Îi dădu numele Gungunum, în amintirea regelui viteaz, înțelept și iubitor de dreptate care a stăpânit odinioară în Larsa și despre care spunea deseori că ar fi fost un străbun de-al ei.
Ea însăși era femeia marelui nubanda Pidur Libur, slujitorul și prietenul regelui Samsu-Iluna, fiul și urmașul neuitatului Hammurabi, domn peste Sumer și Akkad. Se numea Nim-Utumu, era veselă că a născut fecior și aștepta cu nerăbdare plină de mândrie întoarcerea soțului ei din războiul împotriva regelui Rim-Sin, care năvălise în țară, cuprinzând orașele Uruk și Isin, măcelărind mii și mii de oameni.
Nim-Utumu mai născuse de șase ori, dar nu avusese norocul să-i trăiască nici o odraslă. Tremura pentru viața lui Gungunum și jertfea zilnic câte o vacă albă marelui zeu Marduk,
Pidur Libur sosi mohorât din război. Biruise oastea dușmană în câteva bătălii, dar regele Rim-Sin izbutise să scape. Și până ce nu va fi jupuit de viu Rim-Sin, se știa că n-are să fie pace și liniște la hotare. Supărarea însă îi trecu în clipa când Nim-Utumu îi înfățișă copilașul de două luni, voinic și sănătos. Îl strânse la piept, făgădui jertfe bogate zeilor și porunci lui Ululai, feciorul bătrânei Luballat, să fie câinele lui Gungunum.
Așa crescu Gungunum nedespărțit de Ululai. Când împlini Gungunum cinci ani, Ululai împlinea douăzeci.
Acuma hoinăreau împreună pe ulițele și prin grădinile falnicului oraș Babilu. Se duceau deseori pe țărmurile zidite ale râului sfânt Buranun care spinteca în două orașul ocrotit de marele Marduk, zeul zeilor. Acolo mai ales, privind bărcile nenumărate ce mișunau pe valurile nămoloase, Ululai îi povestea câte grozăvii din războaiele regilor din Babilu cu vecinii neastâmpărați și hrăpăreți. Lui Gungunum nu prea îi plăceau, dar asculta cuminte pentru că iubea mult pe Ululai, deși Ululai îl bătea în ascuns, fiind o fire sângeroasă ca toți oamenii din Assur. Și Ululai din Assur era. Ajunsese în Babilu când fusese numai de trei ani, cu maică-sa, Luballat, pe care o luase prizonieră de război un ostaș de-al regelui Hammurabi și o vânduse pe un preț de nimic, deoarece avea copil mic, părinților lui Nim-Utumu, care apoi a adus-o în zestre lui Pidur Libur.
Mai ales despre războiul cu kasiții știa multe Ululai. I-l povestise de atâtea ori încât Gungunum cunoștea cum a pornit regele Samsu-Iluna împotriva lor, cum i-a înfrânt, dincolo de orașul Kuta, că șapte mii au căzut în luptă și nouă mii în prinsoare împreună cu regele Ulamburiaș, iar ceilalți, încercând să fugă, s-au înecat cu miile în apele râului Idigna ca șoarecii.
Plăcerea cea mare pentru Ululai era răzbunarea lui Samsu-Iluna implorându-i ocrotirea. Bătrâna Luballat, sclava meșteră în dădăcirea copiilor, îl scălda de câte trei ori pe zi în apă neîncepută, adusă din râul sfânt Buranun, mormăind fel de fel de descântece care alungă negreșit duhurile tuturor bolilor.
asupra dușmanilor ajunși în mâinile lui. Îi luceau ochii ca ai tigrului, fața i se strâmba și nările i se umflau parc-ar fi mirosit sânge proaspăt, când spunea, cu glas răgușit, cum Samsu-Iluna, după ce și-a îngropat morții, a pus să jupoaie de vii o mie de prizonieri, iar pe ceilalți i-a tras în țeapă și a făcut din ei gard de spaimă la graniță, lăsându-i acolo să-i mănânce ciorile și să fie de învățătură celor ce ar mai îndrăzni să năvălească în țară. Regele Samsu-Iluna a scos, cu mâinile sale, ochii regelui Ulamburiaș, precum fruntașii oastei babiluiane au scos ochii fruntașilor kasiți prinși. Pe urmă i-au legat în fiare pe toți și i-au adus în Babilu, mânați dinapoi cu bicele, ca o turmă de porci. Aici, la poarta templului Esagil, lăcașul marelui Marduk, le-au tăiat brațele din coate și apoi au fost lăsați să-i scuipe și să-i schingiuiască poporul, să moară de foame și să-i sfâșie câinii pribegi.
— Și eu am scuipat pe Ulamburiaș, gâfâia Ululai cu patimă, și l-am lovit cu băț de trestie peste obraz. Gemea și se zvârcolea. Eram de două ori șapte ani. Atunci tu nici nu erai pe lume, Gungunum! Peste un an de-abia te-a născut pe tine Nim-Utumu!
Gungunum privea tăcut, înfiorat. Într-un târziu murmură:
— Eu nu vreau sânge…
Ululai scuipa cu dispreț, se înfuria și jura că nu-i va mai povesti niciodată nimic. Mânia însă îi trecea repede. Era guraliv și tăcerea îl chinuia mai tare chiar decât duhurile rele de care se temea cumplit, îndeosebi de când, din nebăgare de seamă, a săvârșit marele păcat de-a fi scuipat în sfântul râu Buranun. A avut noroc că nu l-a văzut nimeni, altfel judecătorii regelui l-ar fi osândit să i se smulgă limba din gură.
De-atunci se simte veșnic urmărit de duhurile utukke, chiar și în somn. I-e frică să iasă noaptea pe-afară, să nu-l sugrume vreun utukku hain care-l pândește, știut fiind că în beznă puterea duhurilor e mai mare ca a zeilor. Spaima lui Ululai se mai întețise de când, deunăzi, în templul zeiței Iștar, un ghicitor abkallu, scrutându-i viitorul în ulei plutitor pe apă, i-a spus că va muri de mâna dușmanului.
Ceasuri întregi petreceau prin multele temple ale zeilor, căscând gura la mulțimea de oameni ce forfoteau în curțile pardosite cu lespezi albe și negre, la altarele de jertfe și la preoții sacrificatori, supărăcioși, pătați de sânge ca și măcelarii. Lui Ululai îi era drag să hoinărească mai mult prin Emah, casa minunată a zeiței Iștar, cu grădina plină de Femeile Plăcerii, care jertfeau necontenit ocrotitoarei lor sâmburi de măsline ca să le dăruiască bărbați mulți și bogați. Ululai trăgea nădejdea că odată și odată va pune mâna și el pe o harimatu grasă și frumoasă, cum îi plăcea lui să fie femeia bună de iubit. Gungunum însă era mai bucuros să stea toată ziua în Esagil, mai ales când se țineau judecățile, sub poarta cea mare străjuită afară de doi gigantici lamasse cu trup de taur, cu cinci picioare, cu cap de om și cu aripi de balaur. Se uita pierdut numai la scriitorul care însemna sentințele pe tăblițe de lut. I se păreau o jucărie nespus de plăcută semnele ciudate ce le zgâria iscusitul dupșaru, cu stilul de trestie, pe cărămida de lut moale. Mergând apoi acasă, ruga mereu pe Ululai să-i facă și lui o tăbliță și un stil, dar sclavul se temea de semnele care întemnițează numele oamenilor și-i făcea mai bucuros săbii de lemn ori alte jucării. Într-o zi, fiindcă era prea cumplită arșița și Nim-Utumu le poruncise să stea acasă la umbră, Ululai se apucă să împletească un coș asirian pentru Gungunum. Împletind firele subțiri de trestie, povestea niște vitejii sângeroase ale unui luptător din Assur. Gungunum privea și asculta. Vedea iar pe brațul drept al sclavului semnul săpat în carne. Niciodată n-a îndrăznit să-l întrebe, socotind că ar fi ceva în legătură cu duhurile rele de care se temea Ululai. Acuma nu-și putu stăpâni curiozitatea și zise, întrerupându-l:
— Ce e acolo, pe brațul tău, Ululai?
— Asta? făcu sclavul cu un rânjet ciudat. E semnul care nu se stinge niciodată. Arată că sunt ardu și că stăpânul meu e Pidur Libur, marele nubanda din Babilu. Un scriitor mi-a spus demult că aici stă chiar numele tatălui tău.
— Cine ți-a făcut semnul care nu se stinge? mai întrebă copilul pipăind cu un deget urma de rană veche.
— Fierul înroșit în foc, râse Ululai.
— Te-a durut rău?
— Nu-mi aduc aminte, eram cât tine de mic!
— Îmi face și mie semn cu fierul înroșit? zise Gungunum deodată înfricoșat.
— Tu ești amelu și stăpân, răspunse sclavul. Dar dacă ai cădea în mâinile dușmanului, ai fi și tu ardu și te-ar însemna negreșit cu fierul roșu!
— Eu nu vreau să mă bat cu dușmanul, făcu copilul repede, adăugând apoi cu o înseninare: Eu vreau să fac semne pe tăblițe de lut!
Ululai se înfurie și, uitându-se împrejur, îl zgâlțâi de urechi zdravăn. Gungunum nu cuteză a plânge, dar, cu ochii năpădiți de lacrimi, se depărtă și nici nu se opri până sub poarta păzită de câinele cel rău, veșnic legat în lanț. Acolo îl găsi Pidur Libur care tocmai sosea acasă. Întâi se spăimântă: dacă l-ar fi mușcat câinele? Pe urmă strigă pe Ululai:
— Câine ticălos, cum ai lăsat copilul în primejdie? Îl bătu cumplit, umplându-l de sânge. Nemulțumit cu atâta, vru să-i taie brațele amândouă din coate, pedeapsa cuvenită slugii necredincioase. Numai rugămințile soției sale Nim-Utumu îl înduplecară să-l ierte.
Sclavul, ca să se răzbune, pârî a doua zi pe Gungunum că îi bate mereu capul să-i facă tăblițe de lut. Asirianul era sigur că Pidur Libur va stâlci în bătaie pe copilul care-l face de râs umblând să învețe a zgâria semne în lut, în loc să se gătească a mânui bine armele. Rămase însă uluit când marele nubanda, mâna dreaptă a regelui, râse de bucurie și-i porunci să împlinească pe dată dorința lui Gungunum. Ululai făcu o tăbliță care semăna mai degrabă cu o cărămidă, și un stil ca un băț de împuns bivolii când se tăvălesc în nămol. Copilul se juca acuma toată ziua cu bățul și cărămida, spre marea mulțumire a lui Pidur Libur care, văzându-i străduințele, îi aduse într-o seară câteva tăblițe și un stil de la însuși marele scriitor al regelui. Ba într-o zi, mai zăbovind pe-acasă, arătă lui Gungunum cum se ține stilul între degete și cum se apasă cu vârful în lutul moale pentru a dobândi semne frumoase ca urmele de cuie culcate.
Gungunum, sârguitor, ruga de-acuma mereu pe tatăl său să-l mai învețe. Pidur Libur însă nu voia să-l pună la muncă grea. Mai are vreme. Deocamdată era mulțumit că Gungunum iubește meseria scrisului. Astfel avea încredere că își va putea arăta recunoștința față de ocrotitorul zeu Nabu. Căci Pidur Libur din simplu dupșaru a ajuns întâiul sfetnic al regelui Samsu-Iluna. Pe vremea înțeleptului Hammurabi a învățat dânsul în școala cea mare de la Borsippa, în templul Ezida al zeului Nabu, născocitorul scrisului și oblăduitorul scriitorilor. Fiind silitor și deschis la minte, a învățat în trei ani cât alții nu sunt în stare a cuprinde nici în zece ani sau mai mulți. Marele preot al zeului, mai mare peste toți învățătorii din Borsippa, îl iubea din toată inima și, când i-a cerut Hammurabi un dupșaru isteț, i-a trimis îndată pe tânărul Pidur Libur. Așa s-a făcut scriitor al regelui, cu locuința la palatul cel măreț din Babilu, cunoscând pe Samsu-Iluna și împrietenindu-se cu el, încât, în ziua când s-a stins Hammurabi și s-a suit pe tron Samsu-Iluna, Pidur Libur a fost ales mare nubanda în grija căruia cade toată averea regelui, toate moșiile sale și toată țara în vreme de pace, iar în război fiind căpetenia oastei alături de marele stăpân.
De-abia în toamna când sosi la Babilu uriașul bloc de granit din muntele Amurru spre a se ridica un monument nemaipomenit marelui Marduk, zeul-zeilor care a purtat regelui Samsu-Iluna numai noroc în războaie, în vremea când Gungunum împlini treisprezece ani, Pidur Libur zise, într-o dimineață, către femeia sa Nim-Utumu:
— La vară, după sărbătoarea Akiti, voi pune pe Gungunum în grija ocrotitorului Nabu, la Borsippa, să învețe sfintele semne…
Nim-Utumu îi căzu în genunchi, să n-o despartă de lumina ochilor ei. Pidur Libur se supără și o lovi cu piciorul. Femeia țipă, se prefăcu că leșină, apoi toată ziua se plânse sclavelor că Pidur Libur are de gând să înstrăineze copilul. Fiindcă bărbatul nu mai aduse deloc vorba despre planul său, Nim-Utumu se liniști. Își închipuia că bocetele și lacrimile ei l-au convins. Avea și ea planuri pentru viitorul lui Gungunum: să-l însoare cu o fată de neam mare, poate chiar cu vreuna din Casa Femeilor regale, și să-l vadă apoi ișakku peste vreun oraș mare.