În aceeași seară, întovărășit numai de Myro și de doi sclavi, Axius plecă spre Orient. Dacă ar mai fi pregetat, nimica nu i-ar mai fi putut stăvili dragostea pentru Servilia aceasta fermecătoare și spăimântătoare.
Până la Brundusium nici nu deschise gura. Se îmbarcă pe o triremă pentru Corint. Myro avea să-i fie călăuză. Grecul era fericit că se poate întoarce prin țara lui și, de la Roma până la Brundusium, alcătui un itinerar de șase luni numai pentru Grecia. Pe corabie Axius nu-și mai putu ascunde suferința. De altfel Myro, fiind scribul și secretarul lui, îi cunoștea secretele. I se destăinui. Myro îl îndemnă să ceară un sfat Pythiei de la Delphi.
— Sunt mistere pe care nici un filozof nu le poate lămuri, ci numai zeii și inițiații lor, adăugă Myro ca o scuză că el, atât de încrezător în puterea științei, îl povățuiește totuși să recurgă la sprijinul credințelor populare disprețuite.
Trirema făcu escală la Delphi. Axius coborî fără multă încredere.
Trebui să aștepte șapte zile până i se primi jertfa. Văzu apoi el însuși pe bătrâna preoteasă, în hlamidă solemnă, bând din apa izvorului sacru, rozând frunze de lauri și apoi așezânduse pe trepiedul de aur, deasupra deschizăturii din care bolboceau aburii amețitori. Pythia, în extaz, bâigui crâmpeie de cuvinte, fără legătură și neînțelese. Profeții, dimprejurul ei, le însemnară cu grijă pe tăblițe de aramă. Și a doua zi primi povața zeului: „Ferește-te de puterea mâinilor tale!“ Axius nu se dumeri din răspunsul Pythiei, dar inima lui se liniști. Cutreieră toată Boeotia, trecu în Atica și stătu trei luni în Atena.
Când Myro îl văzu iar mai abătut, îi propuse să meargă la Oropos, la templul lui Amphiaraos. Axius se duse, ajună o zi și sacrifică un taur, dormi o noapte pe pielea animalului jertfit, într-o odaie de lângă altarul zeului și în somn îi apăru într-adevăr Amphiaraos, zicându-i numai atât: „Eros e zeul zeilor“.
Oracolul, în loc să-l mulcomească, mai rău îl tulbură. I se păru o chemare misterioasă și o dezaprobare a despărțirii de Servilia. Myro îl rugă atunci să mai încerce tămăduirea în cel mai vestit și mai vechi templu, unde s-au făcut secole de-a rândul nenumărate minuni, în Asklepieion din Epidauros.
Docil, Axius îl ascultă. Împrejurimile templului erau pline de bolnavi sosiți din toată lumea. Până să-i vie rândul, i se urî și renunță la leacurile zeului. Își zise că, pentru dânsul, singurul leac e uitarea, iar uitarea cere depărtare.
Pe la sfârșitul lui octombrie ajunse în Alexandria. Plănuise să petreacă aici mai multă vreme. În primele zile îi plăcu orașul tumultuos ca o a doua Roma. Dar se sătură repede.
Încrucișarea pestriță a Europei, Africii și Asiei, cu vălmășagul de zei și de neamuri, furnicarul de curtezane luxoase și perverse care înlocuiau miilor de călători grăbiți soțiile, mamele și surorile, îi reaminteau necontenit iubirea ce căuta, dacă nu s-o stâr-pească, măcar s-o adoarmă în tainițele sufletului său.
Peste zece zile porni pe Nil în sus, poposi la Heliopolis și apoi se opri mai îndelung în Memphis. Recomandația consulară îi deschidea toate porțile și toate bunăvoințele. Ordine grăbite îl precedau, ca să poată vedea și cerceta orice ar dori. Se duse la mormintele Faraonilor, își zgârie numele pe un bloc din piramida lui Keops și pe creștetul sfinxului. Mai acasă se simți însă în orașul vechi, printre ruinele pe care le înmulțise și le răvășise cutremurul de pământ de-acum vreo șase ani. Parcă nici nu-i venea să mai plece. Din primul moment avu impresia că a mai umblat cândva pe-aci. Simțământul acesta era și mai ciudat pentru că se împerechea cu un dor mai mistuitor după Servilia. Printre uriașele coloane rupte și prăvălite îi apărea mereu, ca o fâlfâire eterică, privirea ei ademenitoare și mustrătoare. Îl chinuiau remușcări: de ce a pus s-o biciuiască? Loviturile parcă îi șfichiuiau inima. Auzea uneori șuieratul nuielei și zgomotul cărnos când atingea trupul fecioarei. Se rezema istovit de câte un zid străvechi. Fluturări tainice umpleau aerul în care nisipul fin, vâltorit de vânturi, plutea ca niște nourași albi.
Pe Myro îl exaspera șederea printre ruine, care se prelungea mereu. De câteva ori Axius, cuprins de o pornire năvalnică, se pregăti să plece acasă, la Roma, declarând fățiș libertului că nu mai poate trăi fără Servilia, că altfel ar trebui să se sinucidă.
După o lună se îmbarcă pe o corabie egipteană și porni spre sud. Impresia că cunoaște locurile continua. Nu voia să se oprească decât la Theba. Totuși la Abydos, împotriva sfatului corăbierilor cunoscători ai ținutului, zăbovi zece zile, simțindu-se foarte bine, visând mereu pe Servilia, o dată chiar sub înfățișarea unei prințese egiptene.
În Theba puterea farmecului slăbi. Nici aleea sfincșilor nu-l interesă. Trecu repede dincolo de râu, la cele două statui uriașe ale lui Memnon, voind să audă negreșit glasul oracolului care cânta dintr-un colos de când a umblat și pe-aici cutremurul cel mare. Își ridică un cort în apropiere. Câteva sute de oameni de toate neamurile așteptau ca și dânsul. De-abia a treia zi, dis-de-dimineață, colosul de granit începu să cânte aievea.
Întâi niște tonuri stridente, ca un fluier răgușit. Apoi o pauză până la răsăritul soarelui. Apoi, îmbinându-se cu adierea zefirului, porni un cântec nou, cu modulări stranii, ca o plângere de om bătut. În sfârșit, după o tăcere mai scurtă, urmă a treia strofă cu glas de femeie. Axius se cutremură: era chiar glasul Serviliei. Ghemuit pe soclul statuii, lângă piciorul uriaș, stătu toată ziua să mai audă oracolul. Colosul rămase mut.
Călătoria continuă pe Nil până la Elephantine, unde Myro văzu fântâna miraculoasă care înregistrează urcarea apelor binefăcătoare, apoi la insula Philae cu vestitul templu al Isidei.
Pe Axius nu-l mai interesa nimic. Cântecul uriașului de granit îi răsuna mereu în suflet ca o chemare poruncitoare. De-abia aștepta să plece mai degrabă acasă.
În Alexandria se mai liniști puțin. Se rușină să se întoarcă la Roma, după o lipsă de un an, fără a fi văzut barem pământul Asiei. Imperiul lui Fabius se terminase și deci recomandația lui nu-i mai folosea, ba mai curând i-ar fi stricat, fiindcă între Fabius și unul din noii consuli, Marcus Servilus, era o dușmănie veche, cunoscută de toată lumea. Se hotărî să cerceteze doar Palestina, unde avea pe procuratorul Pontius Pilatus.
Trecu pe mare la Caesarea și de-acolo porni îndată spre Ierusalim, pe drum lung și obositor, mai ales cât ține deșertul Saron. Văzu de departe turnul Antonia, reședința procuratorului imperial, dominator și greoi ca un pumn de gladiator.
Pontius Pilatus îl primi cu mare bucurie. Era de vreo patruzeci și cinci de ani, cu figura aspră, cu părul puțin nins.
Îl duse degrabă la soția sa Claudia Procula, mai tânără ca el cu aproape douăzeci de ani, foarte blândă și cu ochii visători ca o profantidă.
Procuratorul îi vorbi despre Nonius, cu care a fost odinioară camarad de arme. Îi povesti cum a scăpat el atunci de la moarte, printr-o minune. Apoi începu să se plângă de greutățile guvernării. Se simțea aici ca un exilat și n-avea dorință mai fierbinte decât să fie strămutat în altă provincie. Ura și disprețuia poporul iudeilor. Îl indignau superstițiile lor și veșnicele certuri cu care-l plictiseau.
— Sunt turbulenți și pârâtori! De două ori s-au plâns contra mea Cesarului, zise Pilatus scrâșnind din dinți.
Axius aprobă din cap. Despre o plângere știa și dânsul — când Scribonianus i-a oferit lui locul de procurator. Dacă ar bănui Pontius!
În sfârșit, procuratorul, ca să-i dovedească cât sunt de nebuni oamenii aceștia, îi spuse că, nu mai departe decât cu două săptămâni în urmă, au venit la dânsul, cerându-i zgomotos să condamne pe un anume Iehoșua pentru un sacrilegiu împotriva zeului lor invizibil. Cererea i s-a părut nedreaptă; totuși, ca să scape de gura lor și mai ales ca să nu-l pârască iar la Roma că ar favoriza pe un dușman al împăratului, deși asemenea dușman e mai mult o rușine decât o primejdie, le-a făcut pe plac și a răstignit pe Iehoșua. Iată însă că prietenii celui răstignit au răspândit zvonul că Iehoșua s-ar fi sculat din mormânt și s-ar fi înălțat în cer, alături de zei. Cei ce i-au cerut moartea s-au înfricoșat să nu prindă zvonul în popor și acuma umblă să condamne și pe prietenii mortului.
— Mai interesant e totuși că și Claudia crede basmul cu învierea din morți! sfârși Pilatus cu un râs din toată inima.
— Da, cred, murmură Claudia Procula, uitându-se cu încredere la Axius. L-am văzut. Avea în ochi atâta bunătate cum nu s-a mai pomenit în lume. Era zeul bunătății coborât pe pământ.
Axius se înfioră și răspunse:
— Toate minunile sunt posibile.
Le mărturisi durerea lui cu Servilia. Claudia, înțelegătoare și blândă, îl sfătui să nu mai șovăie, ci să asculte porunca zeilor care i s-a încuibat în inimă. Pontius Pilatus însă zise aspru, disprețuitor:
— Ar fi rușinos pentru un cavaler roman să-și izgonească soția de neam din pricina unei sclave ticăloase! Servilia trebuie ucisă fără întârziere și atunci se va sfârși vraja ei demonică asupra ta!