A doua zi, Gungunum porni de acasă mai devreme. Ululai îi zâmbea cu înțeles, aducându-i aminte astfel grădina zeiței Iștar.
Gungunum se mai roși puțin, dar amintirea i se stinse repede.
Erau multe de văzut azi. Curiozitatea îl copleșea. De altfel tot orașul ieșise pe ulițe. Oamenii se îmbulzeau împrejurul templelor în care, două ceasuri după răsăritul soarelui, începeau purificările cele mari.
Gungunum se duse la Esagil să vadă ieșirea marelui urigallu din sanctuarul nebiruitului zeu Marduk. Se credea că aceasta poartă mult noroc. Era o lume ca nisipul mării în curtea cea mare, pătrată, mai cu seamă străini veniți de departe și care încă n-avuseseră parte să se bucure de contemplarea ceremoniei.
Gungunum se înghesui și ajunse chiar în față. Tocmai atunci începea curățirea. Un preot kalu, îmbrăcat în alb, având pe umăr un ștergar și în mână o cădelniță în care ardeau miresme, stropea pereții cu apă sfântă luată din Buranun și Idigna, ce o purta în urma lui, într-un vas de argint, alt preot, mai tânăr, în vreme ce un al treilea bătea cu pumnul în toba de aramă balaggu. Toți trei cântau rugăciuni, cu glasuri aspre, spăimântătoare, iar bătrânul kalu, trecând pe lângă uși, se închina deosebit și freca țâțânile cu ștergarul alb de in. Isprăvind, plecară pe poarta cea sfântă, afară, cântând și bătând mai zdravăn în toba balaggu, spre lăcașul zeului Nabu, cel înțelept. Gungunum cu Ululai îi urmară singuri, căci încolo toată lumea rămase să aștepte ivirea norocoasă a marelui urigallu din sanctuarul zeului zeilor.
— Noi am văzut pe urigallu și anul trecut, zise Gungunum ca o scuză către sclavul care mormăia nemulțumit. E mai frumos acolo.
Ululai nu răspunse. El nu pricepea de ce n-au stat acolo unde surâde norocul. Nici Gungunum nu-și dădea seama.
Îl rodea o nerăbdare parc-ar fi fost în preajma unei întâmplă ri inevitabile. Nu-și găsea locul. Căuta ceva și nici nu bănuia ce.
În curtea templului, lângă altarul micilor jertfe, aștepta o oaie albă, păzită de un preot așipu cu sabia la umăr, iar pe altar un vas cu ulei de cedru. În clipa când se iviră în poartă preoții lui Marduk, cel cu sabia reteză dintr-o singură lovitură capul victimei și apoi începu să bată furios într-un balaggu până ce se scurse tot sângele. Atunci bătrânul kalu luă vasul cu ulei, celălalt puse capul de oaie pe altar și ridică în brațe cadavrul cald încă. Moșneagul porni să ungă cu ulei porțile templului și mai vârtos ușa sanctuarului, în vreme ce tovarășul său ștergea pereții cu trupul oii. Iar ceilalți răcneau rugăciunile cuvenite. În sfârșit adunară rămășițele jertfei și plecară zgomotos până afară din oraș, să le arunce în Buranun.
Gungunum făcu întâi câțiva pași, să-i însoțească. Își luă seama. Se uita însă mereu împrejur, umbla de ici-colo prin mulțimea de oameni, parcă ar fi avut să se întâlnească negreșit cu cineva. Peste vreun ceas veni o ceată de preoți, aducând din visterie cerul de aur cu care trebuia să îmbrace întreg templul înțeleptului Nabu, de sus până jos. Ceremonia ținu mult. Grupuri de kale, unii din lire halhallatu, alții din timpine lilissu, făceau un zgomot asurzitor din care țâșneau, ca niște plângeri sugrumate, cuvintele rugăciunilor cântate de glasuri înfricoșate.
Înainte de-a se sfârși înveșmântarea templului, Gungunum făcu semn lui Ululai și se strecurară afară. Era aproape de amiază și tocmai la amiază avea să sosească barca de aur de la Borsippa, cu zeul Nabu și cu regele Samsu-Iluna. Deabia mai apucă să mănânce ceva. Maică-sa, Nim-Utumu, îl zorea; îi era frică să nu întârzie.
Amândouă țărmurile zidite ale canalului Arahtu gemeau de oameni. La debarcader se afla masa de aur pe care adineaori s-au slujit jertfe de miere marelui Marduk și pe care acuma se vor dărui altele celui mai înțelept dintre zei. Toți marii preoți, în frunte cu marele urigallu, înconjurați de fruntașii țării și sfătuitorii regelui, așteptau pe terasa debarcaderului. Oile albe, ce urmau să fie sacrificate, behăiau speriate, puțin mai la o parte. Pe treptele de piatră, sub un umbrar improvizat din frunze de palmier, femeile celor mari, în podoabe sclipitoare, vorbeau tare despre lucruri de nimic, îngrijorate să nu li se strice frumusețea din pricina zăpușelii. Aici, în rândul întâi, era și Nim-Utumu cu Gungunum.
Deodată, dinspre Borsippa, pe țărmurile canalului, se apropie o bucurie sălbatică în valuri tot mai puternice. Un clocot de mii de glasuri umplu văzduhul moleșit de căldură.
Mii de brațe goale se frământau peste capetele mulțimii cuprinsă de însuflețire. Barca divină, îmbrăcată în aur, se ivea în zare. Gungunum se uita, mișcat și uluit, ca într-o așteptare dureroasă. Căutând din ochi, în depărtare, barca zeului, întâlni, numai la câțiva pași, pe treptele femeilor, o fetiță de vreo doisprezece ani. Privea și ea, ca toată lumea, spre locul de unde sosea zeul cu regele. Se ținea de brațul unei femei mai bătrâne, desigur maică-sa. După haina albastră ca cerul, subțire și străbătută cu figuri de fir, prinsă în jurul gâtului cu un lănțișor de aur, după părul lung ce-i atârna pe spate, strâns doar la ceafă cu o panglică albastră care-i înfășura și fruntea, după brățările simple de aur ce-i împodobeau brațele goale din sus de coate, Gungunum știa că era o fecioară zârmașitu.
Numai fața nu i-o vedea și totuși nu mai putea să-și ia ochii de la ea.
Apoi, tocmai când barca divină ajungea la debarcader, fecioara întoarse capul, parcă ar fi simțit privirea arzătoare.
Gungunum se cutremură până în rădăcinile sufletului. Întâlni niște ochi albaștri peste care genele lungi negre aruncau umbre, dându-le o întunecime viorie. În lumina lor erau moliciune și o văpaie ciudată. Când i se încrucișă privirea cu a lui Gungunum, parcă toată înfățișarea fecioarei se schimbă. Pe buzele subțiri încremeni surâsul ștrengăresc, iar ochii i se umplură de o duioșie în care licărea și speranța, și chemarea, și o iubire tulburătoare.
De-aci înainte Gungunum nici nu mai voia să știe de ceremonia pe care o aștepta, în fiece an, cu neastâmpăr.
Barca se oprise, cântecul preoților și zgomotul tuturor instrumentelor acopereau chiotele de entuziasm ale mulțimii. El privea în ochii fecioarei necunoscute, sorbindu-le lumina cu o dorință atotstăpânitoare. De-abia când coborî regele pe țărm, urmat de Pidur Libur, Gungunum socoti c-ar fi mai bine să meargă la tatăl său, de unde s-ar putea uita mai liniștit numai la ea. În vreme ce fură jertfite cele nouăsprezece oi și pe urmă, până ce zeul Nabu fu așezat pe carul tras de marii preoți îmbrăcați în albastru, Gungunum văzu pe tatăl său vorbind cu un bătrân care mai apoi se duse drept la fecioara necunoscută și o alintă ca pe un copil.
— Cine e bătrânul cu care vorbeai adineaori? întrebă repede Gungunum.
— E Ahnuri, fiul lui Șamaiatu, vechi ișakku din Eridu, un oraș care e departe tare, tocmai lângă mare, răspunse Pidur Libur, mângâindu-l, luându-l de mână și apoi amestecându-se în vorbă cu alți bărbați.
Cortegiul se urni. Preoți cântăreți mergeau în frunte, apoi venea carul zeului, apoi regele Samsu-Iluna pe jos și, după el, îndată Pidur Libur cu Gungunum de mână, apoi încet-încet mai-marii orașului și toată lumea, până la templul lui Nabu, unde zeul fu închis cu mare pompă în sanctuar. De-acolo, precedat de marele urigallu, regele plecă spre Esagil. Gungunum era amărât, pierduse pe fecioara cu ochii albaștri și nici măcar n-avea nădejde s-o mai întâlnească, fiindcă femeile nu puteau lua parte, nici ca privitoare, la ceremonia din templul lui Marduk.
La poarta cea mare toată lumea se opri. Chiar Pidur Libur rămase lângă stâlpul colțuros de-afară. Regele singur, îmbrăcat cu toate podoabele domnești, pătrunse în curtea templului și stătu acolo, umil, așteptând în bătaia soarelui arzător. Peste câtva timp marele urigallu ieși din sanctuar, despuie pe Samsu-Iluna de sceptrul greu, de mantia scumpă, de cercul înfățișând mărirea, de arma șaruru, de mitra regală, și le duse de le așeză pe toate pe un scaun în fața marelui Marduk. Apoi se întoarse la rege, îi trase o palmă peste obraz, îl călăuzi înaintea zeului, acolo îl mai trase de urechi și-l puse în genunchi să se spovedească. Pe când Samsu-Iluna era la picioarele zeului zeilor, Gungunum descoperi sub poartă, mai departe, pe Ahnuri din Eridu. Se umplu de bucurie și începu să se frământe cum s-ar putea apropia de dânsul să-l întrebe despre fecioara fermecătoare.
Regele apăru iar în curte cu marele urigallu care-i aducea insignele domniei. Pidur Libur, ca mare nubanda, îi ajută să se împodobească iarăși. Urmă o clipă de tăcere adâncă. O îngrijorare cumplită stăpânea toate sufletele. Samsu-Iluna însuși parcă era cuprins de spaimă. Marele urigallu, în tăcerea dureroasă, se apropia încet, cu pași întinși, cu privirea înflăcărată. Se auzeau limpede lipăirile picioarelor desculțe pe pardoseala curții. Se opri în fața regelui și apoi, brusc, îi trăsni o palmă zdravănă peste obrazul drept, încât răsună curtea. Ochii regelui fură năpădiți de lacrimi. Pidur Libur se aruncă la picioarele lui, strigând fericit:
— Au curs lacrimi!
Parcă s-ar fi ridicat o povară de pe toate inimile. Lumea izbucni în urlete de bucurie. Mulți se târau să sărute haina regelui. El însuși râdea mândru, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei. Minunea se împlinise: dacă au curs lacrimi, înseamnă că anul va fi cu belșug și războaiele vor fi biruitoare.
Gungunum, profitând de emoția generală, se furișă lângă bătrânul Ahnuri și, apucându-l de ciucurii hainei, îl întrebă:
— Ișakku, spune-mi cum se numește fata ta? Bătrânul îl măsură o clipă mirat și, recunoscându-l, răspunse:
— Tu ești feciorul lui Pidur Libur?… Aha… Pe fata mea?…
Îți place?… O cheamă Hamma!
Gungunum se făcu roșu ca sângele proaspăt, nu mai îndrăzni să întrebe altceva, ci alergă la tatăl său care se apropia de ieșire, în urma regelui. Ahnuri clătină din cap, se gândi că n-ar fi rău dacă feciorul marelui nubanda ar lua de soție pe Hamma, și râse mulțumit.
Seara, după asfințitul soarelui, Gungunum merse iar cu tatăl său la Esagil, unde urma o ceremonie nouă. Lui însă puțin îi mai păsa de toate ceremoniile. Se gândea mereu la Hamma și voia să mai intre în vorbă cu Ahnuri, să-l mai întrebe despre ea. Era sigur că acuma are să-l întâlnească. Marele urigallu legase, cu viță de palmier, într-un snop, patruzeci de trestii. Snopul fu așezat solemn într-un șanț anume săpat în mijlocul curții, și apoi stropit din belșug cu miere, lapte și ulei.
Un taur alb fu adus pentru jertfă. Regele Samsu-Iluna îi împlântă, cu mâna lui, un cuțit drept în inimă. Pe urmă un preot kalu veni cu o trestie aprinsă, o dădu regelui, iar regele, cu mâna lui, dădu foc snopului. Alți preoți se repeziră îndată cu torțe și le aprinseră la focul snopului sacru. Curtea se umplu de lumini roșiatice și de umbre mari ce jucau pe pereți dimprejur. Gungunum alerga acuma de ici-colo să dibuiască pe Ahnuri din Eridu. Nu-l găsi. Întorcându-se acasă, târziu, întrebă pe tatăl său de ce n-a venit la serbarea aceasta guvernatorul orașului Eridu.
— A trebuit să plece în orașul său, îndată după spovedania regelui, zise Pidur Libur îngrijorat, parcă întrebarea i-ar fi răscolit o rană ascunsă. Trei soli, unul după altul, au venit cu vești negre de la miazăzi. Iluma-Ilum, regele Țării de la Mare, se mișcă și amenință cu foc și sânge granița noastră. De aceea stăpânul Samsu-Iluna a poruncit să meargă acasă îndată Ahnuri și să pregătească apărarea hotarului.
Toate nădejdile lui Gungunum se sfărâmară. Plânse, în noaptea aceea, cu fața înfundată în culcuș, să nu i se audă suspinele. Adormi sperând s-o mai vadă barem în vis. În zadar.
A doua zi se deșteptă abătut parcă și-ar fi pierdut rostul vieții.
În loc să se ducă la serbările sfinte, care continuau, ascultă pe Ululai și merse la Emah în grădina iubirii. Trupurile de femei îl scârbiră însă. Dorea numai pe Hamma. În ziua a șaptea, Pidur Libur îl luă să vadă îmbrăcarea lui Marduk în hainele de aur. Gungunum se plictisi cumplit chiar și ziua următoare, când îi fu hărăzit să privească de aproape cum dă mâna Samsu-Iluna cu Marduk spre a-l conduce la Akiti. Nimica nu-l mai mulțumea. Îndată după sărbătorile Akiti, Pidur Libur porunci lui Gungunum să se pregătească să meargă la Borsippa, la școala de scriitori. Nim-Utumu se îngrozi mai tare ca odinioară. Bărbatul însă o liniști repede: se va muta și ea, cu Gungunum, la Borsippa. Avea el acolo, chiar lângă Ezida lui Nabu, o casă cumpărată, de câțiva ani, cu două mâne și zece sicle de argint, pe care o păstra numai pentru solemnități religioase, să aibă unde să se odihnească. În casa aceea vor sta până ce Gungunum va isprăvi învățătura în școala cea mare a vestitului magician Gimilu.
Pregătirile ținură aproape două luni. În sfârșit se hotărî ziua plecării. Pidur Libur se retrase într-o odaie cu Gungunum. Era foarte înnourat.
— Ești bărbat, Gungunum, și trebuie să știi toate! îi zise.
Află dar că Iluma-Ilum, regele Țării de la Mare, a năvălit cu oaste mare și a luat cetatea noastră Eridu, a măcelărit oamenii, a pângărit templele. Bătrânul ișakku Ahnuri a fost ucis în grele chinuri…
— Dar Hamma? întrebă brusc Gungunum, tremurând de spaimă.
— Care Hamma? se miră Pidur Libur, neînțelegând despre cine vorbește.
— Fata lui Ahnuri, îngână tânărul, rușinat, stăpânindu-și inima.
— Nu știu, făcu tatăl, puțin supărat că Gungunum întreabă asemenea mărunțișuri. Cine se gândește la o muiere, când se prăpădesc atâți bărbați? O fi omorât-o sau o fi luat-o sclavă vreun ostaș dușman. Acum însă noi trebuie să răzbunăm cutezanța câinelui de la Mare. Înțeleptul oracol paazu a prorocit chiar azi biruințe stăpânului nostru Samsu-Iluna. Deci războiul poate începe. Zeii noștri ne vor sprijini. Marele Marduk e cu noi, iar Șamaș ne va îngădui să spălăm în sânge batjocura vrăjmașului. Eu voi pleca în curând cu oastea, tu însă apucă-te cu suflet de învățătură. Dacă ar fi să mor și să mă scufund în țara de unde nimeni nu se mai întoarce, tu să rămâi la învățătură și apoi să slujești pe regele nostru cu cinste și bărbăție!
Gungunum asculta cu ochii mari și nu înțelegea nimic. În mintea lui pusese stăpânire singur gândul că Hamma s-a prăpădit. I se părea că s-a prăbușit toată lumea.