Cetățeanul Duquesnoy, ci devant călugăr, inimă fierbinte de republican și prietenul meu scump!… Substitutul Caubirÿre, om de treabă, servitor devotat pentru binele patriei!… Célestin Lefetz, vice-președintele districtului, mâna dreaptă a mea și a republicii!… Jurații mei de mâine, dușmani neîmpăcați ai fanatismului superstițios: Gouillard, Leroux, Clément…
Apoi, fără ceremonie, îi dădu afară, spunându-le că dorește să rămână singur cu Gaston.
— Îți mai aduci aminte de mine? întrebă Lebon cu o duioșie în glas cam exagerată. Noaptea ceea ploioasă, urâtă, rece?…
Au trecut șase ani, sau aproape! … Îmi era frică de d-ta! Aveai reputația de păgân și eu aveam atâta încredere în bunul Dumnezeu cu care mi se împuiaseră urechile!… Îți amintești cum ți-am vorbit pe drum, prin ploaia mânioasă, numai despre Dumnezeu? Ei bine, află acuma că înfățișarea d-tale blândă mă încurajase să încerc a te readuce în sânul bisericii, ha-ha-ha!
Avu un râs atât de strident, că Gaston tresări. Lebon urmă:
— Revoluția a desțelenit mințile prostite de obscurantismul trecutului! Revoluția e mama mea adevărată! Revoluția…
Revoluția!
Fața lui frământată, rasă, fu inundată de extaz. Cu brațele ridicate, cu ochii în gol, plini de o strălucire stranie, părea că își înalță sufletul spre un geniu luminos. Își reveni și, rușinat că s-a pierdut, izbi cu pumnul în masă:
— Dumnezeu a creat o lume de sclavi, revoluția a zdrobit lanțurile sclaviei!
Vorbi apoi despre dușmanii revoluției, despre regii coalizați împotriva republicii, despre suspecții care complotează pretutindeni împotriva patriei.
— Nicăieri însă fanaticii nu sunt mai periculoși ca aici, în orașul meu natal! zise pe urmă scrâșnind furios. Arras a dăruit revoluției servitori credincioși, pe Maximilien Robespierre și pe Joseph, pe Herman, pe Lebas, pe atâția alții… Dar în Arras s-au cuibărit și dușmanii cei mai îndărătnici ai republicii…
Trebuie să-i dibuim și să-i zdrobim! Și am să-i zdrobesc eu, chiar dacă ar fi să ridic ghilotine în toate piețele orașului!
Cuvintele învăpăiate însuflețeau și îngrijorau pe Gaston în același timp. Se întreba mereu de ce-i spune Lebon toate acestea și unde vrea să ajungă.
— Dar îmi trebuiesc oameni, cetățene! strigă Lebon înfigându-și privirea în ochii lui. Oameni de încredere, oameni care iubesc republica mai presus de toate… De aceea te-am chemat!… D-ta ești un om!
Gaston se roși. Lebon îi oferi să fie jurat, sau judecător, sau acuzator, sau chiar președintele noului tribunal revoluționar.
— Îl alung pe Daillet, dacă primești d-ta locul! stărui reprezentantul.
Gaston nici măcar nu șovăi. Refuză. N-a dorit și nu dorește decât să servească republica prin munca lui liniștită. Nu simte nici o chemare pentru locuri care cer aptitudini speciale. Apoi prin meseria de medic s-a obișnuit să păstreze viața oamenilor, nu s-o scurteze. Un doctor care să rostească sentințe de moarte, chiar contra ticăloșilor, ar fi ceva bizar. În orice caz, el s-ar crede umilit.
— Republica are nevoie de d-ta! îl întrerupse Lebon.
— Fiecare cetățean numai la locul lui poate servi aievea republica! făcu Gaston liniștit.
— Și totuși, cine refuză un serviciu pe care i-l cere republica, săvârșește o crimă împotriva ei! rosti acuma Lebon, mai apăsat, cu o privire în care luceau bănuieli și imputări.
— Decât să servesc rău republica într-un loc nepotrivit cu puterile mele, prefer să fac crima de-a o servi bine acolo unde m-a găsit! declară doctorul cu un surâs în care înfloreau urme de orgoliu.
Lebon se înfurie. Porni cu pași mari în jurul mesei. Sabia zdrăngănea, izbind pardoseala. Strângea pumnii și, printre dinți, morfolea vorbe murdare.
— Când oamenii de treabă se încăpățânează să stea deoparte, republica ajunge pe mâinile sceleraților! îi șopti Lebon, oprindu-se brusc în fața lui, cu o mustrare aproape dureroasă.
Mai umblă un răstimp de ici-colo, mormăind, chibzuind.
Apoi scoase pălăria din cap, o zvârli pe masă, răsturnând călimări și răvășind hârtii, și răcni către Gaston:
— Pleacă!
Îi întoarse spatele cu dispreț. Gaston porni spre ușă, buimăcit, rușinat. Lebon se repezi după el, îi luă mâinile și i le strânse, murmurând:
— Iartă-mă!… Nu vreau să fii supărat, deși d-ta m-ai jignit refuzând să servești Franța!
Schimbă iar tonul, adăugând cu niște priviri aprinse:
— Și totuși, fără d-ta, împotriva d-tale, am să stârpesc fanatismul, chiar de-ar fi să iau în fiecare zi câte-o baie de sânge spurcat!