Careta cu două roți aștepta de mult la poarta catedralei.
Calul alb, cu spinarea ascuțită, se apăra alene de muștele ce bâzâiau roi în jurul lui.
Apoi toți cei șaptesprezece condamnați fură scoși pe scările bisericii. Lumea se îmbulzea să-i vadă deaproape. Unii le aruncau sudălmi sau ocări de care alții făceau haz. Ucenicii călăului se tocmeau:
— N-au să încapă toți în caretă!
— Careta asta poate duce și treizeci de persoane… Am dus odată douăzeci și opt și mai era loc.
Se pierdu timp până se urcară toți. Careta era înaltă.
Bărbații ajutau pe femei. Gaston luă în brațe pe Yvonne ca s-o poată sui, iar în caretă rămaseră alături.
Porniră. Multă lume se duse după cortegiu. Un ucenic bătea calul cu codiriștea biciului. Roțile uruiau. Careta se hurduca, încât condamnații trebuiau să se sprijine unii pe alții. Yvonne se lipi lângă Gaston. Se priveau ca și când s-ar fi regăsit după o despărțire. Își citeau în ochi taine vechi pe care le simțeau din licăriri ascunse. Inimile lor vorbeau și se înțelegeau mai desăvârșit decât prin cuvinte. Gaston îi cuprinse mijlocul și ea îi mulțumi cu un surâs în care flutura un regret.
Careta șerpuia din stradă în stradă, agale ca un dric. Când dădură în piața ghilotinei, un carmelit începu să cânte psalmul morților, cu glas cald de credință. Ceilalți îl întovărășiră cu o însuflețire pioasă. Cântecul răsuna în văzduhul însorit, tremura și unduia ca o chemare fierbinte. Soldații se uitau pieziș la condamnații cu ochii spre cer, parcă le-ar fi fost frică de o pedeapsă. Calul, speriat, iuți mersul.
Yvonne zări ghilotina și se cutremură. Închise ochii. Gaston îi simțea bătăile inimii. Șopți cu buzele uscate:
— Yvonne…
Muzica militară, lângă intrarea teatrului, porni să cânte Carmagnole.
Mulțimea se însufleți și îngroșă urletele. Văzduhul clocotea de vâltorirea glasurilor omenești cu sunetele tobelor și instrumentelor de alamă. Cântecul condamnaților se îneca întocmai ca un strigăt de ajutor în pustiu.
Careta străbătu prin cordonul dublu de soldați și se opri.
— Jos! Jos! răcni un ucenic către condamnații care cântau mereu, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că au sosit.
Gaston sări din caretă ca să ajute pe Yvonne să coboare.
Apoi același ucenic strigă, arătându-le scara, să se urce toți pe platformă. Muzica însă cânta și poporul urla, încât nu se auzea nimic. Sus, condamnații se îngrămădiră în colțul cel mai deLiviu Rebreanu părtat de ghilotina care părea pervazul unei uși spre un lăcaș tainic. Gaston de-abia acuma o văzu și îi fulgeră prin gând: „Adineaori lipseau satârul și sfoara…“ Yvonne era lângă el și-i strângea mâna atât de tare, că i se infigeau unghiile în carne. Substitutul Daillet, uscat, înalt, urcă în fugă treptele platformei cu o foaie de hârtie în mână, se duse drept la călăul care, în cămașă, cu gulerul deschis și mânecile suflecate, cu boneta roșie în cap, potrivea al doilea coș de nuiele pentru adunarea capetelor tăiate. Substitutul îi dădu hârtia, spunându-i ceva. Atunci Gaston, văzându-i, își aduse aminte că a plecat de acasă fără să vestească pe nimeni și se întrebă ce va face familia când va afla vestea morții.
Poate c-au și aflat și acuma aleargă să-l scape, ori sunt undeva în mulțime, pe-aici, ascunzându-și durerea și neîndrăznind măcar să se apropie? Simți mâna fierbinte a Yvonnei și imediat se gândi că tot ce-a fost nu mai are nici o importanță și că viața lui a început numai în clipa când a cunoscut pe Yvonne.
Călăul mai aruncă o privire asupra ghilotinei, apoi se apropie de grupul condamnaților și strigă:
— Yvonne Collignon!
Ea se desprinse dintre ceilalți, parcă nici n-ar fi știut despre ce e vorba. Din ochii călăului înțelese, scoase un țipăt de spaimă și se aruncă în brațele lui Gaston, murmurând:
— Nu vreau să mor… nu vreau…
Dimprejur auzi același cuvânt, rostit de buze tremurate:
— Curaj… curaj…
Gaston o îmbrățișă desperat. Călăul făcu semn din ochi ucenicilor care se repeziră să-i despartă.
I-o smulseră din brațe, îi legară mâinile, îi răsfrânseră gulerul, o târâră pe scândura ghilotinei. Condamnații reîncepură cântecul morților. Muzica militară acoperea toate zgomotele. Călăul smuci de sfoară, satârul luci ascuțit căzând. Gaston, cu ochii ieșiți din orbite, auzi răbufnitura cuțitului și simți o lovitură cumplită în inimă. Nu mai avea nici o putere. Ridică fruntea. În balconul teatrului, rezemat în coate, văzu pe Lebon, îi întâlni ochii și se cutremură. Era întocmai privirea din noaptea ploioasă și rece.
Întoarse ochii cu spaimă. Un ucenic scotea capul Yvonnei din coșul mic de la căpătâiul scândurii și-l zvârli în coșul cel mare de-alături. Alți doi luară corpul de mâini și de picioare și-l trântiră la marginea platformei, să nu încurce locul, în vreme ce călăul însuși ridica satârul însângerat.
Acuma Gaston își simțea inima atât de goală, parcă i s-ar fi scurs toată viața și ar fi rămas un cadavru fără rost în lume.
Dorea să moară mai repede, să sfârșească, să ajungă din urmă pe Yvonne. Ieși din grup, făcu câțiva pași spre călăul care tocmai se apropia.
— Tu ești Gaston Duhem? auzi dânsul foarte clar.
Nu răspunse, dar își descheie haina mașinal, o lepădă.
Ucenicii îi întoarseră brațele la spate. O durere îi strânse încheieturile mâinilor. Se pomeni pe scândură. Pe gâtul gol simți o umezeală caldă. Își zise că trebuie să fie sângele Yvonnei. Ochii vedeau numai un coș împletit din nuiele. Era stropit cu pete roșii, iar pe fund sângele închegat se înnegrea.
Se gândea că acuma trebuie să cadă cuțitul. Așteptarea îl supără. I se părea că aude un zgomot ciudat și-i trecu prin minte:
— Poate că totuși n-am să mor…
Gândul îl duru. Dacă a murit Yvonne, el nu mai are ce să…
Simți un început de lovitură tăioasă pe gât. Apoi simțământul se curmă înainte de a se lămuri vreo durere…
* * *
Sufletul se lumină ca smuls dintr-un întuneric înăbușitor.
Conștiința ușurată de cătușele spațiului și ale timpului își întindea stăpânirea peste planurile despărțitoare de lumi.
Singurătatea se împletea cu razele speranțelor într-o pânză de așteptare…