Prizonierii, câteva sute, fură aruncați în curtea porcilor din fundul grădinii orașului. Spatele temniței se rezema de zidul cetății lângă care se ticluise un coperiș de trestie pentru adăpostirea râmătorilor în vreme de ploaie și furtună. Curtea întreagă de altfel era mică, de-abia vreo zece sari, fiindcă nu se aduceau niciodată de la moșii decât vitele trebuincioase pentru șapte zile. Nu se rânise însă niciodată, așa că gunoiul și duhoarea stăpâneau aici înăbușitor.
Un pâlc de treizeci de ostași păzeau, pe dinafară, poarta temniței. Numai câte doi supravegheau pe dinăuntru numai ziua și numai câte un ceas, pe prizonierii legați, doi câte doi, cu lanțuri de gât. În zilele dintâi grupul de pază se schimba, pe urmă aceiași paznici fură uitați parcă acolo. Hrana celor închiși venea din mila oamenilor: curmale, ceapă, pâine, usturoi, castraveți, chiar smochine și uneori pește sărat. Din ce era mai bun se ospătau paznicii, iar rămășițele se azvârleau înlăuntru ca să se bată pe ele prizonierii ca niște câini flămânzi, spre veselia tuturor străjerilor.
Gungunum avea tovarăș de lanț pe un mușkinu bogat din Babilu care venise la Nippur numai pentru negoț și căzuse așa în vâltoarea războiului. Era gras și cu o rană de lance în coastă. I-o făcuse ostașul care l-a prins, numai din plăcerea de-a schingiui, căci el se trântise pe pântece umil și supus, fără gând de vreo împotrivire, ca omul ce n-a pus niciodată mâna pe armă. Negustorul gemea toată ziua și nu voia să se urnească de sub adăpostul de trestie unde era ferit barem de soarele ce frigea cumplit. Îi era frică tare că va fi ucis în cele din urmă și se plângea lui Gungunum că ar fi mai bucuros să stea o viață întreagă în curtea porcilor, decât să moară, să ajungă pradă duhurilor rele din arallu și să se hrănească numai cu noroi și țărână. Gungunum îl îmbărbăta. Încrederea lui sporea cu cât se înmulțeau suferințele. Inima lui îi spunea că trebuie să trăiască.
Într-o zi veni marele dupșaru să vadă pe Gungunum, aducându-i mângâiere și merinde. Îl îndrăgise cât lucrase în templu și voia să-i fie acuma folositor în nenorocire. De la dânsul află Gungunum că regele Iluma-Ilum a plecat cu oaste spre Kiș, după ce a pus peste Nippur un nou ișakku. Totuși marele dupșaru credea că războiul are să înceteze curând, căci și Iluma-Ilum a avut pierderi grele. Poate că nici cetatea Kiș n-o va mai putea cuprinde, având ziduri groase, înalte și bine apărate.
De-aci înainte paznicii fură mai blânzi cu Gungunum. Nu-l mai loveau, ca pe ceilalți, ba stăteau și de vorbă cu dânsul, socotindu-l un mare machu care ar putea ajunge chiar sangu, dacă ar avea zile de trăit. Atunci Gungunum vru să întrebe despre Hamma. Minți că marele ișakku Ahnuri din Eridu a fost văr cu maică-sa, de aceea ar fi bucuros să afle ceva despre soarta lui și a familiei, cu toate că au trecut de-atunci peste zece ani. Căpetenia paznicilor, mai bătrân, voinic și înalt, cu o falcă purtând urmele unei răni vechi, luptase în toate războaiele regelui Iluma-Ilum. Îl chema Ahușunu, vorbea gros și se lăuda bucuros cu vitejiile lui.
— Eridu? făcu dânsul cu mare mândrie. Am fost acolo!
Acum zece ani!… Eu am urcat cel dintâi pe zidul cetății…
Am ucis cu mâna mea trei sute de dușmani!… Mult sânge a fost la Eridu, și multă pradă!… Tot am omorât și am aprins…
Templul zeului Ningirsu eu l-am aprins!
Paznicii și prizonierii făcură cerc, ascultându-l cu admirație.
Inima fruntașului se umfla de mulțumire.
— Rana asta, de la Eridu! strigă apoi mânios, parcă i-ar fi reamintit o durere crâncenă. Dar am răzbunat-o!… Toți morții dușmani i-am împrăștiat pe câmp să-i mănânce șacalii și păsările…
Gungunum rosti numele lui Ahnuri.
— Câine turbat a fost Ahnuri din Eridu! răcni Ahușunu.
Iluma-Ilum l-a prins viu și pe dată i-a tăiat amândouă brațele din coate!… Pe urmă l-a jupuit și l-a chinuit șapte zile!
Atunci Gungunum întrebă iar, cu glas tremurător:
— Ahnuri avea o fată, Hamma?…
Fața ostașului se descreți deodată.
— Ce fată! zise apoi, lingându-și buzele. Regele Iluma-Ilum a culcat-o degrabă în pat și i-a luat fecioria. Dar n-a ucis-o nici după ce și-a săturat pofta. I-a plăcut trupul ei și a pus-o în Casa Femeilor sale..
— Mai trăiește? făcu Gungunum cu ochii ieșiți din orbite.
— Trebuie să trăiască, răspunse Ahușunu. În Casa Femeilor lui Iluma-Ilum sunt fete multe, ca nisipul mării, toate frumoase, cu sclave să le slujească și cu mâncare bună. Regele iubește femeile, nu le omoară.
Gungunum aflase destul. În sufletul lui cântau mereu deacuma numai două cuvinte:
— Hamma trăiește!
Cuvintele acestea îi răsturnară deodată toate gândurile. Ce să mai caute el în Babilu, când Hamma nu e acolo? Ce preț ar mai putea avea viața lui trăită despărțit de ea? Mai bine să fie sclav la picioarele ei, decât chiar rege departe de ea.
Sub coperișul de trestie, în murdăria duhnitoare, în vreme ce tovarășul său de lanț se văita, el visa cu ochii deschiși. Se vedea iar la serbarea Akiti de odinioară, pe cheiul canalului Arahtu, așteptând barca divină. Între femei, la câțiva pași, umărul ei rotund, șoldul ei plin, apoi ochii ei cu privirea caldă în care își descoperea însuși sufletul lui ca într-o oglindă fermecată… Îi părea rău că a mai trimis pe Ululai după prețul răscumpărării din robie. Îi era frică să nu se întoarcă prea curând sclavul cu argintul, înainte de a fi descoperit un mijloc pentru a ajunge la curtea regelui Iluma-Ilum. Atâta râvnea acuma: să ajungă acolo. Orișicum, numai să se apropie de pământul binecuvântat pe care pășesc picioarele ei. Era sigur că, ajuns acolo, va întâlni pe Hamma, precum i-a făgăduit zeița Iștar, ocrotitoarea iubirii lor.
Când veni iar marele dupșaru să-l cerceteze, Gungunum îl rugă fierbinte să-i mijlocească favoarea de-a putea merge la curtea regelui Țării de la Mare. Bătrânul scriitor se miră și crezu că suferințele i-au tulburat mintea. Gungunum stărui. Spuse că știe, încă de pe când era în școala de la Borsippa, despre o bibliotecă bogată a lui Iluma-Ilum, unde s-ar găsi tăblițe cuprinzând învățăturile cele mai tainice. Ar vrea să petreacă în biblioteca aceea un răstimp, fie și ca sclav, numai să poată citi tăblițele sfinte. Marele dupșaru se înduioșă. Atâta dragoste de învățătură nu mai pomenise. Îi făgădui să vorbească negreșit marelui preot al lui Enlil.
Gungunum rămase fericit. Dacă marele preot va ruga pe Iluma-Ilum, dorința lui va fi împlinită. Cum crezuse până acum câteva zile în scăparea de robie, așa spera azi în revederea fecioarei de la Akiti. Încă nu umblase prin lume.
Despre Țara de la Mare știa doar atâta că e departe, fără canaluri, cu multe mlaștini și sălbătăcimi. Nu-l înfricoșa nimic.
Unde e Hamma, trebuie să fie bine. O visa iar, mereu. Iar când se deștepta, în gemetele tovarășului de lanț ori în răcnetele paznicilor, surâdea: toate acestea vor fi curând răscumpărate prin fericirea cea mare.
Avu, peste trei zile, o veste bună: marele preot a vorbit deocamdată cu noul ișakku care a făgăduit să tălmăcească regelui rugămintea lui Gungunum. De altfel Iluma-Ilum are să sosească la Nippur foarte curând. A curmat războiul și se întoarce cu oștirea, dând foc semănăturilor și satelor, nestânjenit de dușman.