Pe la amiază, Mahavira intra iar în cetate, pe aceeași poartă de aramă, acum însă călăuzit de ostașul cu pumnii noduroși, care-l trăgea de un lanț petrecut pe după gât, și de ceilalți doi care în răstimpuri îl izbeau din spate cu picioarele sau cu vârful suliței. În cetate se aflase despre întâmplarea de pe aleea regală.
— El e tâlharul? întrebă fruntașul paznicilor de la poartă.
Ostașul dinainte răspunse doar din cap, smucind furios lanțul. Atunci fruntașul se apropie de Mahavira și-l scuipă în obraz:
— Câine!
Trecură pe cărări lăuntrice până la temnița de lângă poarta Yama. Fu coborât pe niște scări întunecoase într-o văgăună ce se afla sub zidul cetății. Acolo ostașul îi puse cătușe la picioare, îl legă cu lanțul de un stâlp de piatră și apoi îl lăsă singur. Mahavira auzi răbufnitul lespedei grele care astupa gura temniței. Încercă să se miște, dar nu izbuti decât să se întoarcă cu fața în sus. Trebui să stea așa, ca un trunchi sfâșiat de dureri. Trupul îi era însângerat de lovituri, încins doar peste mijloc cu șorțul de la Gianuka. Blana de leopard îi rămăsese în ascunzătoarea din tufiș. Pământul rece și umed îi mai răcorea chinurile.
Ochii deschiși mari sorbeau numai întuneric. Încet-încet gândurile se limpeziră. Amintiri începeau să-i lumineze întunericul. Navamalika, cu ochii verzi ca livada înrourată, plutea în jurul lui. Îi simțea în nări mirosul sânilor. Buzele îi erau dogorâte de urmele sărutărilor. Pe gât, în locul lanțului, îl strângeau brațele ei calde. Sufletul îi era pătruns de o fericire aromitoare, iar gura lui șopti fierbinte:
— Navamalika…
Ca o străfulgerare îi apăru presimțirea morții, care însă se topi fără urme în noianul de fericire. Timpul însuși parcă se oprise în loc să-i statornicească bucuria. Într-un târziu îi trecu prin minte că în noaptea aceasta regele Arjuna are să strângă în brațe pe Navamalika. Și deodată se stinse lumina amintirilor, și temnița rămase mai neagră, mai chinuitoare ca un mormânt.
Se zvârcoli ca o râmă să se scoale să-și rupă lanțurile și să alerge în ajutorul ei. Guzgani flămânzi se fugăreau primprejur.
După sforțări crâncene, ajunse să se ridice în picioare. Stătu o vreme așa, rezemat de stâlpul de piatră. Un zgomot de sus îl dezmetici. Părea că lespedea grea s-ar fi dat la o parte. Pași mânioși coborau pe trepte. Mahavira se învioră. Poate că totuși va împiedica pângărirea fecioarei.
Același ostaș îi dezlegă picioarele din lanț și-l târî afară.
Mahavira văzu mulțumit că soarele e în asfințit și-și zise că Navamalika mai poate fi mântuită. O sumedenie de paznici furioși îl înconjurară. Fu pornit pe o cărare. Cineva, din spate, îl plesnea neîncetat cu un bici. Loviturile îi frigeau inima. Își mușca buzele, dar nu scotea nici un strigăt de durere.
La stânga, pe o terasă albă, femeile regelui se îmbulzeau să vadă pe cel ce a încercat să răpească pe Navamalika.
Multe îl compătimeau. Îl găseau frumos, deși trupul lui era murdar de noroi amestecat cu sânge.
Ajunse într-o hală deschisă. Regele Arjuna ședea în scaunul de judecată, înconjurat de marii sfetnici și de brahmanii curții.
Ostașul trânti cu fața la pământ pe Mahavira înaintea stăpânului, care însă făcu semn să se ridice ca să-l vadă mai bine. Paznicii din spate tăbărâră cu bicele asupra lui Mahavira până îl sculară în picioare.
Regele îl privi lung, vrând să-i citească din ochi pentru ce s-a năpustit câinele de sûdra la Navamalika. Ochii lui Mahavira însă rătăceau de ici-colo, aprinși de îngrijorare, căutând pe cineva. Arjuna înțelese că privirea lui umblă după fecioara iubită. Sări de pe scaun și strigă:
— Să piardă lumina ochilor!
Mahavira parcă n-ar fi auzit. Ochii mari negri aveau o lucire fierbinte și nerăbdătoare.
Două mâini vrăjmașe îl apucară de umeri, iar în față îi apăru un om scund, uscățiv, cu pielea gălbejită, cu gura strâmbă într-un rânjet ciudat, cu ochii pieziși. Era călăul regelui Arjuna, primit în dar de la stăpânitorul oamenilor galbeni. Un brâu portocaliu îi subția mijlocul. Omul galben schimbă o privire cu paznicii de la spatele lui Mahavira, apoi ridică amândouă mâinile strânse în pumni, cu degetele mari întinse și întoarse înlăuntru. În clipa următoare Mahavira simți o durere sfâșietoare, parcă două pumnale i s-ar fi înfipt în orbite zdrobindu-i bulbii ochilor. Un țipăt de fiară, prelung, șerpui în văzduh. Mahavira căzu în genunchi. Pe obraji îl frigeau două dâre de sânge. Bolborosi totuși în neștire, ca o chemare deznădăjduită.
— Navamalika…
Regele Arjuna auzi șoapta, se ridică iar de pe scaunul de judecată și porunci:
— Smulgeți-i limba!
O mână își înfipse degetele în pletele lui Mahavira și-i dădu capul pe spate, în vreme ce alte degete osoase îi frământau încheieturile fălcilor, silindu-l să caște gura. Un clește rece îi apucă limba pitită în dosul dinților de jos și, cu o smucitură scurtă, i-o rupse din rădăcină. Valuri de sânge bolboceau în gura lui Mahavira, zvârcolindu-se într-un horcăit înfundat.
— Să-l jupoaie de viu și să-l arunce hrană câinilor! răcni regele Arjuna, furios, parcă în gâlgâirile de durere ar fi auzit iarăși numele fecioarei.
Bicele se abătură pe spinarea lui Mahavira cu atâta poftă că-i sfârticară carnea și-l făcură să se ridice în picioare.
Ostașul cu lanțul îl târî afară. O ceată de robi se repeziră să spele urmele de sânge pe pardoseala lucioasă…
Mahavira nu-și simțea picioarele care totuși îl duceau pe aceleași cărări, înapoi spre poarta Yama. Dincolo de zid, în fața porții, se afla terasa chinurilor, unde cei osândiți erau arătați norodului veșnic doritor de cruzimi. Un vestitor sufla într-un bucium de corn, chemând poporul să alerge să vadă și să se înfricoșeze. La poalele terasei, în piața cea mare, din care porneau șapte ulicioare, se și adunase mulțimea deasă, nerăbdătoare. Zvonuri felurite se încrucișau despre străinul care a pângărit pe aleasa regelui Arjuna. Cei mai curioși puneau întrebări ostașilor ce păzeau, ca un gard viu, terasa. Și ostașii răspundeau cu glume grosolane, ațâțând și mai mult așteptările.
Un fior străbătu prin mulțime când apăru în poartă călăul care alergase înainte să-și pregătească cele trebuincioase. Era cunoscut și iubit pentru iscusința lui uimitoare. Glasuri prietenoase porniră, chemându-l pe nume:
— Ham-Ciun!… Ham-Ciun!
Omul galben se simțea măgulit. Se închină rânjind și apoi își rândui sculele aduse într-un săculeț cenușiu despre care se zicea în popor c-ar fi din piele de om.
Se făcu tăcere mare împrejurul terasei. Mahavira se ivise, cu orbitele roșii, cu obrajii năclăiți de sânge, cu gura ciopârțită ca o rană căscată. Ostașii îl loveau necontenit cu bicele ca nu cumva, încetând, osânditul să se prăbușească. Ham-Ciun îi smulse șorțul de la brâu și spuse ceva, foarte încet, ostașilor.
Doi câte doi apucară pe Mahavira de picioare, îl întoarseră cu capul în jos și-l duseră sub piroanele bătute în zidul cetății.
În câteva clipe fu atârnat întocmai ca o vită înjunghiată gata de jupuit. Trupul se zvârcolea, capul se legăna măturând cu pletele lespedele terasei.
Călăul alese un cuțit cu lama lungă și îngustă. Îl ascuți îngrijit pe o gresie rotundă. Apoi se apropie de osândit și trase cu vârful cuțitului o linie dreaptă de la buric până sub gât, încet, cu mare băgare de seamă să nu pătrundă prea adânc și să nu țâșnească mult sânge. Mahavira se zbătea mai crunt și din gura însângerată izbucniră niște glasuri groase, înecate.
Ostașii se înșirară de amândouă părțile și priveau cu ochi lacomi. Jos, norodul se îmbulzea, cu respirația năbușită, urmărind toate mișcările. Pe urmă Ham-Ciun luă cuțitul în dinți, ca să-l aibă la îndemână, și începu jupuirea cu degetele, izbind uneori cu piciorul în capul osânditului, care se tot bălăbănea și-i stânjenea meșteșugul.
Munca omului galben se isprăvi de-abia când cele din urmă raze ale soarelui se stinseră în apus. Atunci, cu o mulțumire mândră, reteză pielea vie la mâini și la glezne, și o desfășură, arătând-o întreagă mulțimii. Ostașii dezlegară corpul, îl ridicară în picioare, Mahavira se clătină și se prăvăli. Loviturile de bice șfichiuiră cu sete mormanul de carne crudă, care se mai ridică, mai merse câțiva pași și apoi se prăbuși fără simțire.
Ham-Ciun luă repede alt cuțit, întoarse pe Mahavira cu fața în sus, îi făcu o crestătură adâncă în piept, ca să-l trezească din leșin. Mahavira își mai veni în fire, simți cuțitul cum îi pătrunde în gât. Trupul se întinse ca într-o sforțare supremă. Conștiința mai morfoli o frântură de gând: „Fecioara Navama…“ Pe urmă se întunecă brusc…
* * *
Sufletul avu senzația unei ușurări înălțătoare. Apoi senzația însăși se subție ca un abur care se împrăștie. Mai dăinui amintirea unei vieți zadarnice, apoi și ea se stinse.
Conștiința pură de-acuma plutea fulgerător spre planuri tot mai înalte, ca și când ar fi încercat să ocolească un destin.
Mișcarea însă se îngreuia cu cât sferele se ușurau, până ce se transformă în imobilitate chinuitoare.
Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfârșitul singură tății…