Un an și jumătate se zvârcoli războiul până ce, într-o ciocnire cruntă, aproape de Mes-Ra, oștile Faraonului fură zdrobite și împrăștiate. Dadefra însă fugi la Nu-Ptah să strângă în grabă oaste nouă.
Kafra înainta falnic spre miazănoapte, doborând în trecere templele ridicate de Dadefra. Odată cu moartea regelui nelegiuit, voia să piară toate urmele trecerii prin lumea aceasta. În fața orașului Nu-Ptah, dădu peste oștirile noi ale Faraonului. Se încinse o bătălie mai crâncenă; începută îndată după răsăritul soarelui, ținu o jumătate de zi. Dadefra, cu oastea sfărâmată, fu pus pe fugă, încât nu se mai putu opri până în spatele piramidei sale neisprăvite, unde avea să învingă sau să moară.
Unamonu adusese lui Kafra cei mai buni ostași și cele mai multe bogății. De aceea era mâna dreaptă și sfetnicul cel mai ascultat al principelui. Înverșunarea pentru zdrobirea cât mai grabnică a lui Dadefra, Unamonu o întreținea. Întârzierile îi frigeau inima. I se păru lung sorocul de șaptezeci de zile; soarta n-a îngăduit biruința cea mare nici după ce au trecut de două ori șapte luni. Nerăbdarea lui sporea cu cât se apropia de orașul Nu-Ptah. Îl cuprindeau clipe de groază: dacă în vălmășagul războinic ar fi omorâtă și Isit? Îi era frică alteori să n-o fi luat cu el Dadefra, să cadă în mâinile ostașilor însetați de măcel.
Bucuria fiecărei victorii îi era amărâtă: oare n-o fi și ea printre cadavrele pe care le batjocoreau învingătorii răzbunători? Descosea furios pe toți prizonierii: „Unde-i Faraonul… Dar Isit?“ Oamenii tremurau, bâlbâiau, nu știau nimic. Își așteptau moartea cu torturi grele. Unamonu îi ucidea, crezând că sângele lor va astâmpăra setea inimii lui chinuite.
Iscoade veniră cu vestea că Dadefra a pus să ardă mumia reginei Aia și a-i risipi în vânt cenușa. Kafra răcni:
— Tot astfel va pieri Isit!
Unamonu auzi și înmărmuri. Atunci străduințele și nădejdile lui trebuie să se prăbușească. Așteptă să se mai mulcomească mânia lui Kafra și apoi îi ceru să-i dăruiască pe Isit.
— Sufletul meu are nevoie de Isit! stărui Unamonu.
Kafra văzu o înflăcărare ciudată în ochii lui. Înțelese că nomarhul are de gând să-și împlinească o răzbunare mare.
I-o făgădui.
Grosul oastei ocoli orașul Faraonilor, îndreptându-se pe urmele lui Dadefra. Unamonu își opri o ceată bună de soldați:
— Mergem să găsim pe Isit!
— Dacă cumva n-a luat-o Dadefra! răspunse Kafra, despărțindu-se.
Unamonu simți un ac în inimă. Intră în oraș. Întâlni un preot.
— Isit!… Unde-i Isit! strigă Unamonu.
— Faraonul n-a mai avut vreme s-o ia… Isit a rămas în casa iubirii! zise preotul, ploconindu-se până la pământ.
Ulițele erau pustii. Oamenii înfricoșați se ascundeau. Ici-colo fugari răzleți din oastea lui Dadefra încercau să dobândească îndurare, aruncându-se cu fața în țărână în semn de supunere.
Biruitorii îi măcelăreau ca pe niște vite de jertfă, își muiau armele în sângele fierbinte.
În sfârșit Unamonu zări zidurile albe care împrejmuiau casa iubirii regale, și, printre coroanele de palmieri și sicomori, terasele înflorite ale coperișului. La poarta cea mare era o grămădire de oameni. Poate că alte cete de ostași au sosit acolo mai de mult și atunci Isit…
Începu să alerge. Câțiva soldați tineri, agitându-și lăncile cu vârful de bronz ruginit de sânge, îl întrecură. În urma lui pașii celorlalți veneau greoi, amestecați cu gâfâieli obosite, cu vorbe murdare și râsete grosolane. Era acuma în mijlocul cetei, înconjurat de trupuri goale de la brâu în sus, lucitoare de sudori, cu arcuri lungi pe umeri și tolbe de săgeți în spinare.
Încotro întorcea privirea, întâlnea numai oameni.
Apoi deodată se poticni, parcă cei din față s-ar fi izbit de un zid. Ceata se risipi. Unamonu se repezi înainte. Poarta cea mare era numai la vreo cincizeci de pași. Câțiva ostași de-ai lui, străpunși de săgeți, se zvârcoleau în nisip, gemând și văitându-se. Un pâlc de dușmani înarmați dispăru pe poarta care se închise cu zgomot greu de bronz.
Unamonu alergă spre poartă, cuprins de spaimă, răcnind către soldații vrăjmași ce se iveau pe zidurile grădinii:
— Dați-mi pe Isit și vă dăruiesc viața!
— Vino să ți-o iei! răspunse un glas gros, batjocoritor, urmat de râsetele celorlalți.
În aceeași clipă Unamonu auzi șuier de săgeți împrejurul său. Se opri năuc. Oamenii lui năvăliră asupra porții, în vreme ce arcașii trăgeau în cei de pe ziduri, silindu-i să se ascundă.
Lovituri de pumni, de mânere de săbii răbufneau în poarta de cedru întărit cu benzi de bronz. Câteva topoare începură să sfârtice așchii. Bolovani grei, aruncați dinlăuntru, întrerupeau truda celor de-afară, întărâtându-i în sălbăticie. Unamonu, desperat, în mantia-i albă tivită cu lotuși de aur, cu blana de panteră pe umăr, își frângea mâinile, umbla de ici-colo, zorindu-și ostașii să spargă poarta mai degrabă și dorind totuși să nu izbutească, de teamă că nu va putea scăpa pe Isit de furia lor. Glasuri aprinse se întreceau în sudălmi:
— Isit, zdreanța Faraonului, să vie aci!… Ea ne trebuie!..
Eu am s-o sugrum cu mâinile mele!.. Eu am să-i rad sânii cu sabia asta!… Nu însă înainte de a-mi fi făcut eu pofta cu ea!…
Vreau să trec și eu pe unde a trecut Faraonul!… Și eu…
Toate cuvintele lor erau cuțite în inima Iui Unamonu. Se amestecă printre ei, să fie barem acolo când se va prăvăli poarta, să alerge, înainte, s-o apere pe Isit. O piatră îi zdreli umărul. Nu simți durerea, într-atâta grija pentru viața ei îi stăpânea inima.
Apoi cineva porunci oamenilor să se împartă în două: o parte să rămâie aici, ceilalți să înconjoare grădina și să escaladeze zidul fără apărare.
— S-a sfârșit, își zise Unamonu văzând o ceată depărtându-se.
Peste câtva timp auzi răcnete prelungi în grădină, departe.
Cei din fața porții izbeau mai aprig. Apoi urletele din grădină se întețiră, apropiindu-se parcă. Ultimii apărători de la poartă dispăruseră să înfrunte pe dușmanii pătrunși înlăuntru.
Unamonu zări în colțul porții o spărtură. În vreme ce ostașii loveau cu securile din ce în ce mai furioși, Unamonu încercă să se strecoare în grădină. Blana de panteră îi alunecă, mantia de in se sfâșie, umărul drept îi era însângerat. Pătrunse totuși.
Se rostogoli ca un sac pe prundișul alb. Era fericit. Se ridică sprinten și porni în goană spre clădirea albă, înaltă, cu coloane care sprijineau sus șapte terase transformate în grădinițe de flori. Trepte de marmură arătau intrarea străjuită de statui colosale ale zeiței Hator cu cap de pisică. Unamonu părăsi cărarea prundită. Alerga în linie dreaptă, peste pajiștea tunsă cu îngrijire, printre tufe de flori multicolore. Zgomotul luptei rămase în urmă. Se simțea biruitor. Va lua în brațe pe Isit și vor fugi împreună.
Cele două rânduri de zeițe parcă-i făceau semne să se grăbească. Urechile ciulite de pisică se mișcau, încurajându-l.
Unamonu începu să țipe în culmea bucuriei:
— Isit!… Isit!… Sufletul meu!… Iată-mă!
În capul treptelor albe, între statuile cenușii ale zeiței voluptății, răsări brusc un bărbat înalt, spătos, cu pieptul gol, cu un șorț roșu dinainte, ca un arcaș. Unamonu văzu o față negricioasă, aspră și doi ochi umflați de ură. Întinse amândouă brațele, parc-ar fi vrut să spuie arcașului că a venit să salveze pe Isit. Omul ridică arcul, ochind. Unamonu strigă cu glas în care tremura numai iubirea:
— Isit!… Isit!…
Auzi săgeata zbârnâind în aer, o clipă apoi simți o lovitură în gât și îndată o durere ascuțită. Picioarele mai alergară câțiva pași, se împleticiră, corpul se răsuci cu brațele înălțate spre cer și se prăvăli la pământ, pe spate. Săgeata înfiptă adânc în gât stătea acuma vertical și se zbătea ca coada unui șarpe furios. Unamonu își simțea sângele fierbinte bolbocind în rană și prelingându-se pe gât, când în dreapta, când în stânga, după cum se clătina săgeata vrăjmașă. În aceeași vreme se gândea însă că Isit poate nici nu mai e aici sau că omul cu ochi de ură a ucis-o ca să nu cadă în mâinile dușmanilor. Gândul îi ștergea durerea. Ochii lui vedeau foarte sus cerul aproape alb și o ramură uscată de palmier, ca o mână întinsă în gol. Îi trecu prin minte să facă o sforțare și să-și smulgă săgeata din rană, să nu fie otrăvită. Brațele îi erau parcă pironite în pământ, nu le putu mișca. Doar pieptul i se încovoia într-o zvârcolire. Apoi se gândi fără teamă că trebuie să moară și Isit…
Cerul se întunecă brusc, parcă s-ar fi tras o perdea neagră, și în clipa aceea gândul se stinse neisprăvit.
* * *
Sufletul izbucni ca dintr-o încleștare purificatoare. Zborul se iuțea mereu prin sfere tot mai ușoare. Mișcarea se transforma în plutire fără țintă, apoi în imobilitate. Materia informă înconjura stropul de conștiință ca o temniță de întuneric. Pe urmă atmosfera se limpezi într-o pânză de lumină, pe care surâdeau amintirile unei existențe divine și speranțe palide.
O încercare de înălțare rupse echilibrul în conștiință.
Formele materiei se topiră în golul nemărginirii. Spațiul însuși se stinse în conștiință. Doar timpul se învârtea sub cercul ei ca o chemare neobosită care îndurerează singurătatea…