Mahavira porni singur înapoi, spre sfântul oraș Hastinapur, să dea de veste norodului și regelui că a murit marele rishi în apele râului etern. Avea remușcări pentru că se gândea totuși la Navamalika.
Ajunse la marginea orașului tocmai când soarele sulița mai fierbinte. Mergea pe ulița strâmbă către cetatea regală. Nimeni nu-l lua în seamă. Doar copii goi și murdari căscau gura după dânsul din pricina blănii de leopard care-i strângea mijlocul.
Mahavira se miră și apoi se supără că nu-l mai cunoaște lumea. Iuți pașii și începu să strige:
— A murit înțeleptul, fiul lui Vasishta!
Atunci oamenii se opriră, întrebându-se cine e străinul și ce strigă. Unii își aduseră aminte că l-au văzut ieri întovărășind pe pustnicul de sub Himalaya. Încolți în suflete bănuiala că s-a întâmplat vreo nenorocire. Câțiva alergară să-l întrebe. Mahavira însă striga întruna:
— Marele rishi a murit…
Vestea se întinse ca focul în paie. Paznicii cetății, cuprinși de înfrigurarea norodului, lăsară pe Mahavira să intre pe poarta de aramă. În vreme ce gura lui repeta plângător aceleași cuvinte, inima îi tremura și din ochi căuta nerăbdător pe Navamalika.
Strigătele străinului ridicară în picioare toată cetatea. Războinici și brahmani și slujitori furnicau pe cărările întortocheate, înconjurară pe Mahavira care înainta mereu spre palatul regelui Arjuna, uitându-se împrejur tot mai îngrijorat. Apoi deodată descoperi pe Navamalika, pe terasa unui palat ascuns între platani uriași, și inima i se făcu cât un puișor speriat de kokila.
Fecioara îl zări și se avântă spre cărarea pe care umbla el. Când o văzu în fața lui, cu sânii palpitând, i se opriră picioarele, singure, și bâlbâi zăpăcit:
— A murit înțeleptul…
Adăugă însă îndată, fierbinte ca o flacără mistuitoare:
— Navamalika!…
Privirile lor se sorbeau încrucișându-se, îmbrățișându-se.
Până la treptele palatului regal mai erau doar câțiva pași.
Soarele cernea raze de aur pe covoarele de pajiște, pe oglinda lacului albastru cu perechile de ciakravaka.
— Regele… Regele…
Glasuri murmurau împrejur. Pe terasa umbrită se ivise Arjuna cu ochii plini de mare mânie. Mahavira nu auzea glasurile șoptitoare, nici nu vedea privirile spăimântate.
Sufletul lui își simțea înfățișarea în ochii verzi ai fecioarei.
Căzu în genunchi, ca înaintea unei zeițe coborâte pe pământ, și îi cuprinse picioarele cu amândouă brațele, bolborosind cuvinte pe care nici el nu le înțelegea și prin care inimile lor totuși se întâlneau. Îl zgudui glasul regelui Arjuna:
— Afară, sùdra!
Mahavira bâigui speriat:
— A murit marele rishi…
În aceeași clipă toiagul greu al regelui căzu și-l izbi în creștet, amețindu-l. Zeci de brațe apucară pe Mahavira care striga năuc:
— Înțeleptul s-a stins în apele sfântului Ganga!
Ochii lui mai întâlniră privirea fecioarei îngrozite. Era târât spre poartă într-un vălmășag de urlete peste care stăpânea glasul regelui Arjuna rostind parcă același cuvânt nimicitor:
— Sùdra… Sùdra…
La poarta de aramă străjerii îl primiră cu lovituri de spete.
Fu zvârlit pe urmă mai la vale, ca o grămadă de carne netrebnică, în mijlocul unui grup de oameni care vorbeau aprins despre moartea marelui rishi. Cineva recunoscu pe Mahavira; îl văzuse adineaori ducând vestea cea minunată în cetate. Se ridicară glasuri, întâi sfioase, apoi mânioase, că regele și-a îngreuiat păcatul de ieri schingiuind azi pe solul care venise cu știrea morții înțeleptului. Strânseră pe Mahavira din țărâna uliței, îl adăpostiră în casa giuvaiergiului Gianuka, niște femei îi spălară rănile și-l puseră să povestească pe îndelete cum s-a stins fiul lui Vasishta. Amănuntele treceau din gură în gură și oamenii murmurau:
— Minune!… Mare minune!…
Un pescar zdrențos, cu fața murdară, luminată de însuflețire, zise poruncitor:
— Mă duc la sfântul Ganga, poate să aflu acolo rămășițele înțeleptului!
Porni. Mulți îl urmară, mai ales bătrâni cu ochii înfricoșați de taine și femei speriate de mânia zeilor care amenință să se abată asupra orașului. Curând alte cete, mai numeroase, alergară spre râul sfânt. Pe țărmul mlăștinos mii de oameni umblau de ici-colo, gemând, căutând și implorând îndurare cerului. Unii intrară în valuri și mulți se înecară, fericiți să poată muri în apele sfinte care au înghițit pe marele înțelept.
Mahavira rămase uitat în casa giuvaiergiului. Era văduv de mulți ani Gianuka și trăia singur-cuc, ciocănind toată ziua la brățări, inele și alte podoabe scumpe pentru curtea regelui, pentru mai-marii țării și femeile lor. Îl iubeau toți pentru că îl cunoșteau om supus, muncitor, blând și credincios.
Seara, întorcându-se din cetate și găsind acasă pe Mahavira, giuvaiergiul se miră, dar nu-l alungă. Îmbucară împreună, apoi ieșiră în fața ușii, se așezară jos și ceru străinului să-i spună tot. Gianuka îl ascultă și zâmbi:
— Am priceput, străine. Mare noroc ai avut că regele n-a poruncit îndată să-ți taie capul!
— Ce-am greșit oare, stăpâne? Pentru că am adus vestea despre sfârșitul înțeleptului?
— Și asta, dădu din cap giuvaiergiul. Regele Arjuna nu poate ierta dojana marelui rishi. Dar mai rău ai păcătuit apropiindu-te de Navamalika. Așa. Căci Navamalika nu e o Apsara, cum crezi tu, ci chiar fata vistiernicului Gutayana.
Arjuna a îndrăgit-o atât de mult că în curând o va lua în palatul său. Tu însă ai murdărit pe Navamalika, îmbrățișândui picioarele albe, și ai răscolit mânia stăpânului care de-abia așteaptă să-i culeagă fecioria, nădăjduind să dobândească un vlăstar frumos ca maică-sa și viteaz ca dânsul.
Mahavira întrebă cu glas de frică:
— Dară părinții ei se învoiesc să o dăruiască regelui?
— Nepriceput ești, se sfătoși Gianuka. S-ar putea oare mai multă cinste pentru un părinte decât să-și vadă odrasla în patul regelui?
— Dar ea? urmă Mahavira încăpățânat.
— Navamalika? Ar fi o nebună dacă nu s-ar mândri că regele îi poftește trupul și iubirea. De altfel cine întreabă ce vrea o fată fără minte?
— Dar regele Arjuna are șaptezeci și șapte de femei! stărui Mahavira. Navamalika să fie cea din urmă?
— Va fi cea dintâi, fiindcă pe ea o iubește mai mult regele!
spuse giuvaiergiul cu mândria slujitorului credincios care ocrotește pe stăpânul său.
Mahavira tăcu. Era întuneric acuma și Gianuka nu vedea cât de albi s-au făcut obrajii străinului și nici nu auzea cât de cumplit îi bătea inima.
— Păcat numai că sărmana Navamalika nu prea e bine, urmă giuvaiergiul într-un târziu, aproape înduioșat de gândurile sale. Când i-am dus podoabele pe care i le-am gătit din aurul regelui Arjuna, am găsit-o plânsă. Maică-sa îmi spuse că s-a speriat fata din pricina vălmășagului stârnit de tine. A și chemat o babă să-i descânte.
— Navamalika știe că sunt în casa ta? întrebă deodată Mahavira, apucând mâna giuvaiergiului.
— Cum să știe, când nici eu nu știam? răspunse Gianuka râzând de întrebarea lui fără rost. Dacă s-ar afla și apoi s-ar întâmpla să se îmbolnăvească mai rău Navamalika, ar fi vai de tine, căci regele ți-ar curma viața. De aceea acuma culcă-te, să aduni puteri, iar mâine să pleci acasă de unde ai venit!
— Am să plec negreșit! murmură Mahavira cutremurânduse parc-ar fi rostit o vorbă de ocară.
Se culcă afară, lângă ușă, pe blana lui de leopard, și toată noaptea o petrecu privind stelele care licăreau întocmai ca ochii fecioarei Navamalika. Inima lui suspina, iar în minte i se frământau mii de planuri: cum să mai pătrundă până la ea, cum s-o smulgă din brațele regelui, s-o ducă undeva, să trăiască numai ei doi lumea lor. Își zicea mereu că va pleca acasă, dar mereu adăuga că nu poate pleca singur. Simțea foarte lămurit că aici îl amenință primejdii și, în același timp, că nici o primejdie nu e mai cruntă decât despărțirea de Navamalika. Încerca să-și înăbușe inima gândindu-se la marele rishi, la satul de sub Himalaya, la copiii săi și la Anuya.
Gândurile i se stingeau în creieri ca niște luminițe în bătaia soarelui de amiază. Dimineața îl găsi cu ochii înroșiți de nesomn și cu sufletul zdrențuit de nehotărâre.
— Fie-ți calea binecuvântată! îi zise Gianuka, ieșind cu somnul în gene.
— Primește-mă slugă în casa ta! îl rugă Mahavira, umil ca un câine rătăcit într-o ogradă străină. Giuvaiergiul îl privi nedumerit:
— De ce nu te întorci acasă?
— Nu mai pot pleca de-aci, zise Mahavira cu fruntea în pământ. Nu mai cunosc calea până la poalele sfintei Himalaya.
Gianuka se înfricoșă: cum să adăpostească el, slujitorul curții, pe străinul oropsit de regele Arjuna? Nici măcar n-avea nevoie de dânsul. Mahavira însă i se părea cuminte și supus.
Nu-l lăsa inima să-l gonească. Șovăind, amână răspunsul.
Înspre amiază, plecând cu o cutie de argint, spuse lui Mahavira:
— Alte podoabe pentru frumoasa Navamalika…
Se întoarse târziu, vesel:
— De-acuma poți sta aici cât poftești, străine! Oamenii te-au uitat parcă nici n-ai fi umblat prin cetate. Așa uită de repede oamenii! Toată lumea vorbește numai despre serbările ce le pregătește regele Arjuna în cinstea fecioarei Navamalika.
De altfel și ei i-a trecut spaima. Am găsit-o ciripind ca o turturică. Numai ea m-a întrebat de tine, dacă nu cumva te-am văzut. Se vede că ea nu te-a uitat, fie că ai speriat-o prea rău, fie că i-a plăcut înfățișarea ta. Tânără și nesocotită cum e, n-ar fi de mirare să-i fi pă-truns inima o săgeată de sirișa.
Mahavira își stăpâni bucuria. Lepădă blana de leopard și se încinse cu un șorț vânăt de slujitor. A doua zi însă, când Gianuka se gătea să meargă în cetate, Mahavira zise:
— Ia-mă cu tine, stăpâne, să-ți fiu de ajutor!
— Vishnu să mă ferească să fac una ca asta, se apără giuvaiergiul. Dacă te-ar recunoaște cineva, mi-ai primejdui și mie viața!
Mahavira nu stărui. Speranța îi oțelea răbdarea. În fiecare zi Gianuka îi povestea noutățile din cetate. În fiecare zi afla câte ceva despre Navamalika.
Apoi, într-o zi, Gianuka vorbi triumfător:
— Mâine dimineață Navamalika se va scălda în apele sfântului Ganga, iar seara se va culca în patul regelui Arjuna.
Mahavira îngălbeni. Toate speranțele se risipeau în sufletul său ca mărgelele când se rupe ața pe care au fost înșirate.
Însuși chipul fecioarei parcă i se topea în inimă, amenințând să nu mai rămâie decât o durere nesfârșit de chinuitoare. Își pierdu stăpânirea. Se aruncă la picioarele giuvaiergiului, plânse, îi mărturisi că Navamalika e rostul vieții lui, îl rugă să-l ia cu dânsul în cetate, s-o vadă barem ultima oară.
Gianuka nici nu îndrăzni să înțeleagă dintr-o dată, atât de îngrozitor era ce-i auzeau urechile. Îl izgoni cu vorbe blânde, dar hotărâte. Mahavira, ca și când i-ar fi încolțit în inimă o nouă speranță, se supuse îndată. Își luă blana de leopard și plecă fără părere de rău. Văzându-l dus, Gianuka respiră ușurat:
— Slavă ție, Vishnu, Atotputernicule, că m-ai scăpat de primejdia cea mare!