Avu decepții la Paris. Nu izbuti să pătrundă, multe zile, la nici unul din cei doriți. Se duse la Tuileries, unde se țineau ședințele Convențiunii. Stătu înghesuit între oameni gălăgioși, ore întregi. Văzu pe capii revoluției, ascultă discursuri bombastice rostite de reprezentanți obscuri… Se plictisi. Nu nimerise o ședință interesantă. În ziua următoare merse la Palatul Justiției. Se judeca procesul lui Philippe-Egalité. Era atâta lume că nu putu străbate nici măcar până la scările palatului. Un necunoscut, văzându-i desperarea, îl mângâie îndemnându-l să vie mâine mai devreme, că e procesul dnei Roland, mai de seamă chiar decât cel de azi.
Gaston, a doua zi, încercă iar să ajungă la Chaumette. Îl așteptă la primărie. Aflase că, pe la ora unu, are să se întrunească consiliul general al departamentului împreună cu mai mulți delegați ai Comunei. Din fericire, Chaumette sosi printre cei dintâi. Gaston îi vorbi cu atâta însuflețire și admirație, încât Chaumette, deși bănuitor față de necunoscuți, îl îmbrățișă și-l introduse în sala de ședințe, zicându-i triumfător:
— Vei avea fericirea, cetățene, să vezi prăbușirea finală a sacerdotismului și zorile cultului măreț al rațiunii!
Gaston se simțea despăgubit pentru toate nemulțumirile. În sală era o mulțime nerăbdătoare, ca la spectacolele de zile mari.
În sfârșit ședința se deschise și numaidecât apăru episcopul Gobel, urmat de patrusprezece vicari și de un grup respectabil de preoți, toți cu insignele demnității lor. Se făcu tăcere adâncă și episcopul rosti o cuvântare lungă în care, renegând rătăcirile religiei creștine, preamărea puterea filozofiei. Îi răspunse Chaumette.
Gaston acuma îl văzu mai bine și-l îndrăgi mai mult. Era palid la față, cu părul lins, cu înfățișarea modestă; doar uneori avea în ochi scăpărări în care țâșnea o energie violentă. Gaston nu înțelese bine cuvintele, atât de mult îl fermecau inflexiunile ciudate ale glasului.
— La Convențiune! La Convențiune! răsună din toate părțile, când isprăvi Chaumette.
În fața Palatului Primăriei un cortegiu se formă în grabă.
Câțiva membri de-ai Comunei, cu Chaumette în frunte, conduceau mulțimea. Preoții veneau în urma lor, cu capetele în pământ, parcă s-ar fi dus la ghilotină. Ici-colo se auzeau strigăte de pe trotuare:
— A bas les calotins!
Conducătorii cortegiului explicau în dreapta și în stânga că nu e vorba de niște preoți fanatici, ci, dimpotrivă, de ecleziastici cumsecade, care merg să se răspopească în fața Convențiunii Naționale. Gaston de-abia acum pricepu rostul procesiunii. Tineri cu bonete roșii, cu obrajii înflăcărați, cântau Ça ira și Carmagnole.
Tribunele Convențiunii erau mai ticsite ca totdeauna. Un murmur de ușurare se încinse în sala imensă:
— Au sosit!
Deputați au pătruns în hemiciclu. Episcopul citi ceva de pe o foaie, cu glas stins. Din tribună porniră strigăte:
— Mai tare!
Gobel ridică glasul. Foaia îi tremura în mână. Fu aclamat cu frenezie de toată lumea. Președintele Adunării improviză un răspuns patetic, glorificând cultul rațiunii, singurul cult național al viitorului. Un deputat oferi episcopului o bonetă roșie. O puse în cap, în aplauzele furtunoase ale tribunelor.
Apoi lepădă crucea pectorală și inelul de păstor sufletesc, oferindu-le ca omagiu Convențiunii… Mai mulți reprezentanți cerură președintelui să onoreze pe vrednicul cetățean cu acolada republicană. Gobel se urcă pe estrada biroului și fu îmbrățișat pe amândoi obrajii de către președintele asudat de entuziasm. Sala clocotea de aplauze și răcnete de bucurie.
Istovit de emoțiile zilei, Gaston se simțea în culmea fericirii. În sfârșit i-a fost dat să vadă capitularea superstiției milenare în fața rațiunii victorioase! S-a împlinit visul și deacuma, orice s-ar întâmpla, fericirea nu i se mai poate smulge din inimă… Se gândi să se odihnească două zile, până la Sărbătoarea Rațiunii, care fusese fixată pentru 20 brumaire.
N-avu răbdare. Alergă la Chaumette, care îl duse la Clubul Jacobin, unde cunoscu și pe Clootz, și pe Lakanal, și pe Fourcroy, și chiar pe Fabre d’Eglantine, care îi explică îndelung și pasionat calendarul republican… Numai pe Maximilien Robespierre nu-l întâlni. Dar nu se mai neliniști. Are să-l găsească negreșit înainte de-a se întoarce la Arras.
Era tocmai duminică. O zi mohorâtă, cețoasă. Ploaia măruntă, plictisitoare, cernea neîntrerupt… Totuși pe străzi furnica lume multă, figuri voioase… Gaston se înființă de dimineață în fața Palatului Primăriei. La ora zece alaiul porni. Toți membrii Comunei erau aici, în haine de sărbătoare. În frunte mergea un șirag de fecioare în alb, cu centuri tricolore. Urmau cântăreții Operei și muzicanții, apoi autoritățile. Serbarea însăși se desfășura în catedrala Notre-Dame, transformată în mare grabă în Templul Rațiunii. În fața altarului principal s-a ridicat, cu ajutorul unor schele combinate, o colină verde, în vârful căreia tronează templul rotund al Filozofiei, iar ceva mai jos, pe un soclu de argint, urna de aur din care se înalță Flacăra Adevărului. O cărare șerpuitoare, străjuită de busturile lui Voltaire, Franklin, Rousseau, urcă pe colină până la Izvorul Rațiunii.
Cortegiul defilă pe sub marele portal al catedralei. Cocarde albe fură oferite tuturor la intrare. În vreme ce lumea umplea nava, fecioarele în alb urcară pe cărare, ocoliră Templul Ințelepciunii, aprinseră la Flacăra Adevărului fiecare câte-o torță, coborâră în public, dăruiră torțele aprinse muritorilor, apoi se suiră pe colină și se așezară pe două rânduri… Urmară discursuri pioase slăvind binefacerile rațiunii suverane. Apoi artistele de la Operă, ca niște îngeri păcătoși, cântară Imnul Libertății. Drept răspuns la imnul scris anume pentru sărbătoarea aceasta de către poetul Chénier. Din Templul Filozofiei apăru Zeița Rațiunii, în veșmânt alb, lung, cu o mantie albastră pe umeri, cu boneta roșie în cap și cu o suliță în mână. Zeița, o actriță frumoasă, avea o înfățișare impozantă și grațioasă, inspirând respect și iubire. Coborî câțiva pași, se odihni pe un tron de lauri,“în vreme ce mulțimea extaziată, cu brațele întinse, cânta imnuri de slavă… Pe urmă zeița se sculă și se urcă spre templu, aruncând înainte de-a dispărea, o privire recunoscătoare amicilor ei de la poalele colinei.
După ce se termină aici ceremonia, cortegiul refăcut se îndreptă spre Tuileries să se închine Legii, precum s-a închinat Rațiunii. Incinta Convențiunii fu năpădită de grupuri de muzicanți și de republicani de toate vârstele. Toată lumea începu să cânte ariile scumpe revoluției până ce apăru în sală Zeița Rațiunii, înconjurată de o ceată de fete frumoase, șezând într-un fotoliu purtat de patru cetățeni.
— Fanatismul a murit! strigă Chaumette când se făcu o clipă de tăcere. Nu mai există popi, nu mai există zei! Trăiască Republica! Trăiască Rațiunea!
Președintele zdrobi, de asemenea, într-o cuvântare vijelioasă, hidra superstiției și la sfârșit îmbrățișă cu foc pe Zeița Rațiunii.
Ceea ce nu întârziară a face și secretarii biroului, spre mai marea mulțumire a zeiței.
Un deputat propuse îndată ca, unindu-se cu poporul, Convențiunea să meargă la Templul Rațiunii. Propunerea fu primită cu entuziasm… Cortegiul porni înapoi, prin ploaia mai deasă și ceremonia se repetă în catedrală, împovărată de alte discursuri, isprăvindu-se de-abia după ce se înseră de-a binelea.
Gaston era frânt de osteneală de cât umblase, cântase și se entuziasmase. Totuși ziua cea mai înălțătoare din istoria omenirii, cum își zicea dânsul fermecat, vru s-o încheie frumos, printr-o emoție de artă. La teatrul din Rue Favart se juca Marat în subterană. Acolo se duse.
De-acuma se putea întoarce acasă. Inima îi era plină pentru tot restul vieții. Se gândi însă că e dator să vadă pe Maximilien.
Au fost atât de buni prieteni odinioară, că ar avea dreptul să se supere, aflând că a umblat prin Paris și nici măcar n-a venit să-i strângă mâna. Chiar a doua zi se repezi în Rue Saint-Honoré, unde îl mai căutase și cunoștea casa tâmplarului Duplay care găzduia pe Robespierre. Norocul îi surâse. Era acasă. Stătea întro odăiță aproape sărăcăcioasă. Îl primi cu bucurie. Gaston îi povesti cu însuflețire emoțiile de la Sărbătoarea Rațiunii, îi arătă și cocarda albă pe care o păstra ca o relicvă neprețuită. Încet-încet fața lui Robespierre se mohorî, iar în ochi îi apăru o lumină rece, puțin ironică. După ce se mai potoli avântul lui Gaston, gazda îi zise cu glas tăios ca cuțitul ghilotinei:
— Ai rămas același ateu înverșunat… Ateismul e dușmanul republicii și al omenirii!
Gaston râse zgomotos, răspunzând:
— Și tu ai rămas tot fanatic, Maximilien!
Întâlni privirea rece a lui Robespierre. Râsul i se curmă brusc, parcă i s-ar fi înfipt un pumnal în gât.