Fu botezat în bazilica mănăstirii, a doua zi după ce veni pe lume. Primi numele Hans și binecuvântarea abatelui.
Crescu oropsit de toți, fiindcă era slăbuț și fără spor la muncă.
Când împlini treisprezece ani, într-o duminică de primăvară, tatăl său îl luă de mână și porniră împreună pe drumul cu multe cotituri ce suie din satul Odenhain, așezat pe râulețul Wischnitz, spre mănăstirea Lorsch, ale cărei ziduri cu creneluri se văd de departe, dominate de cele trei turnuri ale baziliciei bătrâne.
Hans cunoștea bine calea. O bătuse de multe ori, mânând vitele la pășune prin poienile pădurilor de fag ce înconjoară mănăstirea. Niciodată însă nu i-a tremurat inima ca azi. De săptămâni de zile nu se vorbise în casa lor decât despre duminica aceasta. Toți îl învățau, îl speriau sau îl încurajau.
Tatăl său îl dăscălea și acuma neîncetat cum să sărute mâna abatelui, cum să răspundă cuviincios la toate întrebările.
Poarta mănăstirii era deschisă. Pe podul suspendat peste șanțul ce apăra zidul din afară, se îmbulzea o gloată de cerșetori și bolnavi în așteptarea pomenilor duminicale mai grase. Portarul, călugăr laic, cunoștea pe țăranul Michel Boeheim, slujitor pe pământul mănăstirii, om de treabă și cu frica lui Dumnezeu. Îi și dădu mâna să i-o sărute și-l întrebă, prietenește, de sănătate. Țăranul îi povesti îndată, cu mare belșug de vorbe, c-a venit să dea pe Hans la mănăstire, c-ar vrea să-l facă negreșit călugăr. Portarul, fecior de țăran și el, foarte mândru de haina călugărească pe care o purta, clătină grav din cap, tăcu un răstimp ca un înțelept, apoi zise că s-au dus vremurile când oricine se putea călugări de azi pe mâine, că lui nu-i vine a crede că abatele va primi pe Hans în mănăstire. Totuși, ca să-i arate un semn de bunăvoință, îl sfătui să vorbească întâi cu celariarul, care e adevăratul stăpân al mănăstirii, mai puternic chiar decât abatele, și de care atârnă tot.
Celariarul Primin era un călugăr gras, roșcovan, cu fața rasă și părul tuns chilug. Avea în grijă toată administrația mănăstirii și era veșnic nervos și răgușit de cât răcnea. Acuma se necăjea cu câțiva călugări laici care potriveau porțiile pomenilor.
Văzând pe Michel Boeheim, deși altfel îi vorbea cu blândețe, se răsti:
— Ce vrei, Michel? Nu cumva ai venit și tu la pomană cu cerșetorii și ologii? Să-ți fie rușine, Michel! Mare rușine! Se vede că Satana vă împinge pe toți numai la blestemății!
Drept răspuns, țăranul se repezi plecat și-i sărută mâna grasă, zicând către copil:
— Ce stai, Hans? Sărută frumos mâna preasfântului.
Umilința lui Michel îl dezarmă într-atâta, că binevoi să mângâie obrajii și pletele bălaie proaspăt pieptănate ale copilului, mormăind:
— Spune ce dorești, Michel, spune degrabă, că, vezi bine, eu n-am nici duminică, nici sărbători, ca toți creștinii…
Michel Boeheim începu povestea de la Adam: că Dumnezeu i-a dăruit cincisprezece copii, că viața e grea, că multe păcate s-au abătut pe oamenii sărmani, că a venit vremea să ne gândim și la cele sufletești mai cu nădejde… De-abia după ce izbuti să enerveze rău pe celariarul Primin, își spuse verde păsul:
— Și așa ne-am sfătuit și ne-am socotit să dăruim pe Hans bunului Dumnezeu, să se roage și el pentru noi și să mijlocească o soartă mai fericită pe lumea cealaltă pe seama părinților și fraților lui. De altminteri e copil sfânt, precum a fost de când a deschis ochișorii în lume, și plăpând, și supus, tocmai cum se cade să fie slujitorul celui Atotputernic. Ca mâine trec și cei șapte ani până se împlinește sorocul judecății din urmă și cel puțin să nu apuce ziua cea mare fără pic de apărător în fața Mântuitorului și numai înnegriți de păcatele ticăloșiei.
— Ce judecată din urmă, nerodule? se înfurie călugărul.
Ați înnebunit rău, Michel! Unde vezi tu sfârșitul lumii?
— Apoi să ne ierți, prea sfinte, așa merge vestea prin prostime, se umili țăranul. Că dacă se împlinesc o mie de ani de la venirea Mântuitorului, lumea asta păcătoasă trebuie să piară și să înceapă judecata tuturor, așa zice că scrie la Sfânta Scriptură. Noi carte nu știm, că nu-i de noi cartea, dar semnele sfârșitului se arată și orbilor: războaiele nu mai contenesc, molimele și blestemățiile se lăfăiesc alături de foamete și sărăcie, om pe om se năpustește mai cumplit de cum se spune c-ar fi fost pe vremea păgânilor…
Era atâta credință în ochii țăranului, că celariarul se mulțumi să-l dojenească cu bunăvoință, învățându-l să nu mai răspândească asemenea prostii păcătoase pe care numai diavolii le șoptesc oamenilor ca să-i ispitească și să-i prăpădească.
— De câți ani e copilul? întrebă apoi, examinând pe Hans cu luare aminte.
— Răspunde, Hans, îl îndemnă Michel. Să nu-ți fie rușine, Hans! Răspunde frumos, că doar ești băiat mare și cuminte.
— La Paști am împlinit treisprezece, făcu Hans cu glas cald și privind drept în ochii celariarului.
— Și poftești aievea să slujești cu frică pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu?
— Dumnezeu vrea și Sfânta Fecioară, răspunse copilul cu o lumină mare în ochii limpezi, uimind pe călugăr.
Atunci Michel se dădu mai aproape și șopti tainic celariarului:
— A spus de multe ori maică-si, că mie n-a îndrăznit, că eu n-am vreme să ascult palavrele copiilor, că, zice, i s-ar fi arătat mereu în vis Domnul nostru Isus Hristos, în haină albă până-n pământ și cu coroană de raze pe cap și cu semnele cuielor la mâini și la picioare, și l-a mângâiat pe obraz, uiteaș a, și i-a zis: „Vino după mine!“ Și a pornit copilul, dar pe urmă s-a trezit…
Călugărul Primin se închină ca în fața unei minuni. Îi fulgerase prin minte să primească pe Hans în tagma călugărilor laici, să-l aibă pentru muncă, fiindcă de meseriași harnici e mai multă nevoie în mănăstire decât de învățați. Avea șovăiri din pricina înfățișării costelive a candidatului. Întâlnind însă lumina stranie din ochii copilului, apoi mai auzind și cuvintele lui Michel, celariarul se înfricoșă. Slujba lui neîngăduindu-i o viață cucernică și ferită de păcate, trăia în groaza amară și a pedepsei lui Dumnezeu și a ispitelor Diavolului.
— Bine, bine, să mergem la…
Porni, fără să poată sfârși, spre bazilica severă, printre clădirile scunde cu coperișe țuguiate ale meseriașilor, ca pe o uliță, urmat de-aproape de Michel și Hans.
La intrarea bazilicii, celariarul se opri un moment și ridică ochii la cer, întrebător, căutând parcă o povață. Privirea lui alunecă peste bolțile portalului, peste cele șapte rânduri de ferestre ale turnului principal, până la crucea neagră, cu brațele subțiri. Apoi, lămurit și hotărât parc-ar fi primit o poruncă de sus, intră repede în atrium, își muie degetele în apa sfințită și își făcu cruce. Pe o ușă laterală ieși în curtea pardosită și acoperită ca un gang, trecu pe dinaintea vorbitorului și a școalei, ajunse la casa abatelui, lipită de bazilică și comunicând cu naosul printr-un coridor.
Locuința avea numai două încăperi mici ca și chiliile fraților. Abatele era în genunchi, în fața unui altar, adâncit în rugăciuni. Nici nu observă când intrară cei trei. Celariarul însă auzi foarte clar cuvintele.
— Benedictus qui venit in nomine Domini!
Fu cuprins de spaimă, parcă ar fi fost o întâmpinare cerească.
Plecă genunchii și bâlbâi înmărmurit:
— Părinte, a venit un copil sfânt în mijlocul nostru…
Michel îngenunche de asemenea, șoptind copilului:
— Aide, Hans, îngenunchează frumos, să vadă preasfântul cât ești de cuminte.
Abatele, ca și când n-ar fi auzit nimic, își urmă rugăciunile până la sfârșit. Apoi întoarse capul întrebător. Cu barba albă și capul tuns, cu ochii înflăcărați de o lumină pioasă, părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna și rosti rugător:
— Tată…