O zi întreagă își măcină durerea în taină. Încercă toate șireteniile să-și înșele sufletul. A fost o femeie ca atâtea mii de mii. A dispărut? Îi va ieși în cale alta, cum i-a ieșit asta.
Dar ca asta nu e nici una în lume! Era frumoasă? Sunt altele mult și mult mai frumoase. N-are decât să întindă mâna. Dar tainele din ochii ei!
A doua zi veni Aleman, de dimineață, parcă ar fi bănuit ceva. Toma îl îmbrățișă, plânse și-i mărturisi desperarea. Îl înăbușea taina iubirii. Bătrânul își freca mâinile, vesel, încântat și numaidecât începu să-i explice că poate să fie chiar femeia pe care trebuie s-o întâlnească într-una din cele șapte vieți.
— Domnule Aleman, izbucni Toma îndurerat, te rog, te implor, nu mă mai chinui acuma cu viețile d-tale! Lasă-mă!
Crede-mă! Ce vieți!? O iubesc, înțelegi? E singura femeie pe care am iubit-o, e…
— Asta spuneam și eu! întări Aleman, netulburat. E perechea divină…
— Trebuie s-o găsesc, chiar de-ar fi să răscolesc toate casele din București! jură apoi Toma.
Două zile nu făcu însă decât să se tânguiască. Aleman venea să-i ție isonul și, profitând de ocazie, amesteca pe necunoscuta tulburătoare în rețeaua concepției lui asupra lumii, întrebuințând apariția și dispariția ei ciudată ca motive demonstrative pentru anume amănunte complementare. Toma se îmblânzea îndată ce în vorbele lui prindea speranța de a o revedea. Atunci îi punea și întrebări care pe Aleman îl umpleau de bucurie fiindcă în ele simțea în sfârșit începutul credinței.
Evident că trebuie să fie o evoluție a sufletului în ascensiunea celor șapte vieți terestre! se înflăcăra bătrânul. Dar, firește, nu una conformă cu logica umană, ci potrivită legilor divine pe care mintea noastră numai în momente rare le poate simți. Astfel diferitele vieți alcătuiesc una singură, cu suișuri și coborâșuri, cu bucurii și suferințe puse în slujba aceleiași râvne supreme.
De aceea, peste secolele sau mileniile ce despart în timp și spațiu viețile pământești ale aceluiași suflet, scântei de amintiri înnoadă fire care vibrează uneori în inima omului. Reminiscențe stranii răsar brusc, doruri vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile — toate mărturii ale existențelor vechi din noi. Experiențele grele dintr-o viață nu rămân fără efecte în alta următoare. O decepție adâncă trebuie să aibă repercusiuni în privința caracterului general al vieții viitoare…
Toma Novac își dădu seama că, stând cu mâinile în sân și visând, n-are s-o mai găsească niciodată. Poate dacă ar fi mers a doua zi și ar fi așteptat pe același drum, ar fi și întâlnit-o!
Se înființă în Piața Sărindar și stătu la pândă, rezemat de bara unei vitrine, între tineri spilcuiți și fără rost, care cochetau cu femeile ușoare ce-și plimbau, neobosite, fardurile și decoltajele pe trotuarul înțesat de lume. De câte ori zărea o pălărie albă, tresărea. Pleca de-acolo cel din urmă, deși venea cel dintâi.
Erau șase zile de când o pierduse. Seara veni acasă mai abătut. Așteptarea, în același loc, i se părea că a fost o copilărie.
Cum să iasă ea, ca o funcționară comercială, la aceeași oră, pe Calea Victoriei? A trecut o dată? A fost o întâmplare. Cine știe când va mai trece? Ar trebui să încremenească în fața vitrinei de dimineață până seara ca să se mai repete întâmplarea, dacă cumva n-o fi plecat undeva chiar de-atunci.
Se culcă târziu și adormi îndată. Avu visuri numai cu ea.
I se arătă sub înfățișări diferite, ca o ademenire, și se pierdea mereu în clipa când era s-o dobândească. Alerga după ea prin țări necunoscute, în epoci bizare, aci păstor indian, aci mare dregător egiptean, apoi scriitor într-un templu babilonian, sau cavaler roman, călugăr medieval, revoluționar provincial… Și ea îi apărea mereu, îl chema, îl îndemna.
Iată efectele fanteziilor lui Aleman! se gândi când se deșteptă, simțind totuși în inimă mai vie icoana ei, parcă visurile l-ar fi purtat prin lumi reale.
Deși nu mai avea încredere în așteptarea înșelătoare, deocamdată până va găsi un mijloc mai bun, se duse tot acolo, chiar mai devreme ca zilele trecute. Stătu. După amiază răbdarea îl părăsi din ce în ce. Se înseră. Lumea se rărea. Se hotărî să plece și nici să nu se mai întoarcă în piața blestemată.
Mai așteptă totuși un răstimp. Apoi porni într-o doară, până în colț. Și deodată îi apăru atât de aproape, că îi atinse rochia albă cu pulpana hainei. Se opri, fulgerat. Îi întâlni ochii, în care văzu clar aprinzându-se o fâlfâire de bucurie. Era tot la brațul străinului. La marginea trotuarului își încetiniră mersul, așteptând să treacă niște mașini, pe urmă traversară Calea Victoriei, repede, și coborâră pe Bulevard. Toma Novac își reveni și se luă după ei, cuprins de o fericire care-i fierbea sângele. Se ținea la o distanță potrivită, să nu bage de seamă că-i urmărește și totuși să nu-i piardă din ochi. Intrară într-un restaurant. Toma se plimbă de câteva ori prin fața ușii. Îi veni în minte că sala poate să aibă și altă ieșire, încât în vreme ce el așteaptă aici, ei vor dispare fără să-i zărească. Năvăli înăuntru, desperat. Se uită împrejur. Îi văzu. La câțiva pași găsi o mescioară liberă. Se așeză, trăgând cu coada ochiului spre ea. Îl privea cu o uimire plină de mulțumire. Un chelner îi puse o listă dinainte.
— Dă-mi ce vrei, orice, indiferent!
Chelnerul stărui. Îl goni. Îi aduse mâncăruri. De-abia le atinse. O vedea numai pe ea, deși nu se uita într-acolo deloc.
Apoi deodată simți că ei s-au ridicat de la masă. Se îngrozi.
Strigă răgușit:
— Plata!… Iute, iute!
— Imediat vine, imediat! îl liniști chelnerul, mângâind nota.
Toma îi văzu la ieșire. Întâlni privirea ei. Se socotea pierdut. Nici măcar n-avea bani mărunți. Aruncă o bancnotă de o mie și alergă, bolborosind:
— Oprește restul!
Chelnerul se închină până la pământ, mulțumi fericit. Îl credea nebun.
În stradă, Toma se potoli. Pertractau cu un șofer, care nici nu catadicsea să-i privească. Porniră tot pe jos, pe unde veniseră. Toma Novac binecuvântă indolența șoferului.
Din Bulevard apucară pe Strada Batiște, apoi pe niște ulicioare scurte, tăcute. Toma, ca să nu fie observat, mergea mereu pe celălalt trotuar, ascultând uneori ecoul pașilor lor.
Dispărură iar într-o stradă. Toma alergă până la colț. Se opriseră în fața unei case. Se apropie tiptil. Auzi scârțâit de chei în broască și pe urmă poarta trântindu-se cu zgomot de fier.
Peste drum era o băcănie cu cârciumă. Toma trecu într-acolo, hotărât să întrebe cine șade în casa unde a intrat ea.
Două ferestre se luminară deodată. O văzu scoțându-și pălăria, zâmbind, apoi veni la geam să tragă transperantul. Brațul ei se înălța și se cobora parcă ar fi făcut semn de chemare către Toma pe care îl simțea în întunericul nopții. Lumina se mai filtră gălbuie prin perdelele închise poate o jumătate de oră.
Pe urmă se stinse.
Toma Novac se gândise să vegheze aici până a doua zi, să nu se întâmple s-o piardă iar. În clipa când se întunecară ferestrele, își luă seama. De-acum i-a găsit cuibul. N-are nici un rost să-i păzească. Mai bine să vie mâine dis-de-dimineață, odihnit. Casa o cunoaște: două ferestre în stradă, poarta de fier împletit îngrădind o curte cât palma. În colț, un felinar lumina tăblița indicatoare: Strada Albă.
A doua zi, Toma Novac fu primul client al băcăniei din Strada Albă. Se așeză lângă fereastră să poată observa orice mișcare în casa de peste drum. Târgui lucruri la care nu se gândise niciodată, bău câteva pahare de vin acru și înghiți diverse gustări rămase de ieri. Trebuia să-și justifice șederea îndelungată în prăvălie.
În sfârșit pe la zece poarta se deschise. Străinul cu pălărie de paie și baston apăru. Toma îl recunoscu și se înfricoșă. Încă nu se hotărâse ce are să facă, deși avusese atâta timp. Îl văzu pornind spre colțul străzii, pe unde au venit aseară. Peste drum un transperant se ridică într-o fereastră. Nu se zărea însă nimeni.
Toma se sculase în picioare. Plăti. Îi tremurau mâinile. Apoi se repezi afară, parcă ar fi întârziat de la o întâlnire. Făcu câțiva pași pe trotuar, șovăi. În sfârșit trecu grăbit strada, intră pe poarta de fier, urcă scara și bătu la ușă. În aceeași clipă ușa se deschise, parcă ar fi fost așteptat și nici n-ar mai fi fost nevoie să bată. Se trezi într-un vestibul puțin întunecos. Auzi în urma lui învârtindu-se cheia de două ori, dar nu se uită înapoi. Simțea că trebuie să fie ea și parcă nu îndrăznea s-o privească. Fâșâit de stofă mătăsoasă alunecă pe lângă dânsul și un parfum discret de verbină.
După singurul transperant ridicat, Toma recunoscu odaia dinspre stradă. Apoi toate gândurile îi pieriră și sufletul lui rămase gol în fața ei. Numai pe ea o mai vedea, parcă ar fi dispărut lumea întreagă. Și ea stătea, sprijinită de speteaza unui fotoliu, dreaptă, uimită, înfășurându-se cu amândouă brațele goale în haina ușoară, de frică să nu-i alunece. Un val de soare o încadra într-o aureolă viorie. Pieptul alb se zbuciuma.
Se priveau. Privirile lor vorbeau. Așteptări, doruri, deznădejdi și bucurii străvechi înviau în sufletele lor, înseninându-le fericirea. Se cunoșteau dintru începutul începuturilor și cunoștința era pentru eternitate.
— Tu! murmurau buzele ei cu un glas dulce ca un strop de miere proaspăt.
— Tu! șopti Toma, înăbușit, ca dintr-o altă lume.
Apoi brațele ei se deschiseră într-o așteptare mare. Haina alunecă în jos de pe umerii ei rotunzi, mângâindu-i corpul ca o sărutare prelungă. Toma Novac îi cuprinse mijlocul. Ea, cu brațele calde, îi înfășură gâtul.