Mahavira se mai ducea din când în când în poiana sfântă, acuma însă ca un străin de viața înțelepților.
Era primit acolo ca și ceilalți nevoiași de primprejur care veneau să se închine marelui rishi și să-și pocăiască astfel sufletele. Într-o zi un brahman din poiana sfântă căută acasă pe Mahavira. Înțeleptul înțelepților, mânat de o poruncă cerească, vrea să plece de îndată la Hastinapur, cetatea sfântă a regilor. N-a spus nimănui de ce, dar ucenicii bănuiau că vrea să dojenească pe regele Arjuna. Înțeleptul are aproape o sută de ani și e slăbit la trup de posturi și rugăciuni, încât nu poate porni la drum așa de lung, singur. Ucenicilor le-a poruncit să rămâie în poiană să urmeze neîntrerupt pocăința.
Pe Mahavira l-a ales să-l însoțească. Deci să se pregătească.
Se făcu fierbere în satul Ram pentru cinstea nemaipomenită ce dobândise Mahavira din senin. Se zicea că fiul lui Kaurava are să ajungă dvija, de vreme ce înțeleptul l-a ales soț în călătoria cea mare. Kaurava era mândru și jertfi un vițel alb lui Vishnu, în semn de bucurie, iar Anuya și Radha se apucară, plângând, să-i gătească merinde bogată. Mahavira însă, ascultând sfatul ucenicilor, dărui merindea săracilor și nu luă de-acasă decât blana leopardului pe care-l ucisese cu doi ani în urmă. Femeile se bociră mai tare, iar Kaurava îi făgădui să aibă grijă de nepoței și să-i crească, orice s-ar întâmpla.
Satul întreg, cu mic și mare, i-a petrecut până la țărmul râului Malini. Marele înțelept, fiul lui Vasishta, purta obișnuitul veșmânt de scoarță încins cu brâul de brahman, era desculț și avea în dreapta toiagul cu șapte noduri. Barba-i albă flutura în adierea vântului, cu sclipiri de argint vechi, întocmai ca și coamele sfintei Himalaya în miezul zilelor de vară. Cu mâna stângă se sprijinea pe brațul puternic al lui Mahavira care, înalt, chipeș, lat în umeri, cu pletele negre și cu blana de leopard strânsă pe coapse, avea în ochii cuminți luciri de bucurie tainică și de umilință pioasă. Nu se uitară deloc înapoi, nici măcar la despărțire, spre mulțimea care-i binecuvânta urându-le sănătate și noroc la drum.
Merseră șapte luni de zile, trecură prin șapte orașe și de șapte ori șapte sate și peste nenumărate pârâuri și ape mari.
Când oboseau, poposeau unde se nimerea. Mâncau poame și rădăcini găsite în cale. Pretutindeni lume multă îi privea trecând, căci înaintea lor alerga vestea că marele înțelept, fiul lui Vasishta, merge să dojenească pe regele Arjuna. Și norodul se temea parcă s-ar fi coborât însuși atotputernicul Vishnu pe pământ.
Urcară munți și coborâră văi multe, străbătură codri sălbatici și câmpii mănoase până ce ajunseră la apele sfântului Ganga, cel cu ostroave multe și cu tufișuri nepătrunse de trestia vetasa.
Zăboviră șapte zile în Doab, pe urmă merseră mai departe, acuma mereu prin câmpuri nesfârșite de orez. Sosiră la inima sfântului Ganga, trecură dincolo, înaintară până la sfânta Djamuna cu apele limpezi albastre-verzui și iară veniră în Doab, luând-o spre răsărit. Apoi într-o dimineață Mahavira văzu, în fundul zării, zidurile cetății regale și murmură:
— Hastinapur…
Brahmanul însă nu ridică ochii, parcă i-ar fi fost scârbă.
Vestea se îngroșa cu cât se apropia de cetate. Un negustor viclean dădu de știre tuturor că însuși Durvâsa, cel mai strașnic dintre sfinții brahmani, s-a coborât din Himalaya cu blestemele zeilor. Un pescar pios spunea, dimpotrivă, că blândul și înțeleptul Narâda, fiul lui Brahma, vestitorul zeilor, vine cu o solie de binecuvântare de la Siva. Cei mai mulți credeau totuși că cel ce sosește trebuie să fie chiar Vasishta, brahmanul sfânt ucis odinioară de către regele Kansa după îndemnul frumoasei Nisumba, adăugând că mai poartă în piept săgeata otrăvită ca un semn al răutăților regești de totdeauna.
Orașul sfânt Hastinapur creștea mereu în fața drumeților, pe o spinare de deal, închizând zarea. În mijloc, pe colina turtită, deasupra zidurilor înconjurătoare înalte de zece coți, se ridicau pereții de marmură roșie ai palatului regal cu șapte rânduri de coperișuri piramidale, între coroanele verzi ale platanilor seculari ca niște evantaie uriașe. Împrejurul cetății, din trei părți, se oploșea orașul, cuprinzând, în peste zece mii de case, mai mult de o sută de mii de suflete.
O sută de trepte de piatră albă și apoi o alee de platani, prunduită cu multă grijă, coborau din cetate, la miazănoapte, spre Ganga, la scăldătoarea regelui.
În Hastinapur, cetatea cu șapte porți, era frământare ca întrun furnicar. Oamenii ieșeau în fața caselor, se sfătuiau, se adunau în pâlcuri pe ulicioarele fără număr și se uitau mereu spre Doab, să zărească pe marele rishi. Din când în când câteun îndrăzneț se repezea cu vești la poarta apuseană a cetății, păzită de soldați mulți cu spete scurte și lănci cu vârfuri de aramă, așezați pe două rânduri; fruntașul, umblând de ici-colo semeț, nici nu voia să audă. De-abia când un bătrân cărunt spuse că fiul lui Vasishta a sosit la marginea orașului sfânt, maimarele oștilor șovăi. Trimise șapte oameni să cerceteze dacă-i adevărat, iar el intră grabnic în cetate să vestească pe regele Arjuna care se întorsese de curând, împreună cu prietenii săi, de la o mare vânătoare de gazele.
Înțeleptul înțelepților, proptindu-se pe umărul lui Mahavira, urca greu ulițele spre cetate. Aripile porții de aramă erau larg deschise. Ostașii căzură în genunchi și-l lăsară să treacă, copleșiți de spaimă. Mulțimea rămase la poartă ca în preajma unei mari nenorociri.
Alături de înțeleptul care mergea cu pleoapele strânse ca să nu mai vadă zădărniciile lumești pierzătoare de suflete și care totuși înainta drept spre țintă parcă ar fi cunoscut locurile și cărările mai bine ca paznicii ori chiar însuși regele, Mahavira se uita împrejur uimit și fermecat. Pagoda, cu numeroasele cintri susținute de stâlpi de granit, cu bazinurile pentru scaldele zilnice ale brahmanilor, cu copacii pentru uscarea hainelor lor, cu purohitarii în veșminte albe și brâu roșu, încremeniți în contemplație pioasă ca niște bolnavi uitați acolo demult, apoi staulele elefanților de război, cu sutele de îngrijitori, casele marilor sfetnici, cu colonade de piatră și cu coperișuri și caturi multe, și în sfârșit palatul regelui Arjuna, cu terase deschise, adumbrite cu învelitori de purpură, sprijinite pe coloane răsucite de bambu, cu trepte albe de marmură — toate i se păreau minuni din basme. Își amintea povestirile din copilărie și-și zicea că ceea ce i-a fost dat să vadă aievea acuma, e mai presus de închipuirile lui de odinioară.
Pășeau numai pe cărări presărate cu prundiș cernut, străjuite ici de platani falnici, colo de câte un mango stufos, dincolo de un kesara cu ramurile tremurătoare. Cotiră pe o alee spre palatul regelui. În dreapta, la vreo douăzeci de pași, pe oglinda unui lac cu apa albastră ca undele sfintei Djamuna, se alintau perechi aurii de ciakravaka, rața minunată a brahmanilor.
Mahavira întoarse privirea peste capul înțeleptului. Un lanț de fecioare zglobii, în văluri subțiri ce le înmuiau trupurile gingașe, se fugăreau împrejurul lacului, râzând, chemându-se… Lui Mahavira i se părea că vede aievea o ceată de fecioare cerești, cum le visase el altădată în poiana sfântă. Inima îi bătea de o bucurie nemărginită. Între ele zări una cu trupul plăpând ca trestia încovoiată de mângâierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-și cu mâinile albe sânii ce tremurau de oboseală ca două porumbițe înfricoșate. Auzi pe celelalte strigând-o cu drag:
— Navamalika!… Navamalika!
Fecioara se întoarse și Mahavira îi întâlni ochii mai verzi ca pajiștea ce împrejmuia locul. În blândețea lor tainică Mahavira își citi într-o singură clipire tot trecutul și viitorul.
Privirea lor îi deschidea parcă porțile cerului și-i arăta calea unirii eterne în Brahma.
Văzându-l, râsul fecioarei încremeni pe buzele umede.
Tovarășele ei o chemau, zicându-i în glumă:
— Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo săgeată de sirișa din arcul înflorit al șăgalnicului Kama? Ea nu auzea glasurile lor. Îl vedea numai pe el și el era acuma toată lumea ei.
Mahavira și Navamalika simțeau, în aceeași clipă, că s-au mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor și că soarta lor e împlinită pentru totdeauna.
— Mahavira! mormăi înțeleptul aspru, băgând de seamă că însoțitorul său se gândea să se oprească.
Trebui să-și urmeze calea alături de moșneagul sfânt; ochii lui însă rămaseră vrăjiți înapoi la gingașa Apsara, care stătea în același loc ca o vedenie fermecătoare de suflete.
— Mavamalika! își zicea Mahavira. Are numele celei mai gingașe flori și într-adevăr ea e floarea cea mai scumpă din lumea lui Siva!
— Mahavira! își zicea Navamalika. Numele lui e marele bărbat și într-adevăr nu poate să fie sub cerul lui Indra bărbat mai mare ca dânsul!
Cei doi drumeți suiră treptele terasei, trecură prin săli minunate, printre curteni în veșminte strălucitoare de pietre scumpe și ajunseră în fața tronului. Regele Arjuna ședea falnic în scaunul de aur, având la stânga pe femeia care-i născuse trei feciori. Împrejurul tronului stăteau celelalte șaptezeci și șapte de femei ale puternicului rege, toate tinere și frumoase, ca niște nestemate într-o coroană domnească, toate îmbrăcate numai în văluri țesute din fir de aur și de argint și împodobite cu diamante, încât sala scânteia de focurile ochilor și ale pietrelor prețioase. În dreapta și în stânga veneau sfetnicii regelui, cu toiegele de bambu, cu bărbile îngrijite, apoi mai departe fruntașii oastei, cu haine aspre, înarmați până-n dinți.
Puțin la o parte se afla marele purohita, arhiereul casei regale, înconjurat de sacrificatorii cu știința de la bahvrica, de cântăreții versurilor sâman, blânzii udgâtar, apoi de potrivitorii jertfelor, ucenici de-ai școalei Yayurveda, și în sfârșit de paznicii tuturor sacrificiilor, neîndurătorii atharva, îngrijitorii celor ce s-au întâmplat și încă nu s-au împlinit.
Mahavira însă parcă nu mai vedea nimic. În sufletul lui nu mai trăia decât fecioara Navamalika. De-abia în fața tronului se mai dezmetici puțin, auzind glasul dârz al marelui pustnic:
— Te dojenesc, rege Arjuna! Șapte luni și șapte zile am umblat ca să-mi târăsc bătrânețile până la tine și să-ți strig în față: oprește-te! Ai uitat poruncile sufletului, te-ai înconjurat de femei fără număr și te-ai lăsat copleșit de poftele stârnite în inima ta slabă de lacoma zeiță Rati. Pilda ta a cuprins țara întreagă, de la un capăt la altul, și toate cele șapte ostroave care împlinesc pământul. Tu ai îndemnat pe oamenii nepricepuț i să primească stăpânirea plăcerilor trupești și să-și bată joc de poruncile zeilor! Nefericire ție, rege Arjuna! Blestemată va fi amintirea ta! Ia seama, rege! Vremea se apropie! Găsește-ți sufletul și pocăiește-te!
Cuvintele bătrânului cu barba căruntă și spinarea gârbovită de înțelepciunea anilor scăpărau ca niște fulgere cumplite peste capetele mulțimii de fruntași. Mahavira simți o săgeată de mustrare în inimă. Dojana parcă-l privea și pe dânsul, care, toiag de drum al înțeleptului, îmbrățișa în gând numai pe Navamalika. Ceru în suflet iertare sfântului, dar în rugăciunea lui se amesteca amintirea fecioarei, ea însăși o rugăciune, unindu-se cu gândurile cucernice ca o merinde a veșniciei.
Atunci regele Arjuna se sculă în picioare și vorbi. Ochii îi erau încărcați de mânie și vorbele-i parcă erau săbii:
— În lanțuri ar trebui să te arunc pentru dojana-ți nedreaptă, bătrâne fără minte! Oprit-a oare Vishnu vreodată pe oameni să iubească femeia și să se înmulțească? Sfintele datini nu poruncesc oare regilor să-și sature inima în patul femeilor poftite spre a lăsa mulți urmași de sânge curat în lume? Marele înțelept, ca și când n-ar fi auzit răspunsul regelui, murmură:
— Mahavira!
Și porni cu Mahavira afară.
Ieșind, Mahavira auzi din urmă, batjocoritor și amenințător, glasul regelui:
— Tatăl tău, Vasishta, umbla călăuzit de gazela sfântă, iar tu murdărești casta brahmană, sprijinindu-ți bătrânețea pe brațul unui nemernic sûdra!
Inima lui se umplu de înfricoșare, parcă vorbele regelui ar fi deschis deodată o prăpastie între el și Navamalika. De-abia acuma își dădu seama că până la inima fecioarei e o cale atât de lungă că o singură viață nu va ajunge poate s-o străbată.