Duhem-tatăl și Flavigny erau tot mai mult cuprinși în afacerile publice care se încurcau și pasionau toată lumea. Flavigny, făcând vizitele zilnice la pacienții săi de seamă, afla tainele cele mai importante pentru mersul evenimentelor, iar Duhem primea în farmacie multe știri proaspete de la călători sosiți din Paris sau barem de la prietenii prietenilor acelora. Dată fiind însemnătatea vremilor, Flavigny se ducea după cină pe la cuscrul său, își împărtășeau noutățile zilei și le dezbăteau cu mare aprindere. Firește, amândoi erau partizani entuziaști ai libertății, dar fiecare ținea să se arate mai generos și mai înaintat. De aceea convorbirile lor erau animate de cuvinte aspre uneori, iar alteori se întrerupeau brusc prin supărări care însă se potoleau până a doua zi.
— Nu mai există Bastilia! strigă într-o zi Flavigny, năvălind în farmacie, urmat de Gaston și Antoinette, pe care-i adusese fără să le divulge marea veste.
— Nu se poate! se miră Duhem.
— S-a sfârșit! triumfă doctorul. Ieri, poporul din Paris a dat drumul tuturor prizonierilor, a măcelărit gărzile, a dărâmat zidurile… În sfârșit, Bastilia a fost și nu mai este!
— Cum, a dat voie regele? se amestecă Antoinette, aproape indignată.
— Poporul e suveran! decretă Duhem, solemn, ștergând cu un șervet curat un borcan pe care tocmai îl deșertase.
— Atunci avem revoluție! murmură Gaston mișcat, cu o licărire de satisfacție reținută în ochi.
— Revoluție! Revoluție! repetară cei doi prieteni.
Se îmbrățișară. Băură câteva pahare de vin în cinstea revoluției.
Peste vreo trei săptămâni, spițerul alergă la Flavigny:
— S-au dus privilegiile! Libertate, egalitate, fraternitate!
Fiecare zi aducea câte-o veste nouă. Gaston totuși, după primul moment de bucurie, ofta veșnic:
— Libertate adevărată nu va fi cât timp poporul e lăsat în ghearele popilor.
Flavigny și Duhem îl aprobau. Avea însă neînțelegeri din ce în ce mai serioase cu Antoinette care rămânea credincioasă regelui și lui Dumnezeu și găsea un sacrilegiu profund jignitor pentru sentimentele ei cele mai sfinte, în cuvintele lui. Pentru a restabili pacea în familie, Gaston declară spontan că, până la alungarea regelui, nu va mai deschide gura despre slujitorii Domnului. Antoinette se înfurie mai rău, amenință că se va retrage la o mănăstire… Gaston însă se ținu de cuvânt. Numai când se află de fuga regelui și de prinderea lui la Varennes, zise strălucitor:
— Ei, de-acuma pregătește-ți o rochie de doliu! Zilele tiranului sunt numărate!
Citea cu pasiune ziarele ce soseau, cam neregulat și cu mari întârzieri, din Paris. În L’Ami du Peuple găsea însă frazele care-i mulțumeau mai adânc sufletul. Dintre toți oamenii revoluției, Marat i se părea cel mai sincer. Îl iubea ca pe un zeu. Îi trimise scrisori de admirație și primi chiar un răspuns măgulitor.
Proclamarea Republicii stârni un delir de însuflețire. Flavigny și Duhem paradau de câtva timp cu cocarda tricoloră. Acuma și Gaston se împodobi cu insigna libertății și ieși în oraș, se amestecă în mulțimea zgomotoasă, având simțământul că a început raiul pe pământ.
Antoinette plânse din toată inima când auzi despre condamnarea și apoi despre ghilotinarea regelui. Flavigny povestea amănunte autentice, mișcat, fiindcă era din fire foarte milos, frecându-și mereu mâinile și râzând cu hohote scurte, ca să nu-și trădeze emoția. Duhem se mira și întrerupea:
— Bravo!… Bine i-a făcut!… Să se învețe minte toți tiranii din lume și să nu mai conspire împotriva poporului!
Gaston tăcea. Pentru el toate zvârcolirile revoluției, după proclamarea drepturilor omului, erau bune sau rele numai întrucât ținteau la stârpirea secerdotismului din lume. Convențiunea Națională i se părea însuflețită de multe intenții salutare în privința aceasta, dar lucra prea încet. Simpatiile lui îmbrățișau din depărtare cu căldură pe cei ce combăteau fanatismul religios.
Toate măsurile împotriva preoților și a religiei îi mângâiau sufletul.
În gazete încadra cu roșu pasagiile în care se arătau relele pricinuite omenirii de către reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ. Citi în L’Ami du Peuple o frază rostită de un membru al Comunei din Paris: „Într-o țară liberă orice idee de superstiție și fanatism trebuie distrusă și înlocuită prin sentimentele unei filozofii sănătoase și ale unei morale pure“. O învăță pe dinafară, găsind-o demnă de lozinca lui Voltaire. „Pretutindeni unde se urzesc comploturi contra patriei sau contra rațiunii, trebuie să fie la mijloc preoții!“ scria în gazeta Révolutions de Paris, și Gaston simțea parcă ar fi vorbit cineva chiar din sufletul lui. De altfel atât în comitetul Instrucției Publice cât și în Comuna din Paris, descoperea tot mai mulți dușmani hotărâți ai clericalismului sub orice formă și care propovăduiau adoptarea Cultului Rațiunii.
Primea cu strângeri de inimă orice amănunte despre oamenii dragi. Știa că Romme și pictorul David își pierd sângele rece chiar numai gândindu-se la preoți, că Fourcroy strigă pretutindeni: „Trebuie zdrobită infama religie!“, că pentru Chaumette sutana preoțească e ca postavul roșu, că Lakanal a spus: „Preoții sunt obiect de execrație pentru oricine n-a fost transformat în bestie feroce!“ Totuși n-avea răbdare. Convențiunea chibzuia prea mult până să voteze legile care ar pune capăt tiraniei invizibile a religiei. Îi trebuia un simplu decret care să ordone arestarea și ghilotinarea imediată a tuturor clericilor.
Vestea uciderii lui Marat îl îngrozi. Era sigur că Charlotte Corday a lucrat din îndemnul preoților. Scrise un articol fulgerător și-l trimise gazetei Pÿre Duchesne. Nu apăru. Gaston era convins că manuscrisul s-a rătăcit în mâinile vreunui agent secret al fanaticilor, pripășit în redacția lui Hebert.
În aceeași vreme Antoinette, deși rămasă credincioasă regelui asasinat, începu să mustre pe Gaston că revoluția nu i-a dăruit nici o demnitate, când atâția alții, fără meritele lui, au ajuns în fruntea republicii. Zadarnic se apăra bărbatul că el nu dorește nimic, că el servește patria prin exemplul abnegației. Antoinette îi aducea pilda fraților Robespierre, prietenii lui din copilărie, pe care el îi socotise mult inferiori și care sunt azi stăpânii Franței.
— Dar Lebas, dar Hermann? Până și Lebon a izbutit să fie ales în Convențiune, numai d-ta ai rămas doctorașul calicimii!
se revolta Antoinette.
Gaston avu șovăiri. Le învinse fără greutate. Conștiința lui era împăcată. Nu râvnea nimic, afară de binele obștesc. Nu-și simțea puteri de luptător și nici ambiții de mărire nu-l rodeau.
Îi era frică de ridicol, de aceea își stăpânea totdeauna chiar entuziasmul. Avea deseori impresia unei zădărnicii chinuitoare, parcă i s-ar fi golit inima. Câte-o dorință plăpândă după o iubire mare, visată cândva fără să-și dea seama, îi răsuna brusc în suflet, stingându-se însă tot atât de iute, alungată de răceala chibzuirilor lui nemiloase.
Amintirea lui Lebon i se așezase în minte ca un motiv de enervare. De câte ori se gândea la întâlnirea lor ciudată, la ochii lui cenușii, i se încleșta inima sub presimțirea unei primejdii inevitabile. Aflase cum a trecut de partea revoluției, când s-a cerut preoților să jure pe Constituție, apoi cum și-a părăsit parohia și, intrând în politică, cum s-a ales reprezentant suplinitor pentru Convențiunea Națională. Își amintea mereu vorbele lui pioase despre Dumnezeu și-și zicea că, împotriva tuturor aparențelor, fiul dogarului Lebon e un fanatic periculos.
Într-o zi apoi Gaston citi despre Clootz, un revoluționar cosmopolit, poreclit „amicul neamului omenesc“. Tot ce află i se păru extraordinar, dar mai ales că se consideră dușman personal al lui Isus Hristos, a cărui operă demoralizatoare pentru progresul omenirii vrea s-o nimicească prin foc și sabie.
Îl cuprinse o dorință arzătoare să meargă la Paris, să cunoască pe oamenii în sufletul cărora clocotește aceeași pasiune împotriva obscurantismului clerical, să-și întărească în apropierea lor convingerile… Nu mai ieșise din Arras de când se întorsese cu diploma de doctor. S-a prăbușit o lume întreagă și el nu cunoaște pe cea nouă decât din auzite sau din răsfrângerile ei depărtate.
Anii de practică provincială îl moleșiră.
Îi trebuiră câteva săptămâni până se se hotărască și altele până să găsească un pretext prin care să justifice Antoinettei nevoia plecării. Femeia se spăimântă totuși. O chinuiau de o vreme visuri urâte și era sigură că Gaston are să se piardă la Paris, unde oamenii au înnebunit și se omoară unii pe alții, ca o pedeapsă a Domnului pentru crimele fără număr săvârșite de către revoluționarii sângeroși. Temerile ei fură împărtășite deplin de soacră-sa și chiar de Flavigny și Duhem, al căror entuziasm republican se topea, transformându-se în groază, cu cât se înmulțeau veștile lugubre despre activitatea tribunalului revoluționar. În sfârșit, la l noiembre plecă, însoțit de rugăciu-nile Antoinettei, de lacrimile bătrânei și de urările timide ale lui Flavigny și Duhem să se întoarcă în curând cu noutăți bune.