„… Și totuși nu se poate asemenea verificare! … Ar fi absurdă!“ Toma Novac își dădu seama că e completarea gândului care i se frânsese. Geana de lumină i se aprinse iar în ochi și limba pendulei coborî încet, trecu greoi în dreapta, ca și când ar fi vrut să-i demonstreze că într-adevăr timpul nu s-a oprit în loc. Apoi auzi glasul Ilenei și pe al lui Aleman sfârșind cuvintele întrerupte:
— Scapă-l, doctore, scapă-l!… Te implor!
—… Ai văzut ce imensă fericire izvorăște din contemplarea eternității? Cadranul pendulei, lucios de alb, arăta aceeași oră, parcă minutarele nici nu s-ar fi clintit.
„Asta ar însemna că n-a trecut nici o secundă, poate nici o miime de secundă de când…“ Gândul îl supără. În minte îi reveneau desfășurările de vieți, despărțite între ele de secole. Le simțea și nu înțelegea.
Își aduse aminte cum se zice că, în clipa morții, omul își retrăiește, într-o străfulgerare, întâmplările vieții.
„Da, ultima, da! își zise istovit. Am fost eu, Toma Novac!…
Dar Mahavira și Unamonu, și Gungunum, și Axius, și Adeodatus, și Gaston?… Tot eu? Același eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?… Adică precum spunea Aleman?… Și dacă toate astea sunt închipuiri care s-au smuls acuma din subconștientul meu?… De ce însă tocmai acuma?“ întrebările roiau în creierii lui ca scânteile dintr-un cărbune peste care a căzut un strop de ulei. Îl dureau și-l oboseau. Mișcă puțin bulbii ochilor, parcă privirea ar fi căutat singură pe Ileana.
Zgomotele amuțiră împrejur ca retezate cu briciul. O tăcere rece îl înfășură, înțepată doar de tic-tacul pendulei, rar, înăbușit.
Mișcarea îi risipi întrebările, dar îi aprinse o durere în inimă, ca și când un clește greu ar fi strâns-o din ce în ce mai aspru. Auzi alături plâns înfundat și recunoscu sufletul Ilenei. Plânsul era ca o chemare la care nu mai poate răspunde. Chemarea îi picura în suflet o fericire nemărginită, o merinde pentru o cale necunoscută și nesfârșit de lungă.
Ochii lui încremeniți priveau acum numai pendula și calendarul din perete. Vedea minutarele care însemnau ora șapte și foaia albă cu un șapte roșu roman și altul negru arab.
„Numărul sfânt al lui Aleman“ se gândi Toma Novac.
Și îndoielile cu șiraguri de întrebări începură iar să-l chinuiască.
Limba pendulei se strâmbase în forma unui semn de întrebare.
Apoi din adâncurile sufletului îi răsări, ca o mântuire, un val de credință naivă, vrăjindu-i în minte pe Dumnezeu așa cum îl avusese în copilărie, înainte de a se fi ivit întrebările scormonitoare. Și deodată o ușurare mare îi umplu inima.
Compasul minutarelor se șterse pe cadranul pendulei și în ochii lui Toma Novac rămase numai albul din ce în ce mai lucitor, ca o lumină mare, blândă, mângâietoare.
Ileana se prăbuși lângă pat, gemând desperată:
— Doctore… moare! Scapă-l, doctore!… Doctore!
Tudor Aleman strângea în palma stângă măciuca de argint a bastonului și se uita țintă în ochii lui Toma, așteptând un răspuns. Dincolo, sora de caritate, Dafina, își ștergea mereu lacrimile, cu o privire de compătimire spre Ileana.
— Ia vezi, doctore, vezi! murmură Aleman, după o tăcere lungă.
Doctorul Filostrat tresări încurcat. Se apropie de pat și apucă ușor mâna lui Toma. Era rece. Parcă nu i-ar fi venit a crede, se plecă și se uită adânc în ochii mari ai pacientului.
Clătină din cap, nemulțumit. Apoi cu vârful degetului, încercă să coboare pleoapa ochiului drept. Era rece și țeapănă.
— Ce zici, doctore, spune? întrebă Aleman, înfrigurat.
Filostrat ridică din umeri în semn de nedumerire. Ținea să arate că lucrurile nu s-au petrecut după toate bunele reguli ale științei medicale, care ar fi prescris lui Toma Novac să mai trăiască cel puțin câteva ceasuri. După ce astfel își îndeplini datoria față de știința lui, își luă cuvenita poză de întristare și rosti grav, aproape teatral:
— S-a sfârșit.
Aleman se cutremură, parcă ar fi primit o veste din altă lume, și, uitându-se iar în ochii sticloși ai lui Toma, bolborosi ceva cu buzele crispate, încât nu se înțelese decât începutul:
— Dumnezeu…
Doctorul auzi cuvântul și avu un surâs îngăduitor. Ileana cuprinse mâna rece a mortului, o acoperi cu sărutări, suspinând în neștire:
— Toma…! Toma!…